„Tidal Wave“ – Ploiesti

„TIDAL WAVE“ – PLOIEŞTI

Cea mai costisitoare operaţiune de bombardament aerian

Tommy Bărbulescu, New Jersey, U.S.A.

Nu demult, citeam într-un blog că asaltul american împotriva României, în cel de-Al Doilea Război Mondial, a început în 1944 prin bombardamentul aerian de la 4 aprilie deasupra Bucureştilor. Un istoric amator se precipitase. Adevărat este că primul raid aerian american la Ploieşti a fost executat în iunie 1942. Când, la 5 iunie 1942, Statele Unite declarau război României şi Ungariei ocupate de nazişti, decizia de a ataca Ploieşti a fost luată imediat. 12 bombardiere B-24 au executat un raid la mare altitudine deasupra oraşului, la 12 iunie 1942. A fost primul raid de bombardament american împotriva unui obiectiv european. Pagubele susţinute de rafinării au fost minimale şi toate cele 12 bombardiere au aterizat fără avarii la înapoiere; şase în Irak, două în Siria şi patru în Turcia, unde echipajele au fost internate. 

     

Fără  nici  o surpriză, ordinele au sosit şi misiunea a fost fixată pentru 1 august 1943.  Liderii aliaţi credeau că dacă misiunea reuşeşte, Germania va fi lipsită de petrol, componentă esenţială în maşinăria de război şi, ca atare, războiul ar fi fost terminat cu cel puţin şase luni mai devreme. Una din numeroasele decizii adoptate de preşedintele Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill la conferinţa de la Casablanca, în ianuarie 1943, a fost distrugerea Ploieştilor. Elaborarea planului a pornit aproape imediat. Armata aeriană americană cu mii de avioane, care avea să reducă, în 1944, Germania la stadiu de ruină, nu exista în 1943. Este adevărat că forţa aeriană cu un personal mai mic de cinci sute de mii de oameni, înainte de atacul japonez la Pearl Harbour, crescuse între timp la două milioane şi jumătate, dar dintre aceştia, mai puţin de 20 la sută se aflau în afara ţării. Tot aşa, Armata Forţelor Aeriene dispunea de numai 12 mii de avioane la începutul războiului. Odată, însă, cu lansarea planului Ploieşti, industria americană a început să producă peste şase mii de aparate de zbor în fiecare lună. Pe de altă parte, cele mai multe dintre aceste maşini, staţionate în interiorul Statelor Unite, abia începuseră să fie transferate către principalele teatre de operaţiuni militare de peste mări. Pentru operaţiunea Ploieşti, planificatorii aliaţi erau în stare să adune mai puţin de două sute de bombardiere grele. La ora aceea, doctrina americană de bombardament strategic prevedea zbor la mare altitudine şi la lumina diurnă, raid în formaţie, cu număr mare de avioane, înarmate cu arme grele şi având la bord mari „greutăţi utile“ care să poată fi largate cu  precizie. Colonelul Jacob Smart, însărcinat cu planul operaţional, era conştient că nu dispunea de un număr suficient de avioane pentru a obţine rezultatele dorite, prin aplicarea acelei tactici. Deşi sistemele de bombardare avansaseră, odată cu apariţia vizorului Norden, cu stabilizare giroscopică, ele nu  aveau, totuşi, acurateţe suficientă pentru a garanta distrugerea rafinăriilor de la mare altitudine, cu un număr atât de mic de avioane. Ca atare, Smart a hotărât să încerce o abordare radicală a problemei: bombardierele vor ataca de la joasă altitudine. El pornea de la premisa că cu cât mai precisă e bombardarea, inerentă, de altfel, la joasă altitudine, cu atât atacul ar permite o distrugere selectivă a componentelor cheie cum ar fi turnuri, generatori de aburi şi joncţiuni principale de conducte. Finalmente, planul lui Smart prevedea distrugerea a 41 de elemente cheie de la şapte rafinării diferite. Că lansarea bombelor de la joasă altitudine permite o mai mare precizie este un fapt simplu, de la sine înţeles. La fel cum, cu un pistol este mai uşor să nimereşti o ţintă de la un metru şi jumătate, decât una de la 160 de metri, bombardarea unei ţinte de la 650 de metri altitudine este mai puţin dificilă decât una de la 65 de mii de metri altitudine. Pe de altă, parte un atac la mică altitudine împotriva unei ţinte ca Ploieşti, cu o apărare antiaeriană foarte bună, era extrem de periculos. Şi, pe deasupra, la mică altitudine, un bombardier oferă o ţintă largă, uşor de atins cu mai toate armele de care dispune inamicul la sol, inclusiv pistol mitralieră. Colonelul de aviaţie Alfred Gerstenberg instalase în jurul Ploieştilor o centură antiaeriană aproape impenetrabilă, formată din 237 de guri de foc, cu obuze de calibrul 88 mm şi 105 mm. În plus, mai erau amplasate sute de baterii cu tunuri de 37 şi 20 de mm, baloane cu hidrogen şi nenumărate cuiburi de mitraliere camuflate în căpiţe de fân, hambare şi în poduri de case. Piesa de rezistenţă a competentului ofiţer german era trenul „mărfar“ care circula prin zonă aparent cu cargo şi din vagoanele căruia răsăreau – în mers – tunuri antiaeriene. Pentru interceptare, Gerstenberg dispunea de numai 52 de aparate Messerschmidt 109 şi 17 Messerchmidt 110 cu două motoare. Avioanele 109 erau pilotate jumătate-jumătate de germani şi români. Dar, chiar mai important, Gerstenberg stabilise o reţea de interceptare radar cu un capăt la Atena, care monitoriza transmisiunile Flotilei IX americane şi de la care semnalul era  retransmis  la Marele Comandament al Aviaţiei de Vânătoare de la Bucureşti. Acolo a fost detectată, încă de la decolare, ruta „misiunii secrete“ de la 1 august 1943. Cu alte cuvinte, Gerstenberg pregătea de ani de zile apărarea Ploieştilor. Inamicii lui avuseseră şase săptămâni timp să pregătească atacul împotriva lui.

 Dincolo de condiţia de menţinere compactă a formaţiei la mică altitudine în cursul atacului, planul operaţiunii „Tidal Wave“ (Val de Maree) mai avea o altă componentă nu mai puţin importantă: distanţa extremă de la baza aeriană Benghazi, Libia, la Ploieşti şi înapoi. Traseul  era prevăzut din Libia peste Marea Mediterană, Grecia, parţial peste Albania şi Iugoslavia, apoi peste Bulgaria, în România şi înapoi. O distanţă de peste trei mii de km. Avea să fie cel mai lung raid de bombardament, până la acea oră în istorie. Smart (a fost doborât şi a rămas prizonier 11 luni în România) simţise că nu are alternativă. Analiza arăta că, pentru reuşita unei misiuni executate de la mare altitudine, erau necesare o mie patru sute de avioane, care nu existau. Astfel el a optat pentru singura tactică ce ar fi putut funcţiona: un atac surpriză de la mică altitudine.

Americanii dispuneau de numai un singur tip de bombardier capabil să execute misiunea şi numai înzestrat cu rezervoare suplimentare de carburanţi, care să-i asigure autonomia de croazieră. Deşi de aspect puţin atrăgător, B-24, cu patru motoare, era unul dintre cele mai avansate aparate de zbor, capabil să transporte bombe la mai mare distanţă decât oricare alt avion în acele timpuri. Echipaj de zece oameni, înarmat cu arme grele (mitraliere calibru 50), un avion complex, exigent în operaţiuni de zbor şi  întreţinere. Considerat extrem de capabil, B-24 a rămas pentru totdeauna avionul asociat de Ploieşti. Comanda atacului a fost încredinţată generalului de brigadă Uzal Ent, comandantul Grupului IX de bombardiere. El avea să transmită ordinele, de la bordul avionului colonelului Keith Compton, liderul Grupului de bombardiere 376 . Cum, însă, Ent era pilot de balon şi nu de bombardier, cea mai mare parte a răspunderii conducerii misiunii revenea lui Compton. Deşi americanii nu executaseră până atunci o misiune de bombardament cu asemenea dimensiuni, decolarea celor cinci grupuri de bombardiere, la interval de două minute, a decurs relativ uşor, cu o singură excepţie: „Kickapoo“, supraîncărcat, „pierde“ un motor după decolare, echipajul luptă să forţeze avionul înapoi la aterizare, dar uriaşul aparat loveşte un pilon de beton, se încastrează în sol şi se aprinde. Din zece oameni la bord, scapă numai doi. În ciuda dezastrului, parcă de rău augur, avioanele celor 5 grupuri, peste 170 la număr, se aliniază în spatele bombardierului lui Compton, „Teggie Ann“, şi se îndreaptă spre nord către Mediterană. Din motive care nu au putut fi lămurite, un al doilea avion, „Wingo Wongo“ se desprinde de formaţie, intră în spirală descendentă şi dispare în mare. Un al treilea avion, „Desert Lilly“, rămâne să caute supravieţuitori, şi nu mai este în stare să ajungă din urmă grupul principal. Înainte ca forţa aeriană să fi atins Grecia, trei avioane dispăruseră.

La nord de insula Corfu, Compton îndreaptă formaţia către interiorul Greciei, pe măsură ce zborul continuă, se produce o scindare în formaţie şi clivajul între grupul doi şi grupul trei, respectiv grupul 93 şi 98, al lui Kane, creşte. În timp ce 93 rămâne cu Compton (376), Kane (98) rămâne din ce în ce mai mult în urmă, iar după el, grupurile 44 şi 389. Aşadar, coeziunea, factorul principal în succesul misiunii, se erodase. Compton nu s-a înţeles cu Kane asupra vitezei de zbor. El insista pentru viteză mai mare, în timp ce Kane, care operase luni la rând în deşertul nord-african, nu vroia să forţeze peste măsură motoarele, deja obosite de acolo, şi a rămas în urmă. Când Compton trecea peste munţi la frontiera dintre Bulgaria şi România, Kane 98, cu grupurile 44 şi 389 se aflau la cel puţin 20 de minute în urmă. După ce a făcut câteva şerpuiri zadarnice pentru a le permite regruparea, Compton a traversat Dunărea şi a coborât formaţia lui la câteva sute de metri deasupra teritoriului românesc. Probabil că s-ar fi putut reconfigura dacă nu ar fi respectat consemnul de a nu comunica prin radio, fără să ştie că germanii îi aşteptau deja gata de acţiune la Ploieşti. Şi, totuşi, la Piteşti, erau cinci grupuri. De acolo, grupa 389 s-a despărţit cu cap de compas Câmpina, unde avea ordin să atace. Jumătate de drum până la următorul punct de răscruce, Floreşti. Compton, care monitoriza îndeaproape navigaţia – prea îndeaproape – a confundat Târgovişte cu Floreşti, şi s-a îndreptat cu grupul său spre sud-est, adică Bucureşti. A remarcat prea târziu eroarea de navigaţie şi a fost luat în primire de apărarea antiaeriană de la Bucureşti. În norul de fum deasupra Capitalei au intrat 12 bombardiere; la ieşire rămăseseră  9. La stânga lui, către nord, era Ploieşti. Compton nu mai avea cum să-şi repoziţioneze întregul grup pentru a ataca obiectivul alocat, Complexul Româno-Americana. Cu aprobarea lui Ent, Compton întoarce tot grupul către marginea estică a Ploieştilor şi lasă la latitudinea echipajelor individuale să bombardeze ce le iese în cale. Grupul 376 a suferit cel mai mic număr de pierderi, dar în acelaşi timp, a fost grupul care a creat cele mai mici stricăciuni. Între timp, la Ploieşti avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi IAR-80 erau deja în aer la mare altitudine, gata să angajeze bombardierele americane. În retrospectivă, misiunea americană de la 1 august 1943 la Ploieşti a fost compromisă (spun experţi) din cauza greşelii de navigaţie a lui Compton. El nu ar fi greşit, însă, dacă Kane nu rămânea în urmă cu grupul lui. Menţinerea formaţiei a mai fost îngreunată şi de pătura de nori care acoperea în acea dimineaţă Munţii Pindului, deasupra Greciei. Deşi ar fi trebuit să fie mai bine informaţi, mulţi dintre americani credeau că lovitura nu va fi detectată şi că inamicul va fi luat prin surprindere. În realitate, formaţia fusese detectată încă de la scurt timp după decolare, de staţiile RADAR germane, şi urmărită începând din Sicilia până în Grecia şi Bulgaria. Dar indiferent de ce şi cum s-a produs reconfigurarea, răspunderea menţinerii coeziunii îi revenea acum lui Kane. Or, se pare că el a eşuat. Colonelul James Posey, care a condus o parte a grupului 44, a dovedit ceea ce ar fi putut fi realizat dacă planul rămânea intact: formaţia lui Posey a atacat rafinăria Creditul Minier la Sud de Ploieşti (astăzi Brazi) exact aşa cum prevedea ordinul de marş. Complexul a fost aproape total avariat şi nu a mai funcţionat până la sfârşitul războiului. Apărarea antiaeriană în România, sub comanda colonelului german Albert Gerstenberg, i-a înfruntat prompt pe americani, la Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti. Cât priveşte ideea colonelului Smart de atac la altitudine mică, atacul de la 1 august 1943 a fost sângeros, dar nu anihilant. Adică distrugerile provocate, care nu au redus semnificativ capacităţile de cracare ale instalaţiilor petroliere, au fost scump plătite de americani. Din 178 de bombardiere care au decolat în zorii zilei de la Benghazi, 16 au fost forţate sa abandoneze sau s-au prăbuşit, 162 au ajuns deasupra obiectivului la Ploieşti; din acestea, 44 au fost doborâte de antiaeriană, 7 internate în Turcia, 22 au aterizat la baze aliate în Mediterană (Cipru).  Înapoi în Libia, au sosit numai 89 de B-24, dintre care 58 avariate integral, de nerecuperat. Un bilanţ trist pentru americani. Ultimul bombardier B-24 din întreaga formaţie, care decolase în zorii zilei, a aterizat la Benghazi după 14 ore. Avea pe fuselaj 365 de perforaţii de proiectil. 310 americani şi-au pierdut viaţa, 108 au fost luaţi prizonieri. Bilanţul Comandamentului Aliat estima la 40 la sută pierderile suferite de rafinării, deşi câteva dintre ele au rămas în mare parte neatinse. După numai câteva săptămâni, mare parte  a stricăciunilor au fost îndepărtate, iar producţia a fost reluată cu şi mai mare randament. „Tidal Wave“ rămâne operaţiunea de bombardament cea mai costisitoare din aviaţia americană, în raport cu rezultatul. După instalarea americanilor în Italia, bombardierele au revenit în aprilie 1944. Problema distanţei dintre baza aeronautică şi câmpurile petrolifere nu mai era actuală. Peste cinci mii patru sute de misiuni de bombardament cu B-24 de la mare altitudine, în aproape patru mii de ieşiri, împreună cu  avioanele de vânătoare staţionate la Foggia, au pulverizat rafinăriile şi au ruinat Ploieştiul între 5 aprilie şi 19 august 1944. Producţia de ţiţei a fost redusă cu 80 la sută, Antiaeriana a doborât peste două sute de bombardiere, peste o mie o sută de americani cad prizonieri. La 17 august, Fifteenth Air Force trimite 248 de bombardiere conduse de locotenent-colonelul James A. Gunn. Înainte să fi largat bombele (500 şi 1.000 de pounds), patru din cele opt avioane din vârful formaţiei au fost „poftite“ jos. Cu excepţia unuia din membrii echipajelor, Gunn împreună cu toţi ceilalţi s-au paraşutat şi au fost imediat luaţi în primire de români. După interogatoriu, a fost trimis la un penitenciar de prizonieri, unde devine purtător de cuvânt al prizonierilor. Când s-a aflat că ruşii „eliberatori“ se apropie de Bucureşti, gardienii au fugit şi au lăsat deschise porţile penitenciarului. Prima grijă a lui Gunn a fost să-i lămurească pe camarazi să nu iasă în oraş până ce nu se va fi aranjat o modalitate sigură de repatriere. După ce a găsit mai mulţi ofiţeri superiori, Gunn s-a înţeles cu ei ca prizonierii să fie mutaţi într-un loc sigur, în Bucureşti sau la ţară, şi ca el să fie dus cu un avion la Foggia (Italia). În schimb, Gunn promite să aranjeze cu Fifteenth Air Force lansarea unui atac împotriva câmpurilor de unde germanii, în retragere, bombardau Capitala ca represalii la actul de la 23 august, şi să transmită forurilor aliate cererea României de a fi ocupată fie de britanici, fie de americani. Cei câţiva ofiţeri români îşi onorează promisiunea şi pregătesc un avion bimotor vechi, pentru zborul în Italia. Douăzeci de minute după decolare avionul vine înapoi, după cum spunea pilotul, cu defect la unul din motoare. După aterizare, un căpitan de aviaţie îi oferă lui Gunn să-l ducă în Italia cu un Messerschmitt Bf-109. Aventura nu era lipsită de risc. Avionul putea fi doborât de germani sau de avioane de vânătoare americane, sau putea să aibă o defecţiune de motor, şi prizonierul american şi-ar fi încheiat cariera. Nu s-a găsit o hartă a Italiei, Gunn a schiţat una din memorie. A cerut ca zborul să meargă la altitudine mică pentru a evita radarul german, dar căpitanul, care nu avea încredere deplină în motorul lui, a insistat pentru şase mii de metri şi l-a îmbrăcat corespunzător pe Gunn. Ca măsură de precauţie steagul american a fost pictat pe ambele părţi ale fuselajului. În timpul pregătirilor, pilotul l-a luat deoparte pe Gunn şi i-a spus că planul lor de a decola în zorii zilei următoare transpirase cam peste tot şi că ar putea fi compromis. Ca atare, la ora 17:20, în 27 august, cei doi  decolează; Gunn era înghesuit în compartimentul aparatului de radio transmisie, care fusese demontat din avionul cu un singur loc. Zborul a decurs fără incident şi s-a încheiat după două ore, deşi cu mică emoţie peste Adriatică, unde motorul a tuşit puţin. Cei doi au fost imediat duşi la Cartierul General Fifteen Air Force de la Bari. Au fost puse în mişcare, chiar în cursul nopţii, planurile de atac al câmpului german de la Băneasa şi de evacuare a prizonierilor cu bombardiere B-17, modificate imediat în acest scop. Planul sub numele „Operaţiunea Gunn“ a materializat evacuarea din România a 1.161 de prizonieri aliaţi, la 3 septembrie 1944. Colonelul Gunn şi-a riscat viaţa şi a câştigat, împreună cu prizonierii.

Mai trist a fost pentru România, care avea să sufere sub control sovietic 45 de ani. Să nu uit, în ultimul moment, o precizare cu rezonanţă nostalgică pentru cei din generaţia semnatarului: căpitanul care l-a scos din ţară pe colonelul american James A. Gunn a fost  aviatorul de vânătoare as, Constantin Cantacuzino, legendarul nostru Bâzu (cu 56 de victorii confirmate).

25 octombrie 2010

Sursa: http://www.curentul.net/2010/11/17/cea-mai-costisitoare-operatiune-de-bombardament-aerian/