Iuliu Maniu: un Gica-contra interbelic

Iuliu Maniu: un Gică-contra interbelic 

            De fiecare dată când trec prin Piaţa Palatului şi văd statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, simt un gust amar şi mă gândesc câtă nedreptate este pe lumea asta. Dacă statuia lui Iuliu Maniu, amplasată în faţa Bisericii Kretzulescu ar avea o mică justificare, amplasarea statuii lui Corneliu Coposu lângă această Biserică este total nepotrivită. În susţinerea părerilor mele prezint mai jos câteva date despre cele două figuri istorice menţionate mai sus. Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., a avut o contribuţie importantă – după unii, discutabilă după alţii – la realizarea Statului Naţional Unitar Român. Analizând, însă, activitatea politică de după Marea Unire, se constată că atitudinea lui Iuliu Maniu a avut un caracter net duplicitar şi dăunător României. Dar, mai ales, Iuliu Maniu s-a fofilat în asumarea luării unor decizii politice, „făcând pe mortu-n păpuşoi“.

            La 1 decembrie 1918, are loc la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, cu participarea a peste 100.000 de români, veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului. Vasile Goldiş, din însărcinarea şi în numele Consiliului Naţional Român, citeşte textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România, aprobată în unanimitate. Iuliu Maniu voia unire, dar cu condiţii! Nu trebuie uitat că, la 28 august 1916, când Armata Română trecuse Carpaţii în Transilvania, Iuliu Maniu era ofiţer în Armata Austro-ungară, cu arma în mână îndreptată împotriva Statului Român. De aceea, nu a fost lăsat să citească textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România. Textul a fost citit de Vasile Goldiş, vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român Central. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează „Unirea necondiţionată a acestor români şi a teritoriilor locuite de ei cu România“. De fapt, în Parlament, lui Iuliu Maniu şi Ion Hudiţă avea să li se strige „Jidoviţilor!“, pentru că-i apărau pe evreii afacerişti. O mare rezistenţă la realizarea Statului Naţional Unitar Român a opus iudaismul mondial.

            După desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român, „Unirea cu Roma“ a unei părţi a preoţilor şi a unei minorităţi a populaţiei româneşti din Transilvania nu mai avea justificare. Cei care s-au „unit“ n-au făcut-o din considerente religioase, ci din motive economice, sociale şi politice, deci nu pentru că ar fi fost nemulţumiţi de Biserica Ortodoxă, ci pentru că voiau să iasă din situaţia de inferioritate politico-socială în care erau ţinuţi prin nefasta Unio trium nationum, formată din unguri, secui şi saşi. În esenţă, „Biserica Greco-catolică Unită cu Roma“, adică „uniatismul“, era expresia duplicităţii, imposturii, ipocriziei – motiv pentru care chiar clerul bisericilor aşa-zis „istorice“ maghiare (luterană, calvină şi unitariană) îi acuzau pe românii „uniaţi“ că „sunt nesinceri, prefăcuţi“. Ceea ce, în principiu, era adevărat, întrucît însuşi „uniatismul“ nu era decât un tertip politic, juridic şi religios al Bisericii Catolice folosit pentru a-şi mări zona geografică a Catolicismului – care pierduse teren în lupta cu Protestantismul – prin cumpărarea adeziunii la Catolicism a enoriaşilor cu promisiunea eliberării din servitutea politico-economică. Unitatea Statală a românilor, odată realizată politic, impunea şi o unificare religioasă. Printre cei care s-au opus cu înverşunare la unificarea religioasă a fost şi Iuliu Maniu, deoarece acesta era „greco-catolic“. În mod evident, impostura uniatismului l-a marcat şi pe Iuliu Maniu, fiind impregnat în comportamentul său duplicitar şi laş, dar mascat, abil, prin mimarea unei înţelepciuni absconse – motiv pentru care a fost poreclit „Sfinxul de la Bădăcin“. În primăvara anului 1923, Parlamentul României a votat Constituţia Statului Unitar Român, înlocuind-o pe cea din 1866. Iuliu Maniu a fost împotriva acestei decizii şi, în consecinţă, nu a votat Constituţia (cum aveau să facă, şapte decenii mai târziu, U.D.M.R.-iştii, aliaţii „seniorului“ Coposu în C.D.R.). Liderul ţărănist refuzase să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Tot el l-a introdus clandestin în Ţară pe Carol Caraiman – după ce Parlamentul îl eliminase de la succesiunea tronului, în 1926 –, proclamându-l Rege al României şi inaugurand, astfel, un regim corupt şi uzurpator, care a dus la sfârtecarea graniţelor Ţării. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul tratativelor pentru încheierea unui armistiţiu, Iuliu Maniu a fost de acord cu acţiunea regelui de capitulare fără condiţii, pe care o enunţase, cu deplină inconştienţă politică, paraliticul F. D. Roosevelt, susţinut, de nevoie, de Winston Churchill. Iuliu Maniu dispunea de o staţie de radio emisie-recepţie şi avea legături directe cu Serviciile Secrete britanice de la Istanbul, transmiţând chiar date de ordin  militar. Jocul dublu pe care l-a făcut, pe de o parte, cu Mareşalul Antonescu şi, pe de altă parte, cu trupa de conspiratori în frunte cu imberbul rege Mihai I, a dus la evenimentele tragice de la 23 august 1944, care ne-au costat două treimi din Armata de Front, făcută prizonieră din cauza unui pretins „Armistiţiu“, ilegal şi iresponsabil.

            La începutul lunii august 1944, în urma negocierilor cu Alexandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. la Stockholm, sovieticii acceptaseră o mare parte a condiţiilor puse de Mareşal. Iniţierea negocierilor a venit de la Stalin. Rusia Sovietică ne cerea să negociem un armistiţiu, iar Anglia ne cerea criminala „capitulare fără condiţii“. La 7 august 1944, redutabilul gazetar care a fondat şi a condus ziarul Curentul, Pamfil Şeicaru, a fost chemat de Mareşal la Olăneşti şi înştiinţat că trebuie să plece, în câteva zile, la Madrid, pentru a organiza, în afara României, o campanie de presă cu scopul de a denunţa opiniei publice internaţionale orice eventuală încălcare a celor prevăzute în acordul de armistiţiu care urma să fie încheiat. La 10 august, Pamfil Şeicaru a plecat în Spania şi şi-a continuat cariera de comentator politic până în anul 1980, când s-a stins din viaţă, la 86 de ani, dintre care ultimii 36 petrecuţi în pribegie.

            Răspunsul la Convenţia de Armistiţiu, favorabilă României, aşa cum solicitase Ion Antonescu, trimis de Stalin pe numele Mareşalului, prin cifrul secret al Ministerului de Externe, a fost înmânat lui Iuliu Maniu de către cei doi funcţionari care coordonau activitatea cifrului şi care erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (Rădulescu-Pogoneanu şi Niculescu-Buzeşti). Iuliu Maniu nu a putut accepta ca Mareşalul să fie autorul şi pârghia executorie a planului de desprindere a României de Germania. Răspunsul primit de la sovietici l-a predat regelui – care fusese, tot timpul, o marionetă –  şi a consimţit la arestarea Mareşalului. La aflarea veştii arestării Mareşalului Ion Antonescu, Stalin a fost surprins şi, profitând de ocazie, a ocupat Ţara şi a amânat semnarea adevăratului armistiţiu până la 12 septembrie, după ce dusese în prizonierat circa 170.000 de militari.

            Stalin trata un armistiţiu cu şeful statului român, Mareşalul Ion Antonescu, şi nu discuta cu nişte complotişti, în marea lor majoritate evrei şi români „jidoviţi“. Nu trebuie uitat că Iuliu Maniu era de religie greco-catolică, iar în timpul cât a fost închis în penitenciarul de la Sighet a declarat că îi pare rău că n-a trecut la religia catolică. Este regretabil că, la vârsta de 80 de ani, când a decedat (5 februarie 1953), a făcut o asemenea declaraţie (cf. Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în Penitenciarul din Sighet, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994). Omul nu a înţeles nici la vârsta de 80 de ani că etapa premergătoare iudaizării omenirii este catolicismul.

La procesul Mareşalului, Iuliu Maniu, în speranţa că îşi va salva pielea, a fost un martor cu două feţe. Fără să vrea, „marele“ om politic Iuliu Maniu a făcut jocul duşmanilor Poporului Român, abătându-se de la jurământul pe care-l făcuse când era reprezentant al studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti“.

Nu trebuie uitat nici faptul că, după ocuparea Nordului Ardealului, în urma Dictatului de la Viena, din 30 August 1940, Iuliu Maniu a organizat la Cluj o manifestaţie de protest, dar la care el nu a participat: s-a fofilat, ca de obicei, şi s-a ascuns la Turda. Cei mai mulţi dintre manifestanţi au fost arestaţi de autorităţile maghiare şi duşi în închisorile din Budapesta. Câtă nedreptate!

La procesul lui Emil Dumitru Şteanţă, Secretarul general al Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“, alături de Nicolae Paliacu şi de Gavrilă Olteanu, care au fost iniţiatorii şi organizatorii Mişcării SUMANELE NEGRE, Iuliu Maniu a fost de o laşitate deplină. Marele „naţionalist“ Iuliu Maniu a declarat la proces că nu l-a văzut niciodată şi că nu l-a cunoscut pe Dumitru Şteanţă, deşi avusese multe discuţii şi întâlniri cu el, iar Batalionul de Voluntari îi purta numele! Amănuntele sunt date chiar de către Dumitru Şteanţă, în cartea sa Am luptat în SUMANELE NEGRE (Bucureşti, 2007). Dumitru Steanţă a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, la 18 noiembrie 1946, şi eliberat prin Decretul de graţiere nr. 5 din 1964. Fenomenul SUMANELE NEGRE a fost o mişcare naţională, cu răspândire şi susţinere în toate regiunile ţării. Chiar şi mareşalul sovietic Rodion Iarovievici Malinovski a încurajat această acţiune şi a lansat, în presa scrisă şi la postul de radio BOD, apelul „Înrolaţi-vă pentru eliberarea Ardealului!“

După eliberarea din detenţie, Dumitru Steanţă a fost în permanenţă urmărit, persecutat şi nu i s-a permis să ocupe nici o funcţie. A lucrat ca ospătar, şef de sală, voiajor comercial, sau a prestat muncă la domiciliu. Aceasta şi din cauza declaraţiei lui Iuliu Maniu la procesul Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“.

Dumitru Steanţă a decedat într-un total anonimat, la 21 decembrie 2007, fiind înmormântat în Cimitirul Străuleşti II, fig. 48, loc 447, Bucureşti.

Câtă nedreptate a avut de suferit Emil Dumintru Şteanţă din partea acestui individ, Iuliu Maniu, care, din motive încă obscure, este prezentat ca un mare om politic! Totuşi, Dumnezeu a făcut, într-un fel, dreptate. Şi, ca să punem bomboana pe coliva lui Iuliu Maniu – pe care marele istoric Nicolae Iorga îl prezintă ca pe un impostor –, trebuie etalat un fapt recent semnalat în presa postdecembristă despre odioasa Ana Pauker. „A fost acuzată de complot împotriva siguranţei statului din însărcinarea Cominternului. Procesul s-a terminat cu condamnarea ei la 10 ani închisoare, cu toate că toată presa evreiească sau iudaizată a României, mai ales ziarele principale Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, din strada Sărindar, i-au luat apărarea şi au prezentat întreaga desfăşurare a procesului ca pe o infamă înscenare politico-reacţionară, arătînd-o pe Anna ca pe o martiră a libertăţilor democratice. Apărătorul ei n-a fost altul decît şeful Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, care a preluat voluntar apărarea şi a pledat pentru achitarea ei (s.n., V. T.). Aceasta n-a servit, totuşi, la nimic. Anna Pauker a trebuit să execute 10 ani de temniţă la închisoarea militară din Râmnicu Sărat“ (cf. Fr. Lenauheimer, „Anna Pauker“, MEMORIA revista gândirii arestate, nr. 2/2012, pag. 100). Dar în puşcărie avea să stea doar patru ani, pînă în luna mai 1941, cînd, din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, a fost dată sovieticilor la schimb cu omul politic român Moş Ion Codreanu. La 5 noiembrie 1947, Ana Pauker a fost numită ministru de Externe şi vice-prim-ministru al României, fiind prima femeie din lume care ajunsese în aceste funcţii – apărînd chiar pe coperta prestigioasei reviste americane TIME. „În aceeaşi lună, a pus să fie aruncat în închisoare bătrânul conducător al Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, cu următoarea frază lapidară: «Maniu şi-a meritat odihna pentru vârsta lui înaintat㻓 (ibidem, pag. 104). Evident, ca orice jidancă împuţită, Ana Pauker s-a răzbunat pe „apărătorul ei voluntar“, Iuliu Maniu, fiindcă, la procesul ei din 1936, nu o scăpase de puşcăria meritată. Deci, Iuliu Maniu a avut ce-a meritat, pentru întreaga lui viaţă de netrebnic.

În privinţa lui Corneliu Coposu pot releva câteva aspecte nu atât de importante sub aspect istoric, dar, oricum, semnificative. Cu câţiva ani înainte de baia de sânge din decembrie 1989, odată, la plecarea din sediul guvernului, unde susţinusem un proiect, fiind însoţit de către colonelul Gheorghe Anghel, fost instructor la Secţia Militară şi pe Probleme de Justiţie, acesta mi-a arătat un individ care ieşea din biroul lui Ştefan Andrei şi mi-a spus că este Corneliu Coposu. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de el. L-am întrebat pe colonelul Gheorghe Anghel cine este individul. Mi-a spus că este unul dintre foştii secretari ai lui Iuliu Maniu, pe care îl văzuse de multe ori intrând şi ieşind din biroul lui Ştefan Andrei şi că era şeful Serviciului A.L.A. (Apărarea Locală Antiaeriană) la o întreprindere de construcţii montaj din Bucureşti. Uitasem de această întâlnire cu Corneliu Coposu, când, în 1999 am găsit cartea COMPLOTUL SECURITĂŢII – Revoluţia trădată din România, de Antonia Rados (Editura Saeculum, Bucureşti, 1999), unde, la pagina 22, scrie că Ştefan Andrei fusese pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului, iar la pagina 139 scrie că Ştefan Andrei, locţiitor al primului ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv, trimisese câteva semnale în Vest că pregătea o răsturnare a dictaturii. Probabil prin Corneliu Coposu transmitea semnalele. Ştefan Andrei se şi vedea şeful statului. El nu ştia că jocurile erau făcute pentru alţii: evrei, iudeo-ţigani, iudeo-maghiari şi sectanţi. După decembrie 1989, au venit în România sectanţi din tot Occidentul – au venit până şi din îndepărtata Brazilie! –, sectanţi care, în realitate, sunt evrei. Sub masca înfiinţării unei Biserici Universale, sectanţii propagă anticreştinismul şi urmăresc exterminarea poporului român pentru că a împiedicat întemeierea statului evreiesc pe teritoriile româneşti. Sectanţii sunt agenţi ai iudaismului şi au în doctrinele lor teze iudaice.

 Este adevărat că „emanaţii“ l-au recompensat pe Ştefan Andrei cu două imobile din fondul proprietăţii de stat: un apartament în Bulevardul Unirii, nr. 68, scara 2, Bucureşti, şi o vilă în str. Frunzei, nr. 34 A, Bucureşti (în aproprierea Colegiului Mihai Viteazul). Vă rog să consultaţi cartea lui Valentin Manoliu, Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica conspiraţie internaţională a NOII ORDINI MONDIALE (Editura Sapienţia, Bucureşti, 2006, pag. 187). Mai are o locuinţă în str. Berna nr. 1, ap. 2, închiriată unei firme. Şi mai are o vilă la Snagov, construită din pensia lui de nomenclaturist, din chiria pentru casa din str. Berna, din drepturile de autor pentru cărţile publicate şi din alte venituri pe care nu le ştim. Dar Fiscul le ştie? A mai fost recompensat cu un post de consul general al României la Milano, Italia, pentru fiul lui. Ce merite şi ce competenţe are progenitura lui Ştefan Andrei?!

Acum Ştefan Andrei a întors-o „ca la Ploieşti“: scrie şi cărţi. Recent a apărut o lucrare a lui: I se spunea MACHIAVELLI. Ştefan Andrei în dilog cu Lavinia Betea (Editura adevărul, Bucureşti, 2011). Nimeni n-a auzit că i s-ar fi spus Machiavelli. Lumea ştia de „Ion-te-leagă“ (Ion Dincă); „Talpă“ (Angelo Miculescu – avea talpa de 50 cm!); „Amorezu’“  (Gogu Rădulescu), „Trăistaru’“ (Ion Columbeanu – umbla tot timpul cu traista şi cerşea, deşi era consilierul premierului Constantin Dăscălescu), „Ţuică“ (Ion Gheorghe Maurer), „Cap-de-lemn“ (Gheorghe Petrescu, fratele Elenei Ceauşescu), „Hoaţa“ (Alexandrina Găinuşe).

Unui singur om i s-a spus „MACHIAVELLI“: lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Cartea scrisă de Ştefan Andrei este plină de date imaginare, inexactităţi, falsuri şi îşi prezintă incomplet biografia, chiar o falsifică. De ce nu spune despre fapta murdară pe care a făcut-o în anul 1951, când mama lui i-a adus, la Căminul de Studenţi din Bulevardul Tei, printre altele şi nişte ouă roşii?! I-a aruncat ouăle roşii pe geam şi a apostrofat-o să nu mai facă aşa ceva! Era cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Paştelui.

Cum se numeşte în limbaj penal ce făceai d-ta, „tovarăşe“ Andrei, în aceea vreme? Şi acum pozezi în mare disident? Dumneata nu ai fost contra preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi contra orânduirii socialiste, ci ai fost contra Statului şi a Poporului Român. Dacă nu erai de acord cu politica preşedintelui Nicolae Ceauşescu, îţi dădeai demisia şi lucrai cum a făcut Constantin Tuzu, inginer, profesor universitar, ministru şi vice-prim-ministru, care, după ce şi-a dat demisia din înaltele funcţii publice avute, a lucrat 20 de ani ca simplu inginer proiectant la Institutul de Proiectări Sectoare Calde Bucureşti; nici măcar şef de atelier de proiectare nu a fost pus. Nu mi-a venit să cred, în anul 1972, când l-am văzut lucrând la planşetă. L-am salutat cu mult respect – îmi fusese profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti – şi mi-a spus că este o mare cinste să lucrezi. Şi ca profesorul ex-vice-prim-ministru Constantin Tuzu au mai fost şi alţii, nu ca dumneata, „tovarăşe“ Ştefan Andrei, care te dai, acum, mare patriot şi te-ai metamorfozat în „disident“ şi chiar în „anticomunist“. De fapt, mulţi dintre cei care au fost profitori ai vechiului regim au năpârlit după complotul internaţional antiromânesc din decembrie 1989. Este adevărat, „tovarăşe“ Andrei? Dacă mai ai o urmă de moralitate, vei recunoaşte. Mama dumitale era o ţărancă simplă, îmbrăcată frumos. Era o icoană. Să nu uiţi şi să nu-ţi ierţi niciodată această faptă murdară pe care ai comis-o. Îl întreb pe Ştefan Andrei dacă mai păstrează agenda unde nota greşelile de exprimare ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În agendă figura, de zeci de ori, cuvântul „preten“. Ca vechi şi fost ziarist, individul ar fi trebuit să ştie că acesta este cuvântul corect în limba română, veche de 7.000 de ani, şi nu „prieten“, care provine din limba rusă, din cuvântul „priateli“. De aceea, în proporţie de aproape jumătate din populaţie, locuitorii României rostesc „preten“, în special locuitorii din mediul rural, care sunt mai tradiţionalişti şi mai feriţi de intruziunile urbanismului cosmopolit.

După unele informaţii, în anul 1948 Ştefan Andrei era muncitor strungar la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti. Este adevărat?! Nu este o ruşine că ai fost muncitor. Este chiar o cinste. Ruşinea este că îţi falsifici biografia. Dar de unde a avut „tovarăşul“ Ştefan Andrei banii cu care şi-a construit vila-castel din str. Frunzei nr. 34 A? Vă spun eu de unde: de la românii care au ajuns muritori de foame şi de la cei care au ajuns să li se confişte casele pentru datorii la băncile spoliatoare şi să doarmă prin parcuri şi în gurile de canalizare. Şi acum are tupeul să apară la televizor, să dea interviuri şi să scrie cărţi!

După mărturisirea fostului torţionar Franţ Ţandără, care omorâse atât de mulţi deţinuţi politici încât nici nu le mai ştia numărul, Corneliu Coposu n-a fost o piesă importantă între condamnaţii politici ai regimului iudeo-stalinist: «Cîţi au scăpat? Cine? Să mă ierte Dumnezeu, eu am o mare stimă pentru domnu (sic) Coposu, dar ce a fost mai interesant noi trebuia să lichidăm. „Lichidaţi-i!“, asta ni se spunea. Canalul pentru asta s-a făcut. Şi în ’68 pe cine mai ţineau ei în puşcării? Să mă ierte Dumnezeu, domnu Coposu n-a fost o piesă importantă, că, dacă era important, îl termina. Acum el este important (…), dar dacă era important atunci, sau dacă s-ar fi văzut că va fi important, îl terminau. Noi am avut sarcină clară» (vezi Doina Jela, DRUMUL DAMASCULUI. Spovedania unui fost torţionar. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 87-88; pag. 99). Torţionarul Franţ Ţandără recunoştea că primea ordine de la consilierii evrei ai Anei Pauker, ai lui Teohari Georgescu ş.a. ca să extermine elita intelectualităţii româneşti. Aşadar, chiar Ţandără, cu mintea lui de criminal exersat în exteminarea elitelor, a conchis că tocmai această micime politică a lui Corneliu Coposu – şi, deci, lipsă de periculozitate pentru regimul iudeo-stalinist – l-a salvat de la uciderea sa violentă şi a trăit până la adânci bătrâneţi, ca să ne „procopsim“ noi cu el, după 1989.

Dar, în anii ’40, Corneliu Coposu pusese mâna, sub formă de arendă, pe o imensă moşie a unui evreu din Ardeal, moşie care avea acareturi cu un bogat inventar viu şi mort, cu o fabrică de spirt în plină şi rodnică funcţiune. Deşi era doar secretarul lui Iuliu Maniu pe post de „ţine-servietă“, ce alte însuşiri oculte ar fi avut Corneliu Coposu ca să dobândească drepturile asupra respectivei moşii şi cum le obţinuse? (Vezi scrisoarea din 21 noiembrie 1943, adresată lui Iuliu Maniu de către ziaristul Grigore Malciu.) Mai ales că evreii ştiu doar să ia, nu să şi dea!

Trebuie să ne reamintim că, în întreprinderi, „Serviciul A.L.A.“ şi „Documente Secrete“ erau subordonate şi controlate de către Securitate! Vă rog să citiţi cartea K.G.B.-ul şi revoluţia română, de Alexandru Saucă (Editura Miracol, Bucureşti, 1994, pag. 24).

Corneliu Coposu colabora la ziarul Dreptatea din New York, S.U.A., încă din anii ’80 (vezi articolul „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui“, în ziarul Dreptatea, New York, reprodus în lucrarea ANTONESCU – Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice, Editura Nagard, Veneţia, 1986, vol. IV, pag. 13-58). Este destul de clar că această colaborare se realiza cu acceptul Securităţii române. Securitatea română avea două componente: cea evreiască, majoritară (circa 80 la sută), şi ramura naţională, care era aproape simbolică. Puterea o avea, evident, componenta iudeo-stalinistă a Securităţii, care devenise stat în stat, ba chiar stăpâna statului. Nicolae Ceauşescu ajunsese prizonierul Securităţii. De aceea, când a fost arestat şi dus la Târgovişte într-o unitate militară a M.Ap.N. şi când, din clădire, a văzut pe stradă oameni care protestau contra lui, a întrebat: „Cine sunt ăştia, mă? Cei de la Securitate?“ (cf. Viorel Domenico, Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999, pag. 75).

A doua oară l-am văzut pe Corneliu Coposu în ziua de 2 iunie 1992, la o întâlnire cu tineretul Universităţii Bucureşti, unde conferenţia prof. univ. acad. Dinu C. Giurescu. Tema era „De ce tineretul universitar interbelic a optat pentru Mişcarea Legionară“. A fost invitat să vorbească şi dr. Şerban Milcoveanu, care, în 1935-1936, fusese preşedintele Societăţii Studenţilor din Medicină, iar în anii 1936-1940 a fost preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Apoi, împreună cu un mare grup de tineri legionari, avea să fie trimis pe Frontul de Est, în prima linie a frontului, cu scopul deliberat de a fi lichidat tineretul legionar. Ceea ce şi avea să se întâmple, dr. Şerban Milcoveanu fiind printre puţinii norocoşi legionari care aveau să se mai întoarcă din război.

Dr. Şerban Milcoveanu a explicat că Mişcarea Legionară a fost segmentul din epoca interbelică al vechiului şi nemuritorului naţionalism românesc început, pe planul acţiunii, cu Tudor Vladimirescu, iar pe planul gândirii avea să-şi continue dezvoltarea cu Nicolae Bălcescu şi generaţia sa. Mişcarea Legionară n-a fost cu nimic sponsorizată din ţară şi/sau din străinătate. Mişcarea Legionară este absolut autohtonă, determinată de cauze şi scopuri pur româneşti. Mişcarea Legionară a fost reacţia de apărare a poporului român împotriva invaziei iudaice. Legionarii au demonstrat că perspectiva iudaismului, în ţara noastră, este dezrădăcinarea Neamului Românesc din patria lui şi antisemitismul este strigătul deposedaţilor de bunurile strămoşeşti; bunuri smulse din mâinile românilor de către evrei. În timpul discursului, dr. Şerban Milcoveanu a fost întrerupt de provocatori, dar a putut evita căderea în cursele şi capcanele întinse. Acum constatăm că, din păcate, se adeveresc prezicerile Mişcării Legionare.

A luat apoi cuvântul Corneliu Coposu, care a prezentat Mişcarea Legionară ca ceva aproape inexistent şi, drept dovadă de ignoranţă, dar şi de desconsiderare a ei, a pronunţat „Liga Arhanghelului Gabriel“, în loc de „Legiunea Arhanghelului Mihail“.

La auzul cuvintelor lui Corneliu Coposu, jumătate dintre persoanele care erau în amfiteatru (plin până la refuz) au părăsit sala (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, Editura „Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric“, Bucureşti, 2004, pag. 114-122). A fost o mare palmă dată „seniorului“ Corneliu Coposu, cum avea să fie gratulat ulterior, absolut neîntemeiat. Căci, dacă în tinereţe scrisese un manifest contra maghiarimii revizioniste din România, guvernarea Convenţiei Democrate avea să inaugureze – sub directa oblăduire a „seniorului“ Coposu – asocierea cu U.D.M.R., alianţă extrem de periculoasă pentru destinul României, mai ales că, odată ajunşi, oficial, la guvernare, horthy-ştii U.D.M.R.-işti nu se mai dau plecaţi! 

Corneliu Coposu a păstrat resentimentele anti-legionare trăite în anii 1935-1937, în timpul vieţii sale studenţeşti de la Cluj, când studentele legionare l-au refuzat, preferându-i pe legionarii care erau premianţi şi eroi (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Războiul dintre Stat şi Naţiune, Bucuresti, 1993, vol. II, pag. 327).

Corneliu Coposu era de religie greco-catolică şi nu a înţeles că românii sunt creştini-ortodocşi, că Biserica greco-catolică trebuie să revină la matca ortodoxă. Întrucât era jurist de profesie şi apreciat, totuşi, ca un om instruit, cred că nu a fost vorba de faptul că nu a putut să înţeleagă, ci nu a vrut, deoarece a fost pe deplin obedient Vaticanului – care le dăduse ex-greco-catolicilor directiva fermă a aplicării criminale a politicii restitutio in integrum. Profesorul Nae Ionescu a demonstrat impecabil că nu poţi fi, simultan, şi român şi catolic. El spunea: „Suntem ca atare ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi“.

Stau de multe ori şi mă întreb: cine a dat aprobarea ca statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu să fie amplasate în Piaţa Palatului?! Probabil Emil Constantinescu, pentru că i-a fost frică de Coposu. Îi era teamă să nu-i „înfigă sula în coaste!“ Cum i-o înfipsese predecesorului său! Cum poti să simţi, să gândeşti, să acţionezi româneşte când eşti subordonat VATICANULUI?! Dacă românii sunt, în imensa lor majoritate, creştini-ortodocşi, Corneliu Coposu trebuia să înţeleagă că propaganda lui catolică (iudaică) este sortită eşecului. Catolicismul, cum am spus, este faza premergătoare iudaizării omenirii.

Iuliu Maniu merită o statuie care să fie amplasată în centrul oraşului Cluj-Napoca, iar „seniorul“ Corneliu Coposu merită şi el o statuie, dar să fie amplasată în satului natal, în curtea casei părinteşti sau la marginea satului. În locul statuii lui Iuliu Maniu, din Piaţa Palatului, trebuie realizat un monument care să-l reprezinte pe voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, Domn şi Stăpân peste români, cel care a ridicat primul steagul luptei împotriva străinilor – pe atunci grecii – care puseseră stăpânire pe ţara lui!

În locul statuii lui Corneliu Coposu trebuie amplasată statuia marelui om politic şi de stat Ion I. C. BRĂTIANU – ctitorul cel mai de seamă al României Mari.

Voicu TUDOR