OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere
Anul
acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare
poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi
sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi
tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc
şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut
să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.
Tinereţea poetică
Octavian Goga
s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului
românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din
Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva
asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi,
sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru
revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a
derivat şi formula mea literară“.
Ideea
naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru
unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale
Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al
omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în
misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula
sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic,
ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu
crez: e ideea naţională“.
Octavian
Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif
Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari
şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o
proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi.
Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul
doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la
formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar
1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai
tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se
preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii
majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea
cu orice preţ a românilor.
În anul
1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului, veche vatră
de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca
Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul
pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea
liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii
din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.
La
Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul.
De Luceafărul se leagă, incontestabil,
ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul,
Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic.
Otavă“, printre care şi Dăscăliţa,
poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică,
în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciu
În anul
1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul
Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu
Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu
familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie
solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria,
care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la
Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru
Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători
cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.
Începînd
din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile
sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara
noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura
poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi
la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de
carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la
dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din
Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi
intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica
aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi
germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de
asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi
de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 –
începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra
arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.
Maturitatea militantă
În anii
Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a
susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea
istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un
stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914-1916, Goga face parte
din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea
românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.
În
iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a
venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie
din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat
uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul
retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de
propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să
apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România,
Organul Apărării Naţionale. În
paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.
Octavian
Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă,
trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale,
odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1
Decembrie 1918.
După înfăptuirea
măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele
zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga
continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea
Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit
membru al acestuia la resortul propagandă.
Între 5
decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi
Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920,
e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17
decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În
1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin
moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat
memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe
de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.
Octavian
Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta,
nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau
o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii
introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin
care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În
paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage
nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al
umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc,
s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de
intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail
Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul
şi Dimineaţa. Nichifor Crainic scria: „Parcă
nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca
postdecembristă, aproape toate mass media
au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se
arată în articolul „Adevăraţii
stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui
aparţin televiziunile din România“).
Poetul premier
La 28
decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru.
Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid
naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască.
Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări
pentru a opri invazia jüden-ilor
(citeşte: jidan-ilor).
Goga
considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o
ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o,
au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci
evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul
în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii
corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la
originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în
comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.
În anul
1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate
intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se
ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În
Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la
7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar
Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau
izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit.
Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi
recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar
recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte
atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală,
împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la
omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold,
preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit
pe Wilhelm
Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd,
în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din
Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi
ani de temniţă grea.
Într-un
interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea: „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la
Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur,
dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la
Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i
considerăm cetăţeni străini“.
După o
guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10
spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului
Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de
Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron
Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe
deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere.
În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul
zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În
memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după
atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15
persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate
de adversarii săi.
Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului
Din cauza naţionalismului său,
Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său,
inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani
atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o
evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism,
de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului
de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg,
camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).
Acest Ştefan
Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate
comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în
vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut
deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări
din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de
drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul
Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare
dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.
Cu mine
se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a
cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V.
T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura
Eminescu, 1980, pag 170-171).
„Veselă
puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul
de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru
Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de
Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti,
1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari
români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000
de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în
localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul
Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult
decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă,
a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache
din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă.
Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a
indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost
nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România
de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.
Academicianul
Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul,
la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“,
în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern
fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale,
defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la
Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30,
loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate,
în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît
reînhumarea lui Octavian Goga în
Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul
ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta
Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.
Dar, Octavian
Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din
străfundurile ethos-ului românesc,
peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de
către duşmanii lui, jüden-ii, sau de
către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a
fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a
fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în
discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un
mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un
farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin
Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet
Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer»
român“ (cf. O istorie sinceră a
poporului român, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu
Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel
Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect
se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui
„pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul
„Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern
doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi
profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).
Similar
cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase
cămaşa verde la
şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul
Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de
Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul
minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la
conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea
populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob,
cu vederi fasciste şi net antisemite“.
Octavian Goga – apărător al frontierei
Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar
Numai
că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“
printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari
printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau
o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga
pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună
invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau
de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?
Regele
Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de
Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu
premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal
în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily
Herald“, regele Carol al II-lea şi
primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei
considerați „ilegali“». De
cînd apărarea
frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei
populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern
responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală
şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A.
au făcut ziduri şi graduri
înalte, electrificate, pe o lungime de circa
1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America
Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început
de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care
va costa circa trei
miliarde de dolari) pentru
a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton
înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva
sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în
Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt,
Siria,
Liban
etc. şi, în special, pentru a se apăra de copiii palestinieni care dau cu
pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri
pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare
etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de
arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole
ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor,
documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F.
S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais,
nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan
terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo,
2 aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o
jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum
relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare
– practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al
Israelului, David
Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit
„marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi
articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe
locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie
2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html).
Ca
atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu
acţiunile Israelului, considerat
stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în
care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi
politic de S.U.A. (vezi Alexandru
Urzică, „SUA
oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra
Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze
pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să
bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad,
că „Israelul
este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de
la tribuna O.N.U.: „Israelul
va fi în curînd eliminat“! „Allah!,
Allah!“
Octavian Goga – model de patriot
Dar
România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici
în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui
Octavian Goga, jidanul
care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar
dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi
întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi
ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu
Ioanid-Sperjurul, Marco
K. Katz-Vameşu’, Sorin
Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Rich ş.a. [vezi
şi: Iuliana Enache, Israelul
refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“,
Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana
Ardelean, „Personajele
cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer,
Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir
(Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).
Consecinţa
tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în
loc să fie declaraţi persona non grata,
cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un
pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui
Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou,
de antisemitism: „Istoria României
moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu,
Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul,
27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon
Poliakov, escrocul internaţional Elie
Wiesel, mincinoasa Hannah
Arendt, dezinformatorul Teşu
Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă
de Encyclopaedia
Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!
Dar
România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi
morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două
milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai
înstărită din România, care
domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară.
Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase
să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în
cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci
guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie
deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia
pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii
Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a
sute de mii de evrei din Israel! Ministerul de Interne şi Institutul Naţional
de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în
general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a
falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“
au dispărut şi din viitorul Anuar
Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista
ACADEMICA, într-un tabel în care
enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi
normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă,
tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău,
„Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de
întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012
pag. 30; vezi facsimilul).
Academia
Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli
impardonabile. Primo: afirmă că
românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai
gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul
ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a
dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi
din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i
treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei
din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în
textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi
directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă
„să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă
de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei
stabilităţi(,) să se afle continuarea
scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale,
nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei,
polonezi)…“ etc. În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu
„scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii.
Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi
mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc
în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc
cetăţenia română, la grămadă, cu sutele
lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai
suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia
Română are mai
mulţi membri evrei decît români!
25 Martie 2013, Buna Vestire
Voicu
TUDOR
Vasile I.
ZĂRNESCU
