Aspecte inedite despre unii generali in timpul evenimentelor din decembrie 1989

Aspecte inedite despre unii generali

în timpul evenimentelor din decembrie 1989

Colonel (r.) Remus Macovei

Implicarea militarilor în evenimentele din decembrie 1989 reprezintă, probabil, cea mai neagră perioadă din istoria Armatei Române. Militarii s-au confruntat în acele zile cu o gravă problemă de conştiinţă. Juraseră credinţă poporului român, dar şi să execute întocmai ordinele comandantului suprem. Poporul se revoltase împotriva conducătorului „mult iubit“,  iar acesta a ordonat Armatei, ca şi forţelor Ministerului de Interne şi Gărzilor Patriotice, să acţioneze cu fermitate pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice. Atunci ar fi trebuit să intervină în joc conducătorii militari, care să-şi asume răspunderea unei poziţii tranşante. Obedienţa faţă de Nicolae Ceauşescu, preocuparea pentru a-şi salva propria piele şi implicarea unora dintre ei în lovitura de stat organizată şi coordonată de forţe externe, vor sta la baza tragediei în care au fost implicaţi militarii români în această etapă. Voi prezenta, în continuare, câteva aspecte mai puţin cunoscute din activitatea generalilor cu mari răspunderi militare în zilele respective.

Generalul Vasile Milea

Generalul Vasile Milea  a fost perceput ca o personalitate obedientă faţă de Nicolae Ceauşescu. Semnificativă , în acest sens, este cuvântarea acestuia la Congresul al XIV-lea al P.C.R.: „Este pentru mine o mare cinste şi onoare de a exprima în faţa Congresului gândul şi voinţa întregii Armate de a susţine cu însufleţire şi ardoare, în deplin consens cu întregul popor, realegerea în funcţia de secretar general al partidului, a încercatului militant comunist – o personalitate de excepţie între marile personalităţi ale neamului românesc, de numele şi faptele căruia sunt legate impunătoarele realizări ale acestei epoci fără precedent în istoria multimilenară  a poporului nostru, a luptătorului neînfricat pentru apărarea independenţei naţionale, a dreptului sacru al poporului roman de a-şi făuri, în libertate şi demnitate propriul destin – tovarăşul Nicolae Ceauşescu (…). Din magistralul Raport prezentat Congresului înţelegem profund că datoria supremă a Oştirii este aceea de a fi gata oricând, la chemarea patriei şi la ordinul comandantului suprem, să apere, împreună cu întregul popor, cuceririle socialiste, integritatea teritorială şi independenţa naţiunii române şi ne angajăm solemn în faţa Congresului, a dumneavoastră, mult iubite şi stimate tovarăşe secretar general, că vom face totul pentru a onora şi îndeplini cu demnitate sarcinile ce ne revin, cu nestrămutată convingere că numai în acest fel vom servi cu credinţă poporul, socialismul, patria noastră liberă şi independentă – Republica Socialistă România“[1].

Generalul a ţinut acest discurs, cunoscând în detaliu ceea ce se pregătea României, fiind beneficiarul informaţiilor transmise de ataşaţii militari din Ungaria şi Iugoslavia, Aparent, în decembrie 1989, generalul şi-a respectat angajamentul făcut, transformând Armata Română în principala forţă de represiune prin:

-          Emiterea „Precizărilor în 14 puncte“,  la 17 decembrie 1989, ora 13.30, prin care  ordona executarea focului de armă împotriva demonstranţilor. Acest  ordin a fost emis cu mult înaintea Şedinţei C.P.Ex., care s-a desfăşurat în jurul orei 17.00;

-          Ordonarea, în ziua de 21 decembrie 1989, a participării trupelor din Arad, Braşov, Cluj, Târgu Mureş, Alba Iulia şi Sibiu la  interzicerea şi, ulterior, reprimarea demonstraţiilor, cu toate că era la curent cu urmările ordinelor date şi cu situaţia existentă la Timişoara;

-          Ordonarea participării militarilor din garnizoana Bucureşti la reprimarea manifestaţiilor din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989.

Pentru aceste fapte a fost  avansat post mortem la gradul de general de armată  prin Decretul nr.16 al preşedintelui Consiliului Frontului  Salvării Naţionale din data de 28 decembrie 1989. Va  fi  înmormântat cu onoruri militare.

Ulterior au apărut unele informaţii care schimbă percepţia acţiunilor acestuia pe timpul evenimentelor şi explică plauzibil cauza morţii sale.

În decembrie 2007, la Cercul Militar Constanţa, cu ocazia lansării lucrării colonelului Alecsandru Bălan intitulată „Generalul Vasile Milea“, în prezenţa unui număr important de cadre militare în rezervă şi în retragere, domnul gen. bg. dr. Ion Cârciumaru, fost senator P.R.M., a făcut o declaraţie surprinzătoare. Acesta a arătat că, în ziua de 14 decembrie 1989, la prânz, în anticamera biroului ministrului Apărării Naţionale, a participat la o întâlnire a acestuia cu generalii Iulian Topliceanu şi Iulian Vlad. Cu această ocazie s-a discutat despre o lovitură de stat militară, în urma căreia Armata  să preia conducerea în România pentru doi ani, după care să o predea civililor. Intrigat de această declaraţie, am stabilit o întâlnire cu domnul general pentru a afla mai multe detalii despre acest eveniment. Ne-am întâlnit la locuinţa sa din Constanţa, ocazie cu care el mi-a relatat despre această întâlnire de taină şi convingerea sa că generalul Vasile Milea a fost asasinat. Am convenit ca domnia sa să mă ajute în realizarea unei lucrări despre generalul Vasile Milea, având în vedere că a fost un apropiat al familiei acestuia. În această lucrare urma ca eu să am deplina posibilitate să prezint toate aspectele pozitive şi negative care ar fi rezultat pe  timpul documentării. În perioada următoare mi-am dat seama că nu voi putea avea acces la unele documente relevante care să îmi permită elaborarea unei lucrări veridice şi am renunţat la proiect.

Peste câţiva ani, în ziarul Tricolorul  din 26 octombrie 2011, va  apărea  următoarea  mărturie  a gen.bg. dr. Ion Cârciumaru: „În ziua de 17 decembrie 1989, în încăperea în care se odihnea generalul Vasile Milea, din M.Ap.N., am fost martor al unui eveniment deosebit de important: Milea şi Postelnicu au discutat, timp de 2 ore, despre intenţia de a da o lovitură de stat militară. Nu s-au ferit de mine, au vorbit deschis. Am înţeles că ei aveau acordul ruşilor, în special prin relaţiile pe care şi le făcuse Milea. În mod concret, cei doi (care conduceau ministerele-cheie ale ţării) au pus la cale înlăturarea, pe cale paşnică, a lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către un Comitet Militar. Acesta ar fi urmat să conducă România timp de 2 ani, pînă la liniştirea situaţiei, timp în care s-ar fi înfiripat libertăţile democratice şi ar fi prins viaţă partidele politice, dar în mod civilizat, nu anarhic, nu prin demonstraţii interminabile şi lupte de stradă. După doi ani, s-ar fi organizat alegeri libere şi militarii s-ar fi retras“[2].

Deosebirile între cele două variante pot fi cauzate de unele erori în datarea evenimentului, cauzate de vârsta domnului gen. bg. dr. Ion Cârciumaru sau intervalului mare de timp scurs de la data desfăşurării acestuia. Este posibil, până la proba contrarie, să fi avut loc două întâlniri, la care să fi participat separat persoanele indicate. Interesant este faptul că nimeni nu a dezminţit desfăşurarea evenimentului relatat în  ziarul Tricolorul.

Ideea că generalul Vasile Milea căuta o soluţie la evenimentele care urmau să se desfăşoare este susţinută de o altă mărturie surprinzătoare, aparţinând viceamiralului Constantin Iordache.  Acesta arătă că, în ziua de 15 decembrie 1989, după amiaza, la  terminarea şedinţei Consiliului de Conducere al Ministerului Apărării Naţionale, a fost invitat să se întâlnească la sediul ministerului cu generalul Milea. După ce a petrecut mai multe ore în anticameră, în jurul orei 20.00, a fost  primit de ministru, care a cerut să-i prezinte situaţia din Marina Militară şi din oraşele Dobrogei. După 20-25 de minute de discuţii, întrevederea s-a terminat brusc, argumentul ministrului fiind următorul: „Îmi pare rău că nu putem sta mai mult de vorbă, dar trebuie să vină la mine tovarăşul Mazilu. Eu, pentru că nu ştiam cine este acest Mazilu, l-am întrebat: Cel care a scris Dreptul Maritim Internaţional? Mi-a răspuns: Da, el este. A apărut în uşă unul dintre aghiotanţi, care i-a raportat că tov. Mazilu se îndreaptă spre minister“[3].

În continuare viceamiralul Constantin Iordache arată: „Nu ştiu ce a discutat Dumitru Mazilu cu generalul Milea. Se ştie că, după 22 decembrie, Dumitru Mazilu a fost una dintre personalităţile marcante ale noii conduceri de stat a României şi că, la funeraliile care i s-au făcut generalului Milea, în holul Academiei Militare din Bucureşti, cel care a rostit panegiricul a fost tocmai Dumitru Mazilu“[4].

Acelaşi amiral arată că a relatat acest episod membrilor Comisiei parlamentare care cerceta evenimentele din decembrie 1989. „Toţi s-au mirat că generalul Milea a avut această întâlnire cu Dumitru Mazilu, care atunci era considerat un dizident şi era pus sub urmărire“[5].

În mai 1989, din ordinal generalului Vasile Milea, are loc cea mai bizară rocadă de cadre din Armata Română, care nu a fost analizată de istoricii şi analiştii militari. Patru  tineri ofiţeri, toţi şefi de stat major ai unor divizii, sunt mutaţi, fără nici o justificare, astfel:

-          Lt.-col. Constantin Zeca – de la Constanţa la Timişoara, asigurând prin cumul  şi funcţia de comandant al Diviziei 18 Mecanizate;

-          Lt.-col. Ion Cioară – de la Cluj la Iaşi, asigurând prin cumul şi funcţia de comandant al Diviziei 10 Mecanizate;

-          Mr. Viorel Cheptene – de la Iaşi la Constanţa, la Divizia 9 Mecanizată, comandată de gen. George Popa;

-          Mr. Eugen Bădălan – de la Brăila la Oradea, la Divizia 11 Mecanizată, comandată de gen. Nicolae Şchiopu.

Este foarte posibil ca ministrul Apărării, având în vedere ceea ce urma să se întâmple, să-şi fi plasat în zonele deosebit de sensibile oameni de încredere. O altă variantă de luat în seamă ar consta în plasarea acestor ofiţeri în zone în care nu aveau rude, prieteni, pentru a exista garanţia executării ordinelor de executare a represiunii. Cert este că aceşti tineri ofiţeri, unii implicaţi în represiunea din intervalul 16-22 decembrie, ordonată şi coordonată de Vasile Milea, imediat după evenimente, au avut ascensiuni spectaculoase. Din închisoare, Ion Coman se lamenta: „De trei ani de zile sunt în zeghe de deţinut politic, pentru că nu pot să fiu de drept comun, şi alţii, care au fost acolo, au primit două, trei grade“[6].

Generalul Ion Hortopan

Colonelul (r.) Nicolae Diaconescu, ofiţerul care, la Arad, în ziua de 21 decembrie 1989, a refuzat să execute ordinul dat de mr. Eugen Bădălan de a acţiona în forţă împotriva demonstranţilor, îşi aminteşte un eveniment, cel puţin ciudat,  petrecut la începutul lunii decembrie 1989. 

Căpitanul Neculae Diaconescu, şeful de stat major al Şcolii de Ofiţeri în Rezervă din Lipova, a fost chemat în ziua de 6 decembrie 1989  la raportul generalului Ion Hortopan, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor (C.I.T.). A fost primit în biroul acestuia, generalul fiind îmbrăcat civil. În încăpere se mai aflau trei persoane civile. La un moment dat,  generalul a părăsit încăperea, căpitanul rămânând singur cu aceşti civili, care au început să se intereseze de situaţia încadrării şi înzestrării şcolii, despre întreprinderile din zonă şi moralul locuitorilor. Căpitanul Diaconescu a înţeles, în urma acestei discuţii, că cei cu care discuta erau din structurile de contrainformaţii militare sau de la misiuni speciale. La un moment dat, a fost întrebat dacă cunoaşte Timişoara. La răspunsul afirmativ al acestuia, dat fiind faptul că a lucrat în anii 1971-1972 în această garnizoană, unul dintre civili i-a făcut următoarele precizări: „Ia să vă faceţi mai mult timp şi să vă mai duceţi în Timişoara, pe Calea Lipovei, pe Calea Girocului!“[7]. A mai fost sfătuit: „Să cunoaşteţi bine totul, pentru că nişte elemente destabilizatoare intenţionează să ajungă la acţiuni necugetate; ştiţi ce s-a întâmplat în Polonia, ştiţi ce s-a întâmplat în cutare sau cutare ţară vecină“[8]. Mai târziu, după desfăşurarea evenimentelor, căpitanul Neculae Diaconescu a înţeles că a fost planificat să acţioneze la Timişoara, dar, pe parcursul desfăşurării evenimentelor, cineva a renunţat la această hotărâre. Elevii din Lipova au fost trimişi, în data de 21 decembrie 1989, să acţioneze împotriva demonstranţilor din Arad. Interesant este faptul că nişte civili, în biroul unuia dintre comandaţii importanţi ai Armatei, recomandă şefului de stat major al unei unităţi militare să execute recunoaşteri în două zone ale municipiului Timişoara, unde, peste aproximativ două săptămâni, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, s-au produs incidente soldate cu un mare număr de victime în rândul demonstranţilor.

Trebuie amintit faptul că  generalul Ion Hortopan, împreună cu generalul Vasile Milea, au coordonat, în noaptea de 21/22 decembrie, distrugerea „baricadei de la Inter“, soldată cu 49 de morţi şi sute de răniţi[9]. Surprinzător, generalul Ion Hortopan nu a fost avansat în grad şi funcţie de noile autorităţi, fiind trecut în rezervă prin Decretul nr.137 din 24 februarie 1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Niciodată nu va fi anchetat pentru implicarea în represiunea din decembrie 1989. A încetat din viaţă la data de 6 aprilie 2000, fiind înmormântat cu onoruri militare[10].

Generalul Victor-Atanasie Stănculescu

După fuga lui Nicolae Ceauşescu, omul momentului devine generalul Victor-Atanasie Stănculescu. El nu a dat nici o lovitură de stat, cum sunt tentaţi să prezinte desfăşurarea evenimentelor unii istorici sau jurnalişti, ci a luat toate măsurile pentru respectarea planului privind înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către gruparea agreată şi susţinută de Moscova. Nu putem fi aşa naivi să credem că cei care au planificat desfăşurarea evenimentelor au lăsat la voia întâmplării etapa cea mai importantă, preluarea Puterii. Că absolut întâmplător gen. Victor-Atanasie Stănculescu, din multiplele variante de acţiune pe care le avea la dispoziţie, a ales să predea puterea grupării Iliescu, considerându-l pe acesta cel mai viabil conducător posibil.

Scenariul iniţial prevedea izbucnirea conflictului între Armată şi Securitate. În ziua  de 21 decembrie 1989, ora 17.00, Radu Ioanid anunţa la Radio Europa Liberă că în oraşele din vestul României au fost semnalate ciocniri între Armată şi Securitate.  Informaţia era falsă, dar ea prefigura desfăşurarea viitoare a evenimentelor[11].

Generalul Victor-Atanasie Stănculescu este cel care face posibilă izbucnirea conflictelor între Armată şi Securitate, în principal prin emiterea Notei Telefonice nr. 39, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 13.30. Deşi unii conducători militari cereau ca Armata să rămână în cazărmi, acesta ordonă ieşirea militarilor pentru paza şi apărarea unor obiective importante, la solicitarea noilor autorităţilor în curs de instalare.

În această notă telefonică există o prevedere foarte interesantă: subunităţile care vor asigura paza acestor obiective „să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc“[12].

Se impun cel puţin câteva întrebări:

-          Ce informaţii a avut generalul când a emis acest ordin? În nici una dintre intervenţiile sale ulterioare, acesta nu dă absolut nici un detaliu referitor la acest aspect.

-          În nota telefonică nu se face nici o referire la componenţa grupurilor înarmate, lăsând pe cei care executau misiunile de pază să-şi identifice inamicul, ceea ce este foarte grav.

-          De ce această notă  telefonică nu s-a prelucrat cu militarii plecaţi în astfel de misiuni? Nota telefonică, care cuprindea „Precizările în 14 puncte“ ale generalului Vasile Milea, a fost prelucrată în detaliu tuturor militarilor înainte de a  părăsi cazărmile, trimişi fiind să acţioneze împotriva demonstranţilor. Militarii trimişi să apere diferite obiective vor afla mult după desfăşurarea evenimentelor despre conţinutul acestei note telefonice.

Este evident că singurii din România care aveau armament şi muniţie la 22 decembrie 1989, în afara militarilor Ministerului Apărării Naţionale, erau militarii aparţinând Ministerului de Interne.

Tot din ordinul gen. Victor-Atanasie Stănculescu, la Sibiu, lt.-col. Aurel Dragomir, „se apără“ trăgând cu toate categoriile de armament asupra Inspectoratului Judeţean al M.I. La  ora 15.00, generalul Ştefan Guşă ordonă din studioul TVR ca Şcolile Militare din Sibiu şi celelalte unităţi militare din oraş să se retragă imediat în cazărmi şi să „nu mai tragă absolut nici un foc“[13], dar gen. Victor-Atanasie Stănculescu ordonă continuarea atacurilor asupra obiectivelor aparţinând M.I. Generalul trebuia să-şi îndeplinească misiunea, altfel instigatorii din televiziune nemaiavând cu ce impresiona milioanele de români naivi.

Pentru faptele sale, la 28 decembrie 1989, generalul este avansat la gradul de general-colonel şi numit ministru al Economiei Naţionale, prin decrete semnate de către  Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La 15 octombrie 2008, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru implicarea în represiunea de la Timişoara şi a fost degradat la gradul de soldat.

Generalul Mihai Chiţac

Generalul Mihai Chiţac a condus, în ziua de 18 decembrie 1989, represiunea în zona Catedralei din Timişoara, soldată cu trei morţi şi 5 răniţi[14]. În ziua de 22 decembrie, apare la Televiziune Română, devenită „liberă“, alături de Petre Roman şi generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I-a, având o intervenţie controversată, între orele 14.00-14.15. Cu această ocazie, după ce îi roagă pe comandanţi „să nu ordone represalii împotriva populaţiei“, cere tuturor militarilor din M.Ap.N. şi MI „să sprijine actuala orientare politică în ţara noastră“ şi „să fie în măsură oricând să dea o contralovitură, o ripostă hotărâtă oricăror ar încerca… acelora care ar încerca să zdruncine nouă orientare politică, socialist-democratică în ţara noastră“[15]. Din această intervenţie se observă cu uşurinţă că generalul habar nu avea ce se întâmpla în Armată. Nici un general al Armatei Române nu şi-ar fi permis la acel moment să ordone executarea unor represalii împotriva populaţiei care manifesta în stradă. Generalul trebuia să arate că există încă forţe devotate lui Nicolae Ceauşescu. La fel ca generalul (r.) Nicolae Militaru, care ordona „oprirea măcelului!“ Măcel care nu a existat decât în mintea lui! Se pregătea terenul pentru apariţia temuţilor şi invizibililor terorişti, care trag din toate poziţiile împotriva oricui, dar nu şi împotriva noilor conducători! Foarte important este faptul că generalul Chiţac cunoştea noua orientare politică a ţării, care era în totală contradicţie cu ceea ce scandau tinerii în stradă: „Fără comunişti!“

Generalul Mihai Chiţac este avansat la  gradul de general-colonel, la data de 28 decembrie 1989, şi, ca urmare a acestor acţiuni controversate, numit în funcţia de ministru de Interne, prin decrete semnate de Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale. La 15 octombrie 2008  a fost  condamnat la 15 ani de închisoare şi degradat la gradul de soldat. A decedat la 1 noiembrie 2010.

Addenda

Referitor la toţi generalii descrişi de d-l colonel (r.) Remus Macovei, dar şi la mulţi alţii, este instructiv de citit şi interviul luat d-lui general-colonel (retr.) Constantin Olteanu, ex-ministru al M.Ap.N., ex-primar general al Capitalei, publicat în revista VITRALII, nr. 16/2013, accesibil aici http://www.scribd.com/doc/183008247/Vitraliino16-pdf şi aici: http://blogdeopinii.blogspot.ro/2013/10/decembrie-1989-marturii-inedite-general.html.

În ceea ce-l priveşte pe fostul general Victor-Athanasie Stănculescu, este de reţinut şi opinia care circulă în mediul militarilor rezervişti, cum că, de fapt, el a fost băgat la puşcărie pentru represaliile din decembrie 1989 mai mult de faţadă – desigur, nu neîntemeiat. Motivul principal, atestat de condamnarea sa foarte întîrziată, este că a refuzat să returneze şi găştii instaurate la Putere o parte din aşa-zisele „conturi ale lui Ceauşescu“, conturi care fuseseră devalizate, se zice, de către  generalul Victor-Athanasie Stănculescu: el se ocupase, în vremea ceauşismului, de problemele de înzestrare ale Armatei, deci şi de exportul de armament, de importurile necesare Armatei României etc. Să ne amintim că, după 1990, „a devenit reprezentantul companiei British Bali la Bucureşti şi a pus bazele unei firme de import-export şi al unei companii de asigurări“!

Generalii Mihai Chiţac şi Nicolae Militaru (fost Lepădatu, ţigan de felul său), chiar dacă, deja, au murit, ar trebui condamnaţi la moarte post mortem tocmai pentru a li se confisca toate averile de care au beneficiat şi beneficiază moştenitorii lor. Îndeosebi generalului (rtr.) Nicolae Militaru trebuie să i se aplice tratamentul la care a fost supus, tot post mortem, Oliver Cromwell, de către civilizaţii englezi: să fie exhumat, iar cadavrul său să fie spînzurat în Piaţa „Revoluţiei“, unde să atîrne cel puţin 20 de ani!

Cît despre generalul (rtr.) Vasile Cândea – preşedintele pe viaţă al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.), care a vrut să-l facă „academician“ pe preşedintele Traian Băsescu, drept mulţumire că i-a dat sediu –, amintit de d-l general-colonel (rtr.) Constantin Olteanu în acel interviu, trebuie amintit că prima sa stea de general i-a fost dată, în 29 decembrie 1989 (!), tot de gen. (rtr.) Nicolae Militaru, Vasile Cândea figurînd pe „lista spionului Militaru“!

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu

---

[1] Scânteia, 24 noiembrie 1989.

[2] Corneliu Vadim Tudor – Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte, Ziarul Tricolorul , miercuri, 26 octombrie2011.

[3] Alecsandru Bălan – Generalul Vasile Milea, Editura Nelinişti metafizice, Constanţa, 2007, pag. 101.

[4] Idem, pag. 101.

[5] Idem, pag 102.

[6] Ion Coman – Omul se duce, faptele rămân. Istoria însă le va analiza, Editura Meditaţii, Bucureşti, 2007, pag. 67.

[7] Emil Şimăndan – Întrebătorul din Agora. Revoluţia română din decembrie 89 de la Arad, Editura Fundaţiei „Ioan Slavici“, Arad, 2008, pag. 27.

[8] Ibidem.

[9] Romulus Cristea – Mărturii de la Baricadă, Editura România pur şi simplu, Bucureşti, 2007 , pag. 13.

[10] Ziua, 7 aprilie 2000 – „A murit generalul Hortopan“.

[11] xxx – E un început în tot sfârşitul, Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 15-25 decembrie 1989, Colecţia Biblioteca Radio, Bucureşti, 1990, pag. 318.

[12] Dr. Alesandru Duţu – Revoluţia din decembrie 1989. Cronologie. Editura Institutului  Revoluţiei Române din Decembrie 1989, Bucureşti, 2006, pag. 197.

[13] Alexandru Mihai Stoenescu – Din culisele luptei pentru putere1989-1990. Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO,Bucureşti, 2006, pag. 530.

[14] Dr. Alesandru Duţu – op. cit., pag. 125.

[15] Idem, pag. 200.