miercuri, 8 mai 2013

Romania = o colonie in Uniunea Europeana?!




ROMÂNIA = O COLONIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ?!

             La puţin timp după lovitura de Stat din decembrie 1989, numită de alogeni şi de  naivi ca revoluţie, a fost adus din străinătate de către Saul Brukner (Silviu Brucan, pentru cetăţenii români) proiectul de lege al privatizării şi a fost înregistrat la Parlament din partea Frontului Salvării Naţionale (F.S.N). Atunci, în vara anului 1990, după studierea proiectului de lege al privatizării, am publicat un articol în revista „Tribuna economică“, în care am demonstrat cu argumente solide faptul că scopul final al acestui act normativ este transformarea României într-o colonie. Opiniile mele au fost corect receptate de un cunoscut realizator al emisiunilor pe teme economice de la Televiziunea Română şi în luna august 1990 am fost invitat, într-o seară, la o dezbatere în direct, timp de o oră. Emisiunea s-a bucurat de o mare audienţă şi a fost şocantă pentru mulţi telespectatori. La puţin timp după încheierea emisiunii, realizatorul ei a fost înştiinţat că a fost „mutat“ la redacţia emisiunilor pentru agricultură.
            Realităţile din România post-decembristă au confirmat că, pe baza unui plan diabolic întocmit şi dirijat din străinătate, alogenii din conducerea ţării noastre au acţionat şi perseverează pentru consolidarea statutului de colonie în imperiul modern numit Uniunea Europeană.
            Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, colonie înseamnă un teritoriu ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. Realităţile din România de azi şi ADEVĂRUL ISTORIC obligă Academia Română să actualizeze şi să nuanţeze numeroase cuvinte din DEX, inclusiv să precizeze că marea majoritate a cuvintelor din Limba Română le-am moştenit de la Poporul Primordial al geto-dacilor şi provin, cu siguranţă, din Limba Primordială.
            Pe baza primei Legi a privatizării, Legea nr.15/1990, a început programul de transformare a României multilateral dezvoltată şi cu o populaţie de 23 milioane de locuitori liberi de comunism într-o ţară multilateral demolată, cu statut de colonie în Uniunea Europeană. Pe timpul socialismului, în România se aplica verbul a construi  şi s-au realizat numeroase şi uriaşe investiţii de către Poporul Român. Munca, cea mai mare bogăţie a Poporului Român, a fost valorificată integral şi în Interes Naţional. În România socialistă au fost asigurate locuri de muncă pentru toţi cetăţenii majori. Acum, în timpul capitalismului sălbatic de după decembrie 1989, în urma tranziţiei, reformelor nesfârşite şi a privatizărilor a fost lichidată economia naţională, sunt jefuite bogăţiile naturale ale Poporului Român şi marea majoritate a românilor au devenit slugi, fie acasă (în România), fie în străinătate. În România post-decembristă au apărut şi prosperă firmele de lichidatori, conduse de alogeni. În locul muncitorilor au apărut şi acţionează lichidatorii. Acestora li se adaugă prevederile din Legea insolvenţei care facilitează închiderea anuală a zeci de mii de firme.
            Regimurile alogenilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, coordonate oficial de la Bruxelles, Washington, Berlin şi Londra, au acţionat sistematic pentru: lichidarea a peste 6 milioane locuri de muncă; alungarea din România a peste 5 milioane de cetăţeni români; jefuirea uriaşelor bogăţii naturale; diminuarea capacităţii de apărare a Ţării; îndatorarea externă cu peste 100 miliarde euro; sărăcirea şi umilirea marii majorităţi a populaţiei; aducerea într-o situaţie dramatică a pensionarilor, bugetarilor, familiilor cu copii şi a persoanelor cu dizabilităţi; reducerea programată a numărului locuitorilor, mai ales prin otrăvirea lor cu aditivi alimentari cancerigeni; distrugerea tradiţiilor strămoşeşti moştenite de la Poporul Primordial al geto-dacilor; răstignirea satului românesc; atacarea continuă a Bisericii creştine; falsificarea ADEVĂRULUI ISTORIC privind Poporul Primordial, Ţara Primordială (Dacia Mare sau Dacia Edenică), Limba Primordială şi Scrierea Primordială a geto-dacilor, Capitala Primordială (aflată lângă Haţeg, la Subcetate), Steagul şi Drapelul Primordial al strămoşilor noştri având culorile roşu, galben şi albastru, de peste 10.000 de ani.
            Pe vremea împăratului anticreştin şi pedofil Traian, alogenii din aceea vreme i-au finanţat campaniile din anii 101-102 şi 105-106 pentru a distruge Centrul Spiritual al Lumii Antice aflat în Munţii Orăştiei şi pentru a jefui multe zeci de mii de tone de aur şi argint din Munţii Apuseni, în special de la Roşia Montană. După decembrie 1989, urmaşii celor care l-au răstignit pe Fiul Domnului pentru că nu era de-al lor, alogenii de la sfârşitul mileniul II şi începutul mileniului III au pus la cale şi susţin, pe toate planurile, cel mai mare Holocaust din istoria omenirii care se desfăşoară, de peste 23 de ani, împotriva Poporului Român, în lagărul de exterminare numit România, o Ţară transformată deliberat în colonie a Uniunii Europene.
            În România post-decembristă, asasinii politici şi asasinii economici desfăşoară experimente în numeroase domenii, fără ca periodic şi pe etape să efectueze analize în ceea ce priveşte: privatizările; înstrăinarea la cele mai mici redevenţe din lume a resurselor naturale; retrocedările ilegale de clădiri, terenuri agricole şi păduri către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti ungare; intrarea în insolvenţă a sute de mii de firme; închiderea şcolilor şi spitalelor; creşterea anuală cu circa 75.000 a numărului cetăţenilor români depistaţi cu cancer, mai ales din cauza aditivilor alimentari cancerigeni; traficul de droguri şi carne vie etc.
            Statutul de colonie al României în Uniunea Europeană este confirmat, periodic, de către Comisia Europeană, care le comunică, prin mass media, cetăţenilor români informaţii importante privind: creşterea economică; deficitul bugetar; rata inflaţiei; procentajul de şomeri; scăderea demografică; creşterea preţurilor şi tarifelor etc. Sfidându-i pe români, de 1 Mai, când în mod tradiţional se consumă mici şi bere, Comisia Europeană s-a arătat foarte îngrijorată de prezenţa bicarbonatului de sodiu în carnea de mici. Unii purtători de vorbe ai unui komisar european pe probleme de alimentaţie susţineau chiar interzicerea fabricării mititeilor în România, chipurile pentru a avea grijă de sănătatea românilor. Acelaşi komisar european nu este îngrijorat de faptul că Poporul Român este singurul din Europa care este otrăvit cu aditivi alimentari cancerigeni şi care a ajuns rapid pe locul întâi în U.E. în ceea ce priveşte bolnavii de cancer.
            Un exemplu recent, care confirmă statutul de colonie al României în Uniunea Europeană, îl constituie porunca dată alogenilor din conducerea României pentru a modifica rapid Constituţia ţării noastre şi pentru împărţirea teritoriului naţional în regiuni de subdezvoltate sau defavorizate. Fără precedent în Europa, komisarii de la Bruxelles au ordonat ca, până în 21 mai a.c., Forumul constituţional (condus de un alt alogen) să prezinte Guvernului şi Parlamentului modificările dispuse în Constituţia României, iar până în luna septembrie a.c. să fie votată de către cei 588 de parlamentari, aleşi de calculator, re-revizuirea Legii fundamentale a României. Apoi, în toamna acestui an să fie organizat un referendum naţional penru adoptarea formei modificate a Constituţiei, diktată de la Bruxelles împotriva Poporului Român. Încălcând Legea de bază a democraţiei, alogenii de la Bruxelles şi cei din conducerea României plănuiesc diminuarea pragului electoral pentru validarea referendumului naţional de la 50 la sută la 30 la sută sau chiar 20 la sută pentru participarea la vot. Alogenii din conducerea României caută să justifice graba uriaşă pentru re-revizuirea Constituţiei prin faptul că altfel nu pot împărţi România şi nu pot şterge de pe harta Europei numele ţării noastre. Ei pun, din nou, carul înaintea boilor. Cu toate acestea, alţi komisari, întruniţi în celebra Comisie de la Veneţia, au venit la Bucureşti să verifice dacă alogenii din conducerea României respectă ordinele date pentru re-revizuirea Constituţiei şi împărţirea României.
            Oare când se deşteaptă şi se unesc românii  pentru a scutura jugul colonial?
            Cluj-Napoca, 7 mai 2013
Dr. Gheorghe Funar


Scrisoare deschisa catre Vatra Romanesca si tuturor ziaristilor





            George Pişcoci-Dănescu,
            21 septembrie 2006

Dragă domnule profesor Ion Coja,

În curând, în mod normal, scrisoarea asta v-ar fi fost adresată numai dumneavoastră, întrucât, din păcate, puţini sunt cei pregătiţi să asculte şi să înţeleagă cele ce urmează.
Nu toate se petrec, însă, după voia mea, astfel că vă scriu, de fapt, o

SCRISOARE DESCHISĂ

adresată tuturor oamenilor de bine din ţara asta veşnic oropsită, tuturor membrilor Vatrei Româneşti, tuturor ziariştilor mai ales, indiferent că mi-ar putea fi prieteni sau neprieteni.
Vă împuternicesc, domnule profesor, şi vă rog să o faceţi publică aşa cum veţi crede de cuviinţă, adică pe toate căile pe care legile statului în care trăim şi onoarea le permit.
După cum ştiţi, toată luna august am petrecut-o la Paris, unde Librăria Românească Antitotalitară funcţionează de doi ani în regim de catacombe.
Sub diverse motive arbitrare şi abuzive, după o serie de atentate teroriste contra persoanei şi a familiei mele, contra librăriei care funcţiona în mod public şi legal la adresa ştiută, după o serie de procese politice la Tribunalul  de Grande Instance din Paris, procese soldate cu uşoare condamnări penale care mă onorează în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de bine, cu amenzi usturătoare şi alte cheltuieli (zeci de mii de euro) cărora nu le-am putut face faţă, Librăria Românescă Antitotalitară şi-a închis porţile. Cele cunoscute! Încă nu a dispărut, însă, cu totul. Funcţionează cum poate, în semiclandestinitate. Continuă să publice câte ceva. Ultimul volum ieşit de sub teascurile ei este consacrat, aproape exclusiv, „Spovedaniei“ unui rabin, pocăit şi răspopit, ajuns, sub numele de NEOFIT, monah la Sfânta Mănăstire Neamţ, în ultima decadă a secolului al optsprezecelea. Era pe vremea mitropolitului Constantin Stamati, mort subit şi suspect în februarie 1803, otrăvit probabil de medicul său semi(t)-italian. Moartea acestui înalt prelat şi bun român a îngăduit domnitorului MORUZI să ardă pe rug, în public, cartea abia ieşită de sub teasc. Suntem în faţa singurului caz pe care, în modestia mea, îl cunosc ca sigur, de ardere a unei anumite cărţi în piaţa publică: Iaşi, martie, 1803. Nu-mi amintesc ziua exactă. Informaţia n-o pot da completă deoarece mi-au fost confiscate toate dischetele şi celelalte anexe digitale, aşa că mă descurc cum pot cu discul dur ce nu mi-l poate lua decât Dumnezeu.
Acest autodafé, după cum consemnează hrisoavele vremii, fusese cerut de minuscula, dar influenta comunitate jidovească din Iaşi. La 1803, anul primei apariţii, ca şi în ulterioarele ediţii româneşti (ultima în 1999, la editura SAMIZDAT), ea purta titlul de Înfruntarea jidovilor. Cuvîntul lămuritor la ultima ediţie în limba franceză, semnat de doctorul Marin Popescu, clarifică o serie de aspecte, pe pământ românesc, grecesc, italian şi francez, fără să pretindă că problema acestei cărţi este pe deplin clarificată. Eu nu făceam decât să prezint opiniei publice europene cazul şi conţinutul acestei cărţi extraordinare.
Dacă cineva crede că mi-am uitat vreodată România la Paris o crede cu păcat. Cele peste 1500 (o mie cinci sute) de pagini din filosofia sau teatrul lui Blaga, pe care le-am tradus şi publicat cu truda şi pe banii mei, ar fi poate deja suficiente pentru a mă mângâia cu gândul că nu voi fi fost chiar cel mai de pe urmă român printre cei ajunşi pe malurile Senei, să înveţe, cum zicea Eminescu, la gât cravata cum se leagă nod. Mai sunt, însă, în mape atâtea nepublicate, fără să mai socotesc publicarea Operei Politice a lui Eminescu (Opera Etico–Socială , iunie 1989, la centenarul morţii poetului), a unui volum despre „demascarea“ de la Piteşti (L`Holocauste des Ames), a Istoriei Logicei (Nae Ionescu ) şi a altor texte, în română sau în franceză.
Ani şi ani am livrat, pe bani buni, dar gratuit, cărţi româneşti unor prestigioase biblioteci din lume: Biblioteca Bodleiană din Oxford, Bibliotecilor Universitare de pe întreg întinsul Comunităţii Europene, fără să mai socotesc anumite biblioteci din Israel şi din judeţul lor de peste ocean, cunoscut de muritorii de rând sub numele de Statele Unite ale Americii.
Dacă acestea vi se par o Carte de Vizită suficient de onorabilă pentru a mă primi în Vatra Românească, socotiţi-mă ca intrat. În ceea ce mă priveşte, nu am avut niciodată sentimentul că aş fi în afara ei. Încet şi sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cele 10 degete am făcut cât am putut.
Aş fi putut face mai multe. Succesul mi-a fost, însă, la un moment dat, peste puterile mele. Până atunci crescusem încet şi sigur, mai pe sub pământ, mai pe deasupra; mai pe deasupra, mai pe sub pământ. Succesul fulgerător al publicării Miturilor Fondatoare ale lui Israel (Roger Garaudy 1995, 1996, 50.000 de exemplare sub răspunderea mea) mi-a adus nu numai câteva zeci de mii de franci, ce au reprezentat atunci o adevărată mană cerească. Mi-a adus, însă, şi o serie de duşmani teribili, acţionând şi ei la fel: ba pe deasupra, ba pe dedesubt! Cine sunt aceştia? Cine sunt duşmanii mei, ai Librăriei Româneşti Antitotalitare, ai Neamului Românesc într-un sens mai larg şi, practic, ai întregii lumi ieşite din cuvîntul şi voia lui Dumnezeu? Vă rog să îmi permiteţi să-I numesc deocamdată „factorul K“! Un fel de „J“ ,dar la cub, la puterea a treia. Cu voia lui Dumnezeu într-o zi mă voi explica. Dacă va fi să sfârşesc precum Ioan Petru Culianu sau Dumitru Furdui, am luat unele mici precauţiuni pentru ca acest „factor K“ să nu mai constituie o enigmă, măcar aici, în pământul nostru românesc. Duşmanii mei şi ai librăriei mele româneşti sunt exact aceia care l-au asasinat pe profesorul Ioan Petru Culianu, aşa cum se ştie, în America, precum şi pe actorul Dumitru Furdui , aşa cum nu ştiu decât eu (printre prieteni, cel puţin) la Paris.
Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat din mai multe atentate. S-a tras în mine pe stradă, noaptea pe Rue Saint-Jacques, în arondismentul 5, colţ cu Librăria unde trudeam zi şi noapte. Am tras şi eu! Nu a murit nimeni. În ceea ce mă priveşte, eu am tras în aer, cu gloanţe de cauciuc, băgându-i creştineşte în aia a mamii dumnealor. Am refuzat totdeauna să mă servesc de o armă care poate ucide. Ar fi prea lung şi fără importanţă să fac aici povestea diverselor atentate şi violenţe ale BETAR-ului şi TAGAR–ului, ale miliţiei teroriste subterane care au un patron celebru: MOSSAD. Sediul central al acestor organizaţii teroriste se găsea atunci la Paris (Boulevard de Strassbourg). Poliţia franceză, ca şi cea a lui Băsescu, are însă alte mâţe de păscut.
Securitatea regretatului (sic) preşedinte Nicolae Ceauşescu nu a avut totdeauna mâna uşoară. Ea nu mi-a agresat, însă, nevasta pe stradă, nu mi-a bătut şi nici ameninţat fetiţa cu moartea, nu mi-a bătut soacra, nu mi-a omorît nici un căţel. Astea s-au petrecut numai la Paris. În regimul de democraţie totalitară al preşedinţilor Fr. Mitterrand şi Jacques Chirac. Rezultatul: familie distrusă de 10 ani, librărie oficial închisă, pagube materiale importante, pe care prietenii librăriei nu au reuşit totdeauna să le acopere.
Fără să abandonez, oficial, direcţia librăriei, asumându-mi de vreo şapte sau opt ani numai direcţia ei literară şi de idei, lăsând banii şi partea materială pe seama colaboratorilor mei, cu muşchi mai puternici, în cele din urmă m-am retras la mine acasă, în România, în Apuseni. Am păstrat secretul cât am putut de bine, încet, cu răbdare, mi-am cărat aici câteva calculatoare, imprimante, scanere şi altele. Mi-am adus biblioteca, manuscrisele mele şi ale celor care m-au onorat cu încrederea lor, personalităţi româneşti din exil, unele de acum decedate, altele încă în viaţă.
Cu experienţa Gulagului comunist de pe vremuri, precum şi cu aceea, mai ales, a Gulagului-CAVIAR – gulag al democraţiei totalitare iudeo–americane –, mi-am luat anumite măsuri juridice, perfect legale.
Aşa a luat fiinţă Fundaţia Adevăr şi Dreptate, respectiv VERITÉ ET JUSTICE, înregistrată în urmă cu trei ani la Judecătoria Beiuş şi la Biroul Notarial al d-lui notar Iosif Tocoian, din aceeaşi localitate. Lucrurile mai importante din casă (bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, informatică, mobilier de epocă şi alte nimicuri) aparţin acestei fundaţii. Dorinţa mea e să nu mai posed nimic material, căci toate relele care mă lovesc îmi vin din posesiunea materială. În biroul maestrului notar Iosif Tocoian există un act în acest sens, semnat de mine, şi de celălalt cofondator, scriitorul şi omul politic elveţian René-Louis Berclaz, căruia, în urmă cu trei ani, i-am acordat, ca să zic aşa, azil politic la mine în casă. Legal sau nelegal, am făcut-o atunci, îmi asum răspunderea în numele ospitalităţii noastre româneşti, strămoşeşti, a dreptului nescris al tuturor popoarelor, demne de acest nume, de pe faţa pământului. Între timp, fiind dat pe Interpol, în urmă cu doi ani, domnul Berclaz s-a predat Ambasadei Elveţiene din Bucureşti (nu înainte de a se întreţine cu amicul ziarist şi poet George Stanca de la OTV), executând, în ţara lui, 11 luni de detenţie pentru delict de opinie, probleme de revizionism istoric şi minciuni holocaustice. În noiembrie 2005 s-a întors din detenţie şi de atunci îşi împarte viaţa între Elveţia şi Casa Verde din Apuseni, unde locuim împreună şi pe rând: când eu plec la Paris, el îmi păzeşte casa, când el pleacă în Elveţia, eu îi păzesc camera închisă şi sigilată, la cererea mea !

Lucrurile ar fi putut continua aşa încă multă vreme. În urmă cu o lună, însă, pe când D-l Berclaz era aici de pază, şi-a dat acordul telefonic pentru găzduirea, vreme de câteva zile sau câteva săptămâni, a unui tânăr pe care nu îl cunoştea, se pare, sau în orice caz, nu îl cunoştea suficient de bine, iar eu deloc. Tânărul respective a venit neaşteptat de rapid. Ca de la Oradea sau Beiuş, nu ca de la Paris. Un individ de vreo 2 m şi cam 120 kg, undeva în jur de 30 ani. Eu mă aflam atunci la Paris. Între timp, aici, în Apuseni, a fost o furtună care ne-a lăsat în pană de electricitate, de telefon şi apă de băut vreme de o săptămână. Când m-am întors în noaptea de 1 septembrie am fost pus în faţa faptului împlinit. Tânărul „Gérard“, cum s-a recomandat, nu-mi plăcea. Fizionomia lui exprima ceva care ar fi dat de gândit unui maestro ocultist. Din păcate, eu nu sunt decât un amator. Presat de mine cu privire la scopul real al vizitei, între două mese bine stropite, plimbări şi excursii prin împrejurimi (la care l-a atras şi pe Berclaz, eu fiind absolut incompatibil cu astfel de chestii), mi-a declarat că ar vrea să deschidă o societate de informatică, mai exact un atelier de construit calculatoare pe măsura clientului, pe bază de piese cumpărate de la diverşi angrosişti.
Ideea lui nu era de neluat în seamă. Se pricepea la toate genurile de calculatoare mai bine decât mulţi alţii. Urma să plece la Bucureşti spre a se documenta, cu care ocazie sejurul lui la Casa Verde ar fi luat sfârşit. În acest sens am contactat anumiţi prieteni din Bucureşti, care i-au transmis prin internet toate sau aproape toate informaţiile necesare.
Toate bune şi frumoase. Trecuseră două săptămâni de la întoarcerea mea din Paris. Două săptămâni consacrate, în ceea ce mă priveşte, ziua spargerii lemnelor pentru iarnă, noaptea, până către  trei sau patru dimineaţa, muncii de cizelare şi finisare a unora dintre cele câteva zeci bune (poate chiar peste o sută) de manuscrise aflate pe discul dur al bătrânului meu MACINTOSH-QUADRA 700.
Pe 15 septembrie însă, în timp ce eu tăiam lemne, tânărul „Gérard“ este arestat ca în filme în plin centru al Beiuşului. De atunci, nu am mai auzit de el. Cu această ocazie, însă, a fost „pipăit“ şi domnul Bercalz. Mâncaseră împreună la restaurant, se plimbaseră pe la Stâna de Vale, admiraseră cucoanele frumoase… programul lor obişnuit pe timpul celor câteva zile magnifice de la mijlocul lui septembrie. În tot acest timp, eu am continuat să mă împart între crăpatul lemnelor şi calculator într-un regim de muncă de 15-18 ore, uneori chiar 25 din 24, vorba prietenului meu de pe strada Siam nr.16 din arondismentul cu acelaşi număr din Paris, decedat în urmă cu vreo 12-13 ani, autor al romanului celebru „Cea de a 25-a oră“.
Faţă de întorsătura evenimentelor, m-am dus şi eu la poliţie: ca gazdă a ambilor, dar şi ca interpret. „Gérard“, despre care mi s-a spus că se numeşte, de fapt, Dominique, a dispărut de pe firmament, chipurile sau cu adevărat, pentru a fi extrădat. Poliţia, însă, era foarte bine informată de faptul ca d-l Berclaz posedă o puşcă de tir sportiv, cu care se face un fel de vânătoare de farfurii zburătoare din ceramică. Sportul acesta poartă un nume pe care d-l conte şi amic Berclaz nu a reuşit încă să mi-l bage în cap. Uşor, uşor, poliţia a descoperit vreo 7-8 sau 10-12 cutioare de cartuşe (vreo 200-300 în total), nu câte s-au tras în decembrie de care ştim noi, plus un fel de dispozitiv sau rampă de lansat farfurii zburătoare din ceramică. Cercetările poliţiei au durat vreo 5-6-7 zile, în cadrul lor cei 2-3 specialişti în arme, muniţii şi substanţe chimice de luptă au fost înlocuiţi treptat, cu vreo 20 şi mai bine de specialişti în biblioteca mea personală, care nu mai este a mea, după cum se va vedea, în informatică şi în Dumnezeu ştie în mai ce. Se pare că, de fapt, ei mă căutau pe mine. Au răscolit în cruciş şi în curmeziş, fără să reuşească a-mi pune şi mie vreo puşcă în braţe. Nu pretind că deţin vreun adevăr absolut. Pot spune, însă, cu mâna pe inimă, că armele mele sunt cuvintele şi numai ele.
În urma unei anchete care s-a prelungit 2 nopţi în şir, cu câteva zeci de poliţişti vizibili (unii înarmaţi până în dinţi, alţii cu cravată şi mănuşi chirurgicale), din pivniţă până în pod (nivelul 5), ca şi pe colinele din jur la kilometri distanţă, mi s-au confiscat vreo două maşini de materiale: cărţi al căror număr nu îl ştiu precis, informatica mea ca şi cea a lui Berclaz, manuscrise, scrisori oficiale şi private, conforme sau neconforme cu o listă care se găseşte la un tânăr avocat stagiar şi din oficiu (simpaticul tinerel Lupea,  ca şi prietenul lui Meşter), depăşit( i) de evenimente.
În momentul de faţă domnul Bercalz, domnul conte Berclaz, este arestat. Din câte mi-a spus avocatul său, l-au încălţat pe 20 zile. Deocamdată punct. Nu mă pronunţ asupra afacerii lui cu arme de colecţie, pistolete în aur masiv, cartuşe  şi chiar ambalaje care au putut stârni interesul şi chiar admiraţia printre poliţiştii sau S.R.I.-iştii anchetatori.
Mâine, miercuri, 20 septembrie, urma să fiu încălţat la rândul meu. De ce? Crimă holocaustică se pare. Am lezat majestatea  holocaustului. Doamna M. K., procurăreasa care face acest tapaj, nu are altă întrebare mai scurtă pe limbă decât următoarea: „Dacă sunt sau dacă nu sunt de acord cu holocaustul?“ I-am răspuns că eu nu am nici o părere în această problemă care preocupă, de altfel ,întreaga planetă. Că merită să discutăm în presă, la televiziune, în universităţi şi chiar la Academia Română, oricât de  boşorogită şi de andropauzată s-ar afla ea la această oră.

La ora actuală nu pot spune cu precizie în ce măsură sunt cu adevărat liber sau nu. Mai întâi mi s-a spus de către procurăreasa K. M. (un fel de extraterestră care aduce binişor cu un oarecare vechi amic, Vladimir Tismăneanu), că nu am voie să plec nici în stânga, nici în dreapta fără să o anunţ în scris pe domnia ei. În faţa mea a ordonat poliţiei, care făcea sluj ca şoricelul în faţa mâţei menopauzate, să fiu dat pe sistemul lor cu frontierele, pentru a nu putea părăsi ţara. Ca şi cum mi-aş fi părăsit-o vreodată. Sunt călare pe ecuaţia cosmică românească parte din ea, nu pot ieşi, cum nu poate ieşi punctul din cerc, nici partea din întreg. Sunt prizonier de graţie al ecuaţiei cosmice româneşti, pe care mă străduiesc să o pun, cum se zice, pe note, urmând exemplul maestrului meu de demult, Lucian Blaga, a cărui viaţă am uneori senzaţia că o continui. Nu aveam de gând să plec nici unde în imediat. Important, însă, este că libertatea cu care se gargarisesc maimuţoii din Bucureşti îmi este cel puţin parţial ştirbită.
Faţă de cele arătate şi faţă de altele pe care timpul şi evenimentele din jur nu-mi permit să le expun, sentimentul meu este că această tevatura a fost pusă la cale de Serviciile Speciale Franţuzeşti, care le-au manipulat pe cele româneşti într-o măsură despre care voi putea spune ceva mai multe după ce lucrurile se vor clarifica. Lăsând la o parte istoria suspectă à la „Gérard-Dominique“, probabil un provocator, gândul mă duce la cele petrecute în Franţa, în primăvara lui 1991, atunci, în luna aprilie, într-o noapte cu lună plină, un mormânt proaspăt a fost profanat de nu se ştie bine cine, noaptea pe la 3… Toată nomenclatura politică, care asupreşte, mulge şi stoarce poporul francez, în frunte cu ex-preşedintele Mitterrand şi cu cel ce avea să-l urmeze (J. Chirac), a ieşit pe stradă să protesteze…! Rezultatul: în scurt timp a fost promulgată o lege scelerată ce instituie obligativitatea credinţei în idolatria holocaustică. Ulterior s-a descoperit că, de fapt, poliţia franceză şi serviciile secrete „extraterestre“ aranjaseră toată treaba. Patru tineri, precum „Gérard-Dominique“ din cazul nostru, s-au prezentat în faţa „S.R.I.“-ului francez şi au făcut mărturisiri chipurile complete şi spontane… Ulterior, toţi cei patru au fost asasinaţi unul după celalalt. De cine? De poliţia franceză!

Cu ce drept fac eu astfel de afirmaţii? Cu dreptul celui care, personal, a fost lovit şi nedreptăţit de aceeaşi poliţie franţuzească. Circulă o serie de fotografii legate de atentatele suferite de librăria mea, celulă a neamului românesc, din Paris. Prietenii mei, ştiuţi şi neştiuţi, cu ajutorul unor camere de luat vederi instalate discret prin anumite locuri, au reuşit să-i fotografieze pe unii dintre agresorii mei. Aceştia au fost fotografiaţi şi pe motocicletă, şi pe jos, şi din faţă, şi din spate. Poliţia  franţuzească nu l-a găsit însă pe nici unul. Se ştie însă: nu poţi găsi când nu vrei să găseşti! Poliţia Franţei avea alte mâţe de păscut, cum se zice în oraşul–lumină…
Problema este ce fel de mâţe are de păscut poliţia noastră! În ultima săptămână, după toate cele petrecute, a vrut Dumnezeu şi mi-am regăsit şi eu cizmele de la Marengo. Pe vremuri am cunoscut Securitatea lui Ceauşescu, în urmă cu vreo 25-30 de ani. Stăteam în banca prin care au trecut atâţia români: banca acuzatului, a duşmanilor poporului, în cel mai bun caz a suspecţilor. După lovitura de stat iudeo-americană din decembrie 1989, mă regăsesc în aceeaşi bancă a Securităţii. Între timp, am fost plecat vreo 20 ani din ţară. Puse cap la cap, la 20 de ani distanţă, cele două impresii ale aceluiaşi „acuzat“ sau „învinuit“, în aceeaşi bancă, scot în lumină nişte lucruri la care Neamul Românesc ar fi bine să se gândească.

Securiştii lui Ceauşescu, unii o ştiu, mulţi nu o ştiu, aveau unele calităţi asupra cărora istoria se va opri într-o zi. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul deceniului opt, cei mai mulţi securişti erau români, oameni de bun simţ, pe care nu-i poţi aprecia cu adevărat decât după ce ai cunoscut bine BORDELUL OCCIDENTAL. Vechii securişti cominternişti pupaseră Moscova-n fund şi nu-şi mai puteau scoate dintre gingii resturile de pe la chiolhanurile cu oamenii lui Beria şi Yagoda. Poliţiştii noştri de azi, ăştia mai tineri, manipulatori de limbi străine încă de la grădiniţa de pe lângă Sfânta Sinagogă, nu se mai duc la Moscova. Doamne Fereşte! Ei se duc în America, la Chicago, pe urmele lui Capone…
Unul mai cu moţ şi cu cioc se lăuda cum l-a instruit pe el faimoasa bandă de răufăcători organizaţi sub egida F.B.I., omul vorbea italiană, franceză, engleză, vorba lui Beniuc: „7 limbi şi ruseşte“. Să-l fi văzut cum guiţa la mine în casă când a descoperit că un calculator pe care ei îl fotografiaseră  bine şi din timp dispăruse de la locul ştiut de ei. Unde-i calculatorul, urla noul Nicolsky, prins parcă de călduri subite la piciorul „zidului plângerilor”. – L-am gazeificat, d-le comandant, i-am răspuns. L-am făcut mic. L-am pus pe limbă şi l-am înghiţit ! Nu i-am spus că l-am băş… cum se zice vorba asta? I-am spus că l-am gazeificat. A început să dea din el  ca din Vezuviu, la Pompei!
D-le comandant, i-am spus, păstraţi-vă calmul. Veţi avea nevoie de el. Va veni poate un nou război de Yom Kippur. Nu-i păcat de energia asta macabeică risipită prin Apusenii noştri? Preşedintele Bush a gazeificat ditamai Boeingul, avion cu 36 m între aripi, care ar fi făcut în zidurile Pentagonului o gaură de 6-8 m la intrare şi 2,5-3 m la ieşire. Totul fără alte urme. Între cele două găuri ale Pentagonului s-ar fi petrecut misterul dezîncarnării… Toată lumea ştie că după un anumit 11 septembrie America se fondează pe „misterul“ celor două găuri pentagonice ale lui Bush. Dacă Bush a gazeificat o aeronavă dintre cele mai babane, de ce nu aş gazeifica şi eu propriul meu calculator. Plătit de mine. Din munca mea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Poate nu mă credeţi, i-am mai spus d-lui comandant, am şi eu o gaură exact acolo unde îl pupaţi domnia voastră pe preşedintele Bush. Cam asta ar fi diferenţa: generaţia de macabei revoluţionari nu-l mai pupă-n cur pe Beria, nici măcar pe Stalin! Vitejii ăştia s-au dat la curul lui Bush. Din Ţara de Foc pînă în Alaska, prin ouţele atlantice ca şi prin bucile pacifice, nu are biata America atâta cur câtă limbă au noii comisari politici emanaţi de la 1989 încoace.
Ce s-o fi întâmplat cu cadrele acelea, mai bune sau mai rele – cum a dat Dumnezeu –, de pe vremea lui Ceauşescu?! Deocamdată nu am vreun răspuns la această întrebare. Bănuiesc că au fost aruncaţi la gunoi, ca nişte măsele stricate. Nu ar fi prima, din păcate nici ultima oară că se întâmplă astfel de lucruri. Istoria noastră a fost murdărită de mulţi pupăncurişti. Acum, însă, Belzebut îşi formează bobocii pe banda lui Ford, între bucile Americii. Scoală-te Ceauşescule, să-ţi vezi bobocii tăi de altădată, cei care jurau să construiască comunismul şi mai multe nu!? Eu, cel puţin, ţi-am spus cinstit să nu contezi pe mine… Mi-am dat demisia din P.C.R.-eaua aia teroristă a ta şi am şters-o englezeşte la Paris.
            Dragă domnule profesor Ion Coja, şi stimaţi români din Vatra Românească, oare mă veţi putea crede? Subliniez: nu exagerez întru nimic.
Procurăreasa care credea că mă anchetează sperând să mă intimideze cu fasoanele ei isterice a dat-o în bară în mai multe rânduri şi a căzut din lac în puţ când, la un moment dat, o văd cum cască nişte ochi cât Moise la tufişul aprins şi-mi aruncă provocarea Caiafei:
– Din care organizaţie fascistă, legionară, teroristă şi neonazistă faceţi parte, domnule profesor? Să fi auzit cu ce voce de sirenă mlădioasă şi cu ce zâmbet angelic, prin fumul de ţigară mi se gudura Dalila….
– Dintr-o singură astfel de organizaţie fascistă , legionară, teroristă şi neonazistă am făcut parte, i-am răspuns. A crezut că i-am prins râma. Se pregătea să scoată peştele cel mare. Da, doamnă dragă şi procurăreasă, dintr-o singură organizaţie cum zici mătăluţă, am făcut parte vreodată. Am avut carnetul de membru cu nr. 1.644.897, eliberat în iunie 1967. M-am eliberat de acest carnet neonazist în decembrie 1981 prin demisie scrisă, prezentată secretarului B.O.B. în plic închis. O scrisoare circulară pleca la aceeaşi oră de la poşta Arad anunţând comitetul central de la Bucureşti. Comitetele municipale şi judeţene din Arad, Procuratura, Securitatea, Inspectoratul şcolar şi alte comitete şi comisii, inclusiv ziare de limbă română, germană şi maghiară, anunţau că organizaţia neonazistă a oamenilor muncii de la oraşe şi sate a pierdut un membru! Unul care a îndrăznit să-şi dea demisia, despre care prostimea credea că aşa ceva nu poate să existe. Organizaţia neonazistă cu pricina se numea P.C.R. Aţi auzit şi aţi citit corect: Partidul Comunist Român. Cele relatate sunt perfect adevărate. Bănuiesc că nu au putut să dispară din dosarul meu de la Securitatea Arad, de la Liceul Pedagogic Arad, Liceul Ioan Slavici, şi alte licee din aceste părţi fără să mai socotesc Institutul Politehnic „Traian Vuia“ din Timişoara, Catedra de Marxism-Leninism a profesorului Mureşan, pe care îl suplineam, gratuit aproape, la Facultăţile de subingineri de pe lângă Uzina de Vagoane şi la Combinatul de prelucrare a lemnului Arad. Lăsând la o parte că nici o dată nu am fost plătit pentru un an de sclavie la acest Institut politehnic, de care m-am achitat, însă, în cele mai bune condiţii, înainte de a-mi da demisia din foarte neo-nazistul P.C.R. Ca student la filosofie al Universităţii Bucureşti, am fost preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Facultatea de Filosofie, lucru pe care îl poate confirma Vladimir Tismăneanu în persoană. Dacă cumva domnia sa a uitat, cel care i-ar putea împrospăta memoria este Stelian Tănase. Ambii mi-au fost subordonaţi. Eram şeful lor. Construiam împreună comunismul. Nu era uşor. Probă că Tismăneanu şi Tănase îl construiesc şi acum… Ar putea să confirme asta  şi d-l Antonie Iorgovan. Ăla de a făcut Constituţia după care cucoana procurăreasa M. K. vrea să mă ghilotineze… Am făcut parte vreme de doi ani din Comitetul de Partid al Centrului Universitar Bucureşti. Şeful meu acolo se numea Cornel  Pacoste. Cred că aţi auzit de el. Nu vreau să intru în detalii inutile, jenante, poate chiar compromiţătoare pentru anumite feţe simandicoase. Am făcut parte şi din Comitetul P.C.R. al Facultăţii de Filozofie Bucureşti, unde mi-a fost şef d-l Gheorghe Vlăduţescu, fost ministru al Cultelor în diverse guverne, mai ales al unui foarte român Petre Roman–Neulander. Cine nu crede se poate duce să-l întrebe pe d-l senator Radu Solcan, pe prof. univ. şi decan Ion Iliescu, pe Dumitru Pâslaru, fost consilier de taină al preşedintelui Iliescu. Acest Pâslaru în persoană m-a dus în casa văduvei poetului matematician Ion Barbu – Dan Barbilian – de pe strada Doctor Lister, peste drum de Opera Română. Fie-i ţărâna uşoară! D-na Barbilian, la o vârstă respectabilă, încălzea cu câte o cafeluţă inimioarele studenţilor comunişti întruniţi clandestin şi seară de seară în casa ei pe strada indicată în cadrul unor reuniuni „neo-naziste“. Securistul Facultăţii de Filozofie nu şi-o fi şters discul dur! Măgarul Şerban Cionoff de la Scânteia-mică a tineretului trebuie să-şi amintească că a cerut punerea mea sub acuzare pentru faptul de a fi condus o anumită „adunare generală“ (unde se discuta rolul presei în formarea conştiinţei noastre revoluţionare) în mod băşcălios, permiţând punerea în vedetă a „elementelor duşmănoase“” din Amfiteatrul Cantemir. „Elementele duşmănoase“ nu erau foarte numeroase, din păcate, vreo 200, mai mulţi nu încăpeam în amfiteatru… Unul mai duşmănos ca altul. Când s-a terminat „adunarea generală“, cu fluierături şi huiduieli la adresa Scânteii Tineretului, Securitatea a pescuit vreo 20-30 de studenţi, subsemnatul nu chiar printre ultimii. A dormit vreunul în căminul Grozăveşti? „Colonelul“ Cezar Mititelu din O.A.S.S. (Organizaţia Armată Secretă Studenţească), pe care Securitatea îl căuta în tot centrul universitar, iar el dormea în patul meu de la camera 134, blocul B din Grozăveşti, îmi dăduse soluţia cu anticipaţie. Bă, Gică, mă instruise „colonelul“ de partizănie studenţească, când vezi că se îngroaşă gluma, după ce răsare bine soarele, le-o spui aia cu Nicu Ceauşescu: se ştia că mai beam din când în când câte un păhărel cu beizadeaua prezidenţială, neo-nazistă! Vladimir Tismăneanu bea şi el, o ştiau şi rândunelele de la RENEL. El prefera, însă, poşirca aia fabricată la Craiova, pe care vechii constructori ai comunismului încă o numesc bere. De prostie a scăpat d-l comisar politic Tismăneanu, actualul comisar politic al procesului comunismului…, de poşircă, însă, ba! O fi el ales, nimic de zis, neamul ăsta de extratereştri, dar poartă un blestem pe umerii lui: de trei mii de ani nu e în stare să iasă din poşircă…
Da, dragă cucoană procurăreasă, vă rog să mă scuzaţi că nu v-am putut satisface, la minut, remarcabilul dumneavoastră apetit ghilotinometric. La vârsta mea, după 20 şi ceva de ani în imensul Bordel–Lumină, cunoscut sub numele de Paris, bănuiesc că înţelegeţi! Că justiţia dumneavoastră nu are inimă, Neamul Românesc o ştie de pe vremea lui Tanti Pauker. Să-i fi luat Dumnezeu minţile? Nu cumva aşa procedează Dumnezeu cu cei pe care vrea să îi piardă? Ar fi păcat. Avea şi merite pe care le recunosc şi pentru care o pot felicita. Nu mi-a făcut nici un moment impresia că le-ar ar fi putut pune în slujba Neamului Românesc. O plăteşte, oare, Neamul Românesc pe pantofăreasa-procurăreasă pentru ca să mă insulte pe mine? Pe mine, oare, cine mă plăteşte să ascult insultele şi prostioarele domniei tale, cucuoană procurăreasă? Nu o să le spun aici pe toate… Deocamdată o să amintesc doar ameninţarea cu expertiza psihiatrică. Securitatea lui Ceauşescu nu s-a gândit să mă ameninţe cu aşa ceva. Cum o fi făcut, cum nu o fi făcut, cine o fi decis, nu aş putea să spun. Securitatea mi-a dat, însă, un paşaport. M-a lăsat să plec la Paris. Nu mi-a tăiat nici un deget. Procuratura domniei voastre ţine, însă, neapărat să-mi pună prezervativul F.B.I. pe creier? O fi venit domnul comandant şi cu cătuşe de la F.B.I., pe creieraşul lui, sau numai cu umbreluţa-prezervativ?

Păstraţi-le, mă, fraţilor, pentru voi. Neamul Românesc s-a săturat şi de demagogia democrato-totalitară, şi de prezervative americane, şi de cătuşele voastre ghilotinizante.
Dacă chiar nu vă place la noi, faceţi ca toată lumea: cereţi-vă paşaportul. Duceţi-vă şi voi 20 ani unde veţi vedea cu ochii. Faceţi acolo o brânză, faceţi-vă mărgica voastră, faceţi ce ştiţi. După 20 ani, când vă veţi întoarce, în funcţie de brânza sau mărgica pe care o veţi fi ouat, vă veţi fi calificat, eventual, pentru a discuta cu un om de oarecare omenie. Până atunci, Neamul Românesc vă consideră o apariţie monstruoasă: nici Poliţie, nici Magistratură, nici în car, nici în căruţă, nici telegar, nici teleguţă. O povară pentru  bugetul acestui popor, care se va revolta într-o zi, o ruşine pentru Magistratură, o caricatură de Justiţie. La asta se reduce, oare, mitologia emanatistă a revoluţiei din decembrie?
Prof.  dr. GEORGE PISCOCI-DĂNESCU
P.S. Fiind ameninţat cu un proces, proces de care Neamul Românesc are mare nevoie şi pe care sper să îl obţin în condiţii onorabile, rog prietenii mei cunoscuţi şi necunoscuţi, românii de inimă, prietenii adevărului şi alţi oameni cu scaun la cap, să anunţe întreaga ţară, prin presă şi prin orice alte mijloace, că voi avea nevoie să îi convoc într-o zi, la acest proces holocaustizant, pe următorii onorabili martori:
1. ex-preşedintele României, d-l Ion Iliescu;
2. ex-premierul d-l Adrian Năstase, cunoscutul nepot al lui Tanti Tamara;
3. ex-ministrul culturii d-l Răzvan Teodorescu;
4. Guvernul României în plenul lui, care la vremea respectivă a produs două comunicate, poate chiar trei, în problema holocaustului;
5. toţi cei uitaţi  de-a lungul celor câteva pagini, îi consider deja invitaţi în mod amical şi camaraderesc la procesul meu şi al holocaustului. Un holocaust fără substanţă, fără gust, fără miros, fără Dumnezeu, un zero!
Pentru cazul, probabil, că oculta iudeo–masonică, democraţia jidano-totalitară şi maimuţoii ei din Oradea sau Bucureşti, vor încerca să muşamalizeze lucrurile, sugerez şi insist pe lângă Vatra Românească să organizeze ea acest proces. Un proces de natură spirituală, intelectuală, dacă se poate în AULA MAGNA a Universităţii Bucureşti, mai aproape de tinerii studenţi care nu vor fi fost încă tăiaţi împrejur la creier, prin universităţile talmudice ale Vestului civilizat! Pentru cazul, probabil şi el, că voi fi arestat şi supus unor expertize satanice şi talmudice (umilitoare în ceea ce mă priveşte, ruşinoase pentru homo sapiens), anunţ în mod public că voi declara greva totală a foamei din chiar momentul arestării. Voi bea apă. Apă pe care va trebui să o primesc din mâna unui ţăran credincios de la poalele Apusenilor, deja prevenit, care va veni singur dacă va şti unde.
Anunţ în mod public că, în caz de arestare, nu am nici intenţia, nici dorinţa de a face apel la medicina românească oficială, penitenciară sau nepenitenciară. Domnii doctori, cu toate menajamentele necesare, le zic să facă bine şi să îşi recitească studiile tinereţii lor. În ceea ce mă priveşte, de peste trei decenii sunt propriul meu medic.
De asemenea, sub nici un pretext şi pentru nimic în lume nu permit nimănui să se atingă de corpul meu. La momentul potrivit şi în măsura puterilor mele prezumtive, îmi rezerv dreptul de a dispune până şi de ultima celulă, oricât de neînsemnată ar fi ea, în mod liber şi suveran, ca toţi strămoşii mei cu a căror icoană în suflet mi-am trăit actuala viaţă.
Casa Verde , Beiuş, 21 septembrie 2006
Prof. dr. GEORGE  PISCOCI-DĂNESCU
            Nota noastră: Librăria Românească de la Paris ne este bine cunoscută prin cărţile cu care, înainte de 1990, mai prindeam ceva curaj, aduse de un Simion Ghinea sau Aurel Coja. Nu l-am cunoscut pe vestitul „Pişcoci“ decât în urmă cu câteva săptămâni. Ce i se întâmplă acolo, acasă, în Apuseni, nu poate fi decât un caz public, cum publică este şi distinsa sa persoană. Publicăm scrisoarea d-lui Pişcoci cu următoarele două precizări : (1) Sperăm ca ancheta la care este supus să se dovedească a fi un abuz; (2) Cererea d-lui Pişcoci de a deveni membru al Uniunii Vatra Românească a fost înregistrată, discutată şi aprobată. Cu felicitări.
I. C.
Nota redacţiei 2013: Au trecut câţiva ani de când nu am mai vorbit cu viteazul domn George Pişcoci. Curând după ce ne-a trimis corespondența de mai sus, d-l Pişcoci a venit la un simpozion al Vatrei Româneşti, la Sala Dalles, şi a ţinut o cuvîntare energică, bine primită de numerosul public. A povestit ceva şi despre necazurile sale cu Procuratura din Oradea. La un moment dat am fost invitat la Poliţia din Bucureşti să dau oarecari informaţii despre „numitul“ George Pişcoci. Sper că declaraţia mea să-i fi fost de folos în bătălia pe care o duce de unul singur împotriva tuturor… Mă rog, nu chiar singur-singur, şi nici chiar împotriva tuturor, suntem destul de mulţi, tot mai mulţi, alături de Pişcoci! Dar, o vreme, la Paris, chiar aşa a fost: sigur singurel, împotriva tuturor…
Nu mai ţin minte unde am publicat textul de mai sus, bănuiesc că în „Săptămâna Românească“, o revistă care a dispărut exact când era pe punctul de a reuşi să se impună!…
Publicăm pe acest site textul scrisorii d-lui Pişcoci invitându-l pe autor să reia legătura cu noi, să ne pună la curent cu ce isprăvi a mai făcut, şi să ne spună şi cum s-a terminat meciul său cu autorităţile româneşti. Aşteptăm veşti bune! Veşti normale!
10 februarie 2013

ADDENDA

Difuzăm Scrisoarea deschisă a d-lui George Pişcoci-Dănescu, republicată tardiv dar încă oportun de d-l Ion Coja, pentru a readuce în atenţia opiniei publice abuzurile comise de autorităţile române, care manifestă deplină slugărnicie faţă de presiunile ocultei internaţionale. Vom continua cu un alt articol referitor la procesele cu care este şicanat George Pişcoci-Dănescu atît în Franţa, unde emigrase în urmă cu patru decenii şi de unde a fost nevoie să plece, cît şi în România, de unde a emigrat şi unde a vrut să revină.
Colonel (r.) Vasile Zărnescu