Paul Gottfried: Ce se intampla cu natiunile istorice ale Europei

: 

Paul Gottfried: Ce se întâmplă cu naţiunile istorice ale Europei

Oana Rotaru, 5 iunie 2010

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a găzduit marţi, 1 iunie 2010, conferinţa „Worrying about Europe’s historic nations“, susţinută de Paul Gottfried. Gottfried este profesor universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Politice, Elisabethtown College, Statele Unite, şi cel mai cunoscut critic american al neoconservatorismului, multiculturalismului şi elitelor manageriale ale statului. Este autor a numeroase cărţi, articole şi studii despre istoria intelectualităţii, paleoconservatorism, istoriografie veche şi teorie politică, publicate în mai multe limbi.

Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard Nixon, Pat Buchanan, John Lukacs, Christopher Lasch şi Murray Rothbard. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presă americană şi din Europa. Prof. Paul Gottfried este autorul lucrării MIŞCAREA CONSERVATOARE, apărută în toamna anului trecut la Editura Logos, în traducerea lui Dragoş Moldoveanu şi sub îngrijirea lui Mircea Platon.

Pe lângă multe alte observaţii şi întrebări esenţiale şi urgente, Paul Gottfried ne aminteşte că nu trebuie să-i permitem perspectivei economice să devină dominantă. Spre deosebire, însă, de alţi pretinşi conservatori, care ne spun, aşa cum o face Roger Scruton de pildă, că „bunurile spirituale sunt corupte sau distruse de încercarea de a le cumpăra, iar dacă ele au un preţ, acesta este măsurat de jertfă şi abnegaţie“, pe Gottfried îl putem lua în serios. Nu pentru că ar spune mai bine aceleaşi lucruri, ci pentru că, spre deosebire de un Scruton, Gottfried nu a participat la parcelarea şi brandificarea nici unei culturi (Scruton, după cum se ştie, este membru al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare, sprijinind, din această poziţie, proiectul neoconservator/neoliberal de purificare identitară a românilor”, arată Gheorghe Fedorovici pe blog-ul personal.

Prezentăm mai jos textul integral al conferinţei susţinute de Paul Gottfried, în traducerea lui Mircea Platon.

«E o onoare deosebită pentru mine să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante ale Universităţii „Al. I. Cuza“, precum şi distinşii profesori şi membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee despre rolul pe care îl jucaţi în propăşirea educaţională şi culturală a României. Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente în secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat şi a promovat, în acelaşi timp, renaşterea naţională care avea loc în acea epocă. Nu era, şi nici nu e încă, nici o incompatibilitate între a fi unul din punctele focale ale gândirii şi cercetării şi redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mână în mână în Europa Centrală şi de Est, şi din acest punct de vedere Iaşul şi România nu sunt excepţii.

Un fenomen mai nou e, însă, încercarea deliberata de a slăbi conexiunea care există între naţiuni şi trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale şi contextul specific naţional. Această modă a implicat tratarea politicii, a educaţiei şi a „valorilor“ ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale. Desigur că nimeni nu neagă standardele de decenţă umană sau impulsurile conştiinţei care ne fac să tratăm alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit. Nu voi nega nici faptul că încleştările şi conflictele etnice şi naţionale şi ura la care au dat naştere au avut, în special în această parte a Europei, consecinţe nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauză că naţiunile europene nu au putut să îşi rezolve în mod paşnic disputele etnice şi teritoriale. Ca descendent al unor oameni care au suferit mult în ambele războaie mondiale, declanşate din cauza unor răni naţionale lăsate să se infecteze, pot să înţeleg refuzul unor europeni de a se întoarce în acel punct. De ce să trezeşti monstrul care doarme şi care ar putea să ne rănească dacă-l sculăm din somn?

Dar astăzi nu aceasta e principala noastră problemă. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale şi colective vin din Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice, culturale şi religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, în numele luptei împotriva inamicului „fascist“, vor să niveleze şi să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe şi comunităţi e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu şi altor tirani recenţi. Dacă vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor „clase duşmănoase“, noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. Aş prefera, în orice caz, să nu am de-a face cu nici unul.

Părţile centrale şi de vest ale continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de Gaulle, al unei „Europe a naţiunilor“, că ne vine greu să credem că nu mai târziu de anii ’50 cei din Europa Centrală şi de Vest se considerau o confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeană reglementează acum până şi cele mai mici aspecte ale comportamentului social în numele toleranţei. E, într-adevăr, imposibil pentru orice naţiune membră a U.E. să încerce să se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fără să fie învinuită că încalcă vreunul din „drepturile omului“ confecţionate birocratic. Aceleaşi autorităţi internaţionale ne dictează şi ce putem sau ce nu putem să spunem despre propria noastră istorie, şi ce trebuie să credem şi să predăm în şcoli pentru a nu fi consideraţi „intoleranţi“.

Lucrând la cartea mea despre stânga europeană post-marxistă, adică multiculturală, am fost şocat să descopăr dezrădăcinarea planificată a europenilor, un proces controlat şi încurajat de administratorii guvernamentali, şi care se petrece deja de multă vreme în ţări receptive la asemenea tratament, precum Spania, Germania, Suedia şi Anglia. Printre vecinii dumneavoastră occidentali, „corectitudinea politică“ se află la loc de cinste şi orice abatere de la criteriile ei e considerată, din ce în ce mai des, o crimă.

„Hate speech“ e pedepsit ca ofensă împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii. Europenii ar trebui să se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Această democraţie rezistă sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi în acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate „mai egale“ decât populaţia indigenă. Din acest punct de vedere, asocierea cu o ţară e relevantă doar din raţiuni de convenienţă lingvistică. Totuşi, Habermas insistă că germanii au o raţiune specială de a rămâne germani, de a se perpetua ca entitate colectivă, şi anume pentru a ispăşi la infinit trecutul lor de o răutate ieşită din comun.

Recent, un politician creştin-democrat german s-a plâns că imigranţii turci din ţara lui nu devin cu adevărat germani. Identitatea germană la care se gândea creştin-democratul respectiv implica şi obligatoria acceptare a vinovăţiei pentru Holocaust şi pentru tot felul de nenumărate alte atrocităţi puse astăzi în cârca unor germani morţi demult. În forma ei teutonică, această pervertire a identităţii naţionale presupune acte de autoînjosire – sau ceea ce germanii numesc „Sündenstolz“, adică să fii mândru că îţi mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mândre de a-şi mărturisi vina.

Dar eurocratul  Jacques Attali, romancierul Umberto Eco şi teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senină a viitoarei ordini globaliste. Această ordine va fi caracterizată prin nomadism, mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe care şi-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din temelii, nu e dacă europenii ar trebui să fie lăsaţi să-şi decidă singuri viitorul. Europenii pur şi simplu nu au nimic de spus în această privinţă. Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba in 1991 un fost ministru italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin „integrare“, adică prin încorporarea comunităţilor etnice străine în ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?

Deşi sociologul francez şi consilier al fostului preşedinte Mitterrand, Edgar Morin, a celebrat în paginile ziarului Le Monde „haosul care devine Europa“, obiectul celebrării sale nu e rezultatul unei evoluţii organice şi nici un simplu răspuns la nevoia de forţă de muncă ieftină. „Haosul care devine Europa“  e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia radicală susţinut de factori de decizie cândva naţionali şi acum supranaţionali. În urma cu două luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit ca Blair, ca prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturală, protejată de legi împotriva lui „hate speech“ şi de preferinţa acordată minorităţilor, nu din raţiuni economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare şi electoratul Partidului Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţă de muncă ieftină pentru a-si justifica planurile de transformare culturală a Marii Britanii. Blair nu şi-a cerut iertare pentru nobila sa minciună. Abaterea sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării sale în ceva mai puţin englez, dar mai la modă.

Să reţinem că acest plan pentru o ordine democratica globală de un fel sau altul nu e deloc străin culturii politice americane. Faptul că sunt cunoscut ca un critic al acestei idei specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a mă izola şi de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie că mai degrabă mă citesc polonezii, românii şi ruşii decât universitarii şi jurnaliştii americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoană la mine în ţară, deoarece am exprimat sentimente ne-americane.  Ideile mele deviaţioniste au avut în vedere de obicei misiunea noastră de a impune, fie şi prin forţa armelor, drepturile omului în alte ţări, aparent mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferenţei falşilor „conservatori“ americani în privinţa asaltului asupra libertăţilor civile şi a identităţilor naţionale care se petrece în Canada şi în Europa. Cenzurarea limbajului incorect politic e, în general, privită de mass media noastre, inclusiv de presa republicană, drept un lucru necesar pentru ajutorarea fostelor societăţi autoritare în drumul lor spre democraţie. Central-europenii care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi în presa americană ca „extremişti de dreapta“.

Dar dezavantajele acestui tip de control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg de la întemniţarea celor care neagă versiunea istorică impusă de stat în privinţa anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia (deşi cei care neagă crimele comise de tirania sovietică nu păţesc nimic), până la persecutarea creştinilor care susţin deschis morala biblică. În Anglia, luna trecută, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensa adusă ordinii publice şi drepturilor omului pentru că a spus într-o predică cum că „homosexualitatea e un păcat în ochii lui Dumnezeu“. Dat fiind sensul cât se poate de clar al textului pe care acest pastor şi până de curând întreaga lume occidentală îl considera ca fiind de inspiraţie divină, e greu de văzut cum anume ar fi putut pastorul cu pricina să spună altceva. În Canada şi în Suedia, li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit să citească cu voce tare în biserică părţi ale textului biblic care condamnă stilurile de viaţă alternative.

Dar lasă-i pe germani să le impună tuturor cu forţa o educaţie „politic corectă“. Creştinii germani care vor să-şi educe copiii acasă sunt acum aruncaţi în închisoare fără prea multe discuţii. Câtă vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de antifascismul bun la toate, nu lipsesc şansele de suprimare a celor care sunt consideraţi necorespunzători.

Există, desigur, posibilităţi sporite de control atunci când acesta se face în numele democraţiei. Există anumite criterii, general acceptate, conform cărora o ţară e considerata „democratică“. De exemplu, o ţară e „democratică“ atunci când partidele privilegiate pot organiza alegeri pe baza de subvenţii de la stat, când sistemul de educaţie publica obligatorie se ocupa cu reeducarea şi resocializarea cetăţenilor,  când opinia publică e modelata cu ajutorul mass media favorabile acestui proiect transformaţional şi când totul e supus presiunilor unei economii din ce în ce mai globalizate. Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale şi identităţii naţionale.

Dar cei care avansează noua ordine dau din bagheta magică a drepturilor universale şi nimic nu li se poate opune. Deja acest termen a ajuns să ilustreze „pericolul doctrinei înarmate“, termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile universaliste şi violenţa expansionistă ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide că e convenabil pentru el trebuie să fie aplicat tuturor şi dacă asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toată lumea să se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.

Dar imediat ce acest plan e pus în aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural şi uneori duşmănindu-se reciproc. Suntem îndemnaţi să primim cu braţele deschise această revărsare de umanitate care îşi exercită dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor comunităţi nu sunt de obicei dispuşi să accepte îndoctrinarea postmodernă care li se aplică occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Cum anume să creezi, exact, din aceste sisteme de credinţă diferite un tot unitar, exemplificat în unele ţări prin coexistenţa paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic şi a patriarhilor musulmani practicând sharia, e o problemă pe care nu mă ofer să o dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului misiunea de a-şi armoniza părţile comunităţii lor globale.

Şi soluţii sau finaluri fericite au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate de Michael Hardt şi de Antonio Negri în best-seller-ul lor Empire, în care propun o „lume a nomadismului şi miscegenării“ care va pune capăt hegemoniei economice şi politice a Occidentului, până la speranţa pe care şi-o pun neoconservatorii americani într-o lume clădită pe dogmele drepturilor omului şi pe pieţele de consum. Asemenea vizionari consideră migraţiile de populaţii spre Vest ca binefăcătoare, din cauză că duc fie la un socialism triumfător, fie la o religie post-creştină universală a democraţiei teleghidate. Clasele politice şi mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu această nouă ordine. Sunt îndrăgostite până la extaz de ea şi oricine citeşte  New York Times, Wall Street Journal, Le Monde, Süddeutsche Zeitung sau orice alt mare ziar occidental nu poate să nu observe acest lucru.

O ultimă observaţie pe această temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce în ce mai redusă. Devine din ce în ce mai greu să lupţi împotriva acestui proces făcând apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau să creadă. Experimentul îngustează şi, în cele din urmă, exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat ţn viitor. În cele din urmă devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai avansat al crizei culturale declanşate de experţii în drepturile omului, să recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns în acest punct e că acest nobil experiment a început bine, dar ca a fost exagerat puţin.

Acest lucru explică de ce toţi cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti în Olanda s-au raliat în jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, şi mai târziu s-au îngrămădit in jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali. Aceasta doamnă e acum în S.U.A., unde e subvenţionată cu bani frumoşi, ca  fellow şi autor, de neoconservatorii de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism şi secularism a făcut-o dragş pretinşilor noştri conservatori. Au găsit în această figură o foarte oportună (şi, poate, în acest moment şi singura posibilă) critică a Islamului reacţionar. Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii şi ai drepturilor omului decât o somaleză feministă şi secularistă, cineva care nu ar putea fi niciodată confundată cu un tradiţionalist W.A.S.P. (alb, anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului ca olandezul Geert Wilders nu invocă niciodată calvinismul tradiţional olandez; nici nu invocă trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor musulmani. Mai degrabă alege să evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran şi drepturile femeilor sau autoinventarea individuală.

Această tendinţă de a traduce identitatea în limbajul drepturilor omului e caracteristică americanilor. În S.U.A., creştinii albi sunt foarte dispuşi să lase minorităţile etnice şi religioase să vorbească în numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii cândva dominante se simt ruşinaţi să-şi apere tradiţiile, din cauză că sunt convinşi că tradiţiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecăţi. Câteodată, apărarea tradiţiilor poate fi făcută într-o manieră mai sensibilă sau mai convingătoare dacă non-W.A.S.P., non-albi şi non-creştini pot fi făcuţi să spună lucrurile pe care le-ar spune albii dacă nu şi-ar fi pierdut onoarea în proprii lor ochi.

La fel de neliniştitor, dispariţia străvechilor tradiţii şi identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale, în compensaţie – lucru valabil mai ales în cazul administraţiei Bush –, să întreţină relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasă claritate zelul misionar al guvernului american, care încearcă să aducă alte societăţi în turma democratică şi pluralistă. Un prieten mi-a spus recent că în S.U.A. există două partide naţionale: unul ar primi pe toată lumea înăuntru, în vreme ce celalalt ar face acelaşi lucru dacă nu ar fi interesat să controleze sau să ocupe toate ţările altora. Desigur că cele două partide invoca aceleaşi concepte ale drepturilor omului.

Dumneavoastră, cei din audienţă, vă întrebaţi poate ce legătură au observaţiile mele cu celebrarea aniversării unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui să le pese profesorilor şi studenţilor de la Universitatea „Al. I. Cuza“ de problemele pe care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu în privinţa imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice, fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Şi de ce ar trebui eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-ungar în Primul Război Mondial, să fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată şi transmisă de instituţia dumneavoastră?

Răspunsul stă în reacţia mea la auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care, în 1919, a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său critic şi tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul american a devenit lăcrimos de sentimental „când a vorbit de micile naţiuni ale Europei“. Lui Nicolson i s-a părut că acest lucru e nedemn de un adevărat om de stat şi, ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut ceva din acest conflict, nu pot să spun că am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei duioşii a lui Wilson pentru ţările mici şi, mai ales, pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.

Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona ca o ironie a căpătat valenţe noi şi pozitive pentru mine. Mă trezesc că spun şi eu cu Wilson: „Dumnezeu să binecuvânteze micile naţiuni ale Europei!“ sau, în acest caz, pe cele care ies la lumină din coşmarul opresiunii comuniste cu ceva simt al identităţii naţionale. Pronia divina v-a dat şansa să terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început în secolul al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita acestei a doua încercări, va trebui să evitaţi Scylla şi Carybda trecute şi prezente, adică şi naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu vecinii, şi pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului, şi presiunilor globaliste care vă atacă dinspre Occident. De acum vechile pericole şi tentaţii pot să nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie sa le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.

Vă rog să reţineţi că nu vă îndemn să începeţi să vă certaţi cu ungurii sau cu ruşii sau chiar să vă reprimaţi expresia sinceră a simpatiei pentru americani. Trebuie să încercam să convieţuim cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales dacă sunt mari puteri; şi dacă interesul naţional o cere, trebuie să facem uneori şi alianţe de convenienţă, jucând marile puteri una împotriva alteia. Dar în relaţiile cu S.U.A. trebuie să-i imitaţi pe polonezi şi pe baltici, nu pe germani. Trebuie să fiţi motivaţi în aceste relaţii de ceea ce e bun pentru ţara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi să faceţi sub sovietici şi, înainte de asta, sub domnia nazistă.

În final, ţara dumneavoastră poate avea doar două tipuri de viitor: să fie o Americă de mâna a doua, proslăvind „deschiderea“, „diversitatea“ şi „drepturile omului“, sau să fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui să vă împiedice de la a le lua prea în serios. Şi dacă sunteţi îndreptăţiţi să reconstruiţi infrastructura materială după deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui să fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi. Moralitatea publică şi cultura naţională vă definesc ca naţiune istorică şi aveţi o datorie colectivă de a controla aceste forţe în interiorul graniţelor dumneavoastră.

Poate că toate acestea vă sună straniu venind de la un oaspete american vorbind în engleză, dar tocmai datorită modului meu american de a gândi  îndrăznesc să vă dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu şi a lui Vasile Alecsandri decât dacă urmaţi ca nişte sclavi directivele multiculturale ale U.E. sau devenind ceea ce decid că trebuie să fiţi experţii în politica externă de la Washington. Ca distinsă universitate românească reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi să vă aduceţi cea mai importantă contribuţie la istoria umanităţii şi a ţării dumneavoastră fiind mai deplin români“.

Sursa: http://www.ziuaonline.ro/eveniment/romania-profunda/paul-gottfried-ce-se-intampla-cu-natiunile-istorice-ale-europei.html

ADDENDA

           

            Suntem deplin îndreptăţiţi să considerăm „Curba lui Gauss“ o premisă axiomatică pentru a spune că, în cadrul unui popor, proporţia idioţilor, a cretinilor, a jigodiilor şi a altor asemenea specimene este egală – şi simetrică pe respectiva curbă – cu proporţia geniilor, a oamenilor de o mare obiectivitate şi probitate moralitate. Dar, de la această regulă generală, exprimată de „Curba lui Gauss“ – care, pentru cine a lipsit de la ora de matematică, trebuie să ştie că are formă de clopot –, face excepţie, fiindcă există şi excepţii, un singur popor: „poporul ales“, domiciliat  în proporţie de circa 6,5 milioane în Israel. Aici nu se aplică distribuţia Gauss, ci există o mare asimetrie: indivizii oneşti, obiectivi, omenoşi, generoşi sunt foarte puţini, să zicem circa cinci la sută. Ceilalţi sunt obedienţi, manevrabili de rabini şi de autorităţile laice şi cu  un tropism evident spre terorism sau manifest, practicat ca rutină, cum se întîmplă cu militarii izraelieni. Un argument, în acest sens, este articolul iranianului Omid Souresrafil: „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“ (cf. Tehran Times, nr. 100, 9 august 1998, pag. 9). Cuvîntul „Acolo“ se referă la Israel. Acum, după 25 de ani, odată cu reluarea atacurilor din iulie-august a.c. contra palestinienilor din Fîşia Gaza, premierul turc Erdogan nu s-a sfiit să califice Israelul ca stat terorist. La fel a procedat zilele trecute Bolivia, care, de altfel, a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul în anii anteriori, după atacurile similare ale Israelului contra vecinilor săi.

            Jidanii oneşti sunt o rara avis.

Benjamin Freedman a devenit indezirabil jidanilor din S.U.A. şi de pretutindeni în 1961, după ce şi-a  ţinut faimosul discurs de la Willard Hotel, Washington, D.C., în care a denunţat faptul cunoscut de multă lume, dar trecut sub tăcere de opinia publică americană, că S.U.A. sunt conduse atît în mod direct, prin miniştri cunoscuţi de toţi, cît şi în mod ocult, de lideri rămaşi în umbră, de jidani.

Faimosul şahist Bob Fischer, după ce a făcut mai multe declaraţii prin care a negat holocaustul şi, mai ales, după ce a declarat că S.U.A. sunt o „farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi“, a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot, până la moarte.

Din cauza scrierilor lor obiective despre realităţile şi politica rasistă promovată de Israel, Norman Finkelstein, Israel Shahak şi alţi cîţiva jidani cinstiţi au fost persecutaţi în diverse moduri de autorităţile izraeliene şi de alţi jidani trăitori în alte ţări.

Ultimul pe lista persecutaţilor, ca să zicem precum un cunoscut contemporan de-al nostru, a devenit jidanul-maghiar naturalizat american Paul Gottfried; este profesor de renume, dar pentru sionişti nu contează. Dacă el, ca mare profesor american păţeşte aşa ceva, vă daţi seama ce ni se întâmplă nouă din partea unor jigodii ca Radu Ioanid, Elie Wiesel, Efraim Zuroff, Marco K. Katz et comp., în propria noastră ţară? Cu concursul trădătorilor autohtoni, toată România este pusă la index pentru pretinsul holocaust şi pentru alte păcate scornite de jidani – şi aceasta din cauza unor lichele ca Adrian Năstase, care emis O.U.G. nr. 31/2002, a parlamentarilor trădători care au votat-o şi care, acum, vor să-i înăsprească pedepsele! Ce facem cu trădătorii?! Îi tragem în ţeapă?

Concluzia ne este oferită tot de către Paul Gottfried: să ne păstrăm naţionalitatea şi omogenitatea ei. Corolarul este evident: să-i dăm afară pe venetici, îndeosebi pe jidani, fiindcă sunt cei mai numeroşi şi mai periculoşi.

Cît despre „corectitudinea politică“, mulţi politologi converg tot mai mult spre a susţine ideea că este o nouă formulă, cu fason academic, de a pune pumnul în gură opiniei publice, de a reduce libertatea cuvîntului la repetarea sloganurilor confecţionate de către noua formă de totalitarism a „democraţiei impuse prin forţa armelor“. A armelor „fierbinţi“, convenţionale, sau a armelor subtile, care au ca forme de mişcare manifestări aparent benigne, subsumate în formula „drepturilor omului“, cum este, de exemplu aceea de apărare a drepturilor poponarilor – şi, arată prof. Paul Gottfried, de pedepsire a celor care citează din Biblie versetele despre Sodoma  şi Gomora! Despre „corectitudinea politică“, mai circulă pe internet această informaţie: «În S.U.A. se organizează o competiţie pentru cele mai adecvate definiţii ale unor termeni contemporani. Pentru competiţia din 2010 termenul definit a fost „corectitudinea politică“. Câştigătorul a dat următoarea definiţie a acesteia: „Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass media oficiale, care susţine că este posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată“ (http://www.funkydonkey.ro/jokes_583504/corectitudinea-politica-este).

Pentru că Uniunea Europeană ne impune „corectitudinea politică“, cel mai bine este să ieşim din U.E. Dar, evident, nu putem ieşi din U.E. pînă nu-i înlăturăm pe cei care ne-au băgat acolo!

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu