Aflu cu întârziere de numele şi fapta
doamnei FELICIA CAPTARU. Şi cât de rău îmi pare!…
Nemernicitele noastre de mass media, în frunte cu Televiziunea Română anti-naţională, au
ascuns numele şi fapta doamnei FELICIA CAPTARU, de care aflu abia acum, cu un
ocol de atâţia ani, mai mult de douăzeci. Trag nădejde să aflu că doamna
FELICIA CAPTARU este în viaţă, sănătoasă, iar anii şi zilele care-i mai sunt
îngăduite de Domnul să le petreacă înconjurată de stima şi recunoştinţa noastră,
a tuturor românilor. A românilor români! A oamenilor oameni din această Ţară şi
de pretutindeni! Oricât de puţini au mai rămas!
Iată faptele:
În anul 1991, în luna iunie vine în România unul dintre
cei mai autentici exponenţi ai degenerescenţei iudaice, y compris umane: Elie Wiesel. Puţini sunt evreii care au adus mai
multă ruşine şi ocară numelui de evreu şi de om, care să fi trezit un dezgust
mai vizibil, al căror chip şi înfăţişare, a căror prestaţie publică să fi
stârnit mai multă oroare şi fereală: nu cumva să te atingă arătarea solzoasă cu
chip de neom! Nu cumva să respiri acelaşi aer cu spurcăciunea! Necum să dai
mâna sau să te îmbrăţişezi cu urîciunea!…
Şi s-au
înghesuit să-i sărute mâna puhavă şi fața șleampătă toţi preşedinţii ce-i aveam atunci în funcţiune:
preşedintele Academiei, preşedintele de la Cotroceni, președinţii consiliilor judeţene pe unde l-au purtat
elicopterele guvernului pe mizerabil… Numai preşedinţii de bloc s-au purtat cu
demnitatea cuvenită și nu i-au dat
niciunul nicio atenție
strâmbăciunii!…
Nu cunosc român cu care să-mi fie atâta jenă că-i de-al
nostru!… Privindu-l, de fiecare dată am trăit un sentiment ciudat: nu
cumva să-l întâlnească vreun extraterestru şi să ne creadă că suntem din aceeaşi
specie cu hoităciunea!
Măscăriciunea a venit de peste mări şi ţări ca să ne
jignească şi să ne calomnieze cum nu a mai făcut-o nimeni până atunci şi până
azi! Şi sunt convins că nici în viitor, oricât pare şi este acesta de incert,
nu vom mai fi vreodată batjocoriţi în faţă aşa cum ne-a batjocorit
scălâmbăciunea cu nume de om!
Şi care a fost
reacţia liotei de preşedinţi, chipurile reprezentativi?! Reprezentativi,
desigur, pentru nimicnicia noastră, atâta câtă e, prea multă sau ceva mai puţină…
L-au făcut academician pe blestemăciunea de neom! L-au decorat pe împuţiciunea
sa cu înalte ordine şi medalii onorifice! Întinăciunea pământului a călcat
numai pe covor roșu, de la București şi până la Iaşi! Şi toate astea drept răsplată pentru
minciunile netrebnice pe care a venit să le toarne, ca pe nişte lături, în
capul oficialităţilor româneşti, al președinţilor mai
sus pomeniţi, fie-le numele uitat ca să nu ajungă de ocara în veac a Neamului!…
Nici măcar asta nu merită de la noi şi urmaşii noştri ne-numiţii de mai sus!
Scenă absolut de adevăratelea petrecută. Fragment de
discurs, în faţa preşedintelui şi suita de miniştri năuci, rostit de slutul şi
urîtul mai sus numit: „Mă adresez conducătorilor ţării. Îmi închipui că ştiţi
că aveţi mari dificultăţi în lume când căutaţi simpatie şi suport politic şi
economic pentru ţara voastră. Imaginea voastră nu e din cele mai bune. Trebuie
să ştiţi asta. Trebuie să ştiţi că, dacă nu-i daţi de ruşine pe antisemiţi în
faţa societăţii, veţi suferi. Veţi fi izolaţi. Lumea se uită la voi cu uimire,
consternată şi ultragiată că vreţi să-l reabilitaţi pe Ion Antonescu, iar pe
antisemiţi nu-i desfiinţaţi!“
Din partea asistenţei nici o reacţie, în afară de cea a
unui Israel Singer, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, şi,
ocazional, ţuţăr oficial al strâmbăciunii. Aflat la faţa locului, acesta, acest
Israel, a ridicat un deget dojenitor pe adresa guvernului şi a preşedintelui
rostind sibilinic: „Take heed!“ Adică, luaţi aminte, neisprăviţilor!…
Discursul neruşinat al obrăzniciunii s-a repetat şi la Iaşi:
„Antonescu a fost un criminal, de mâna lui şi a altor români de-ai lui au
pierit 400.000 de evrei, dintre care numai la Iaşi, în iunie 1941, peste
20.000!“ Şi alte bazaconii,
adică nelegiuiri!
Numai că de data aceasta, alături de oficialii buhăiți şi somnolenţi sub kipa trasă pe frunte, se mai aflau de
faţă şi câţiva oameni. Nu ştiu exact cât de mulţi! Dar e lucru sigur că măcar
un Om a fost de faţă în acea adunătură de mancurţi ai democrației postdecembriste. Iar Omul acela, când spurcăciunea a
mai dat o dată din el aceleași nemernicii
fetide, Omul acela, adică doamna FELICIA CAPTARU, fie-i numele în veci lăudat,
s-a ridicat în picioare, semeaţă ca o cariatidă, ducând cu vrednicie pe umeri
povara demnităţii de om şi de român. Şi mi ţi l-a pecetluit pe infam,
înfierându-l ca pe o vită de pripas: „Minţi! Minţi! Minţi! Tot ce spune gura
ta, de spurcăciune, minciună este!“
Moment istoric! I-a turtit kipa! Sau, cum ar spune un
evreu autentic, şi nu unul contraceput!, clipă astrală!
…N-am fost vrednici la vremea aceea s-o consemnăm cum se
cuvenea şi să ne plecăm cu recunoştință dinaintea
celei care a salvat onoarea noastră, pângărită de nişte ipochimeni fără neam,
fără ţară, fără mamă, fără tată, pe care absurditatea istoriei i-a adus în funcţii
prezidențiale,
guvernamentale, pe care le-au dezonorat de nenumărate ori, culminând cu
momentul când s-au făcut preş la picioarele acestui escroc
internaţional, ale unui nemernic care din suferinţa a lor săi a făcut o
găinărie profitabilă şi penibilă în toate felurile posibile! Îl las în mizeria
minciunii şi a deşertului său sufletesc! Nu-l condamn! A fost cândva în stare
să vorbească şi omenește, în 1986,
când a mai poposit o dată pe la noi. Numai că la vremea aceea stăpânul era
acasă şi stăpâni eram şi noi la noi în ţară, aşa că discursul musafirului
nedorit a sunat cu totul altfel, vorbea acelaşi nimenea pe atunci cu temenele şi
multă umilinţă în glasu-i mieros: „Ceea ce pot afirma fără îndoială, din
scurtul timp petrecut în România, este că aici oamenii trăiesc în bună înţelegere,
indiferent de ce naţionalitate ar fi, şi aceasta e o înfăptuire de o deosebită
însemnătate şi semnificaţie. Mai presus de orice mi se pare însă politica de
mare clarviziune a preşedintelui Nicolae Ceaușescu, om al păcii, gata să depună orice efort pentru a
face să triumfe idealul păcii în orice colţ al lumii. Admir profund, de
exemplu, străduinţele depuse de preşedintele Ceauşescu pentru realizarea unei
păci durabile etc., etc.“ (vezi România
literară din 23 octombrie 1986).
Nimic nu exprimă mai bine diferenţa dintre Nicolae Ceauşescu
şi nevrednicii săi urmaşi, care i-au luat locul prin asasinat şi minciună în
masă, decât această veritabilă hârtie de turnesol care este numitul de mai sus:
lăudat şi firitisit de marele nobeleat, linguşit pe toate părţile, Ceaușescu nici nu-l decorează, nici academician nu-l face.
Abia de-l bagă în seamă. L-o fi primit să-i întindă mâna?… M-aş mira! Ceauşescu
nu întindea mâna oricui!
Celălalt, cu care ne-a nenorocit nenorocul nostru
proverbial, se strofoca din toţi rărunchii să smulgă un zâmbet de îngăduinţă
mai departe în funcţie de la inspecţia de peste ocean! Şi accepta să i se
vorbească lui şi neisprăviţilor din gaşcă ca unor slugi leneşe, puturoase! Iar
ei plecau capul cu recunoştinţă!… I-ar fi dat-o şi pe mă-sa, numai să fie lăsaţi
mai departe la furat, buni în grad la minţit, la sperjur!
De ce nu i s-a făcut şi lui Ceaușescu semnul dojenitor cu degetul?! Pentru că la vremea
aceea Nicolae Ceauşescu se pronunţase clar, bătuse cu pumnul în masă: a sosit
momentul, deja prea mult întârziat, pentru ca Congresul Mondial Evreiesc, B’Nai
Brith-ul şi ce mai au evreii pe lumea asta, ca instituţii simbolice, reprezentative,
să se prezinte la Bucureşti, cu toţii marii rabini de faţă, şi să prezinte Ţării
şi Poporului Român cuvîntul de recunoştinţă al evreimii de pretutindeni pentru
Mareșalul Ion Antonescu şi toată suflarea
românească, care, în anii crunţi ai războiului, le-au oferit evreilor o oază de
linişte şi un colac de salvare! Etc., etc. Data fixată pentru acest moment de
mare demnitate evreiască a fost primăvara lui 1990!…
Repet: conform unei înţelegeri intervenite între
autorităţile române şi Congresul Mondial Evreiesc, în primăvara anului 1990
urma să se desfăşoare o solemnitate oficială, specială, în cadrul căreia
evreimea de pretutindeni să-şi arate în chip explicit sentimentul de recunoştinţă
faţă de poporul român, pentru felul cum au fost trataţi evreii în România, în
mod special în anii celui de Al Doilea Război Mondial…
De ce n-au mai venit evreii la Bucureşti în 1990?!
…De venit au venit, chiar în număr mult mai mare, dar au
venit alţi evrei şi în cu totul alt scop, cu alte intenţii, cu alt discurs!…
…N-a fost să fie! Încă o dată
n-a fost să fie! A câta oară, Doamne?!
…Dar, dacă judecăm bine lucrurile, ghinionul cel mare nu
este al nostru, al românilor de noi, ci al evreilor! Care au pierdut atunci cea
mai bună ocazie de a declanşa în demnitate procesul de reconciliere cu restul
lumii, reconciliere pentru imensa jignire adusă fiinţei umane prin exagerările
schizofrenice care au făcut literalmente din ţânţar o gloabă nefericită, tot
mai împleticită, care abia îşi mai poartă copitele prin lume!…
De multă vreme mă întreb cum vor „gestiona“ evreii
momentul adevărului! Şi care evrei? Căci evreii care au vociferat cel mai tare
pe acest subiect şi evreii cei mai inventivi în reconstituirea faptelor
nepetrecute vor fi de mult oale şi ulcele!… Oare va trebui să aşteptăm acel
moment, să aşteptăm dispariţia fizică a tuturor celor care au făcut din
minciună o profesie, profesia de holocaustolog!, pentru ca evreii să-şi pună
cenuşă în cap şi să-şi ceară iertare pentru cei 400.000 de evrei care au murit
în altă parte, cei mai mulţi în Israel sau URSS, iar nicidecum în Transnistria
sau la Iaşi ori Dorohoi!…
Mai corect spus: oare va trebui să așteptăm acel moment pentru ca evreii să NU-şi pună cenuşă
în cap, căci doar cei implicaţi, cei „vinovaţi“ de holocaust, adică cei care
l-au scornit, nu mai pot da socoteală de faptele lor?! Se va întâmpla oare ca şi
cu săpunul evreiesc?! Adică se va publica o notiţă, cu titlu de comunicat
neoficial, pe pagina cea mai necitită a celor mai nevîndute ziare, despre
dimensiunile reale ale Holocaustului, calculate după documentele deocamdată
bine dosite, dar, totuşi, imposibil de ţinut sub preş la nesfârşit?!…
Va trebui oare să aşteptăm acel moment pentru a ne
întoarce faţa către doamna doamnelor din România, doamna FELICIA CAPTARU,
pentru a face plecăciunea cu care în momentul de faţă îi este datoare toată
suflarea românească?! O datorie care aşteaptă de 20 de ani! E prea mult!…
Mă rog la Bunul Dumnezeu ca, după publicarea acestor
rânduri, să aflu că au ajuns şi sub ochii doamnei FELICIA cuvintele de mai sus.
Că e în viaţă deci, iar Dumnezeu, Bunul, se îndură de noi şi ne oferă prilejul,
în al 24-lea ceas, să ne salvăm sufletele, apucând să ne mărturisim recunoştința faţă de gestul bărbătesc al Doamnei FELICIA CAPTARU.
Gest care mai spală ruşinea de a avea în fruntea Ţării, a Academiei, în Guvern şi
în Parlament, nişte fătălăi avortaţi de istorie! Nişte mortăciuni, cu nimic mai
breze decât colegul lor de paradigmă Elie Wiesel, nemernicul! Nemernicii!…
Mai trăieşte FELICIA CAPTARU? Doamne, ajută! Mai mare
bucurie nu ne poate face nimenea!
Ion Coja
Post scriptum – Aşteptam cu nerăbdare şi emoție vestea că doamna FELICIA CAPTARU mai este în viaţă, să
se poată bucura de omagiile noastre, ale tuturor românilor voitori de bine
pentru Neamul românesc. Am primit informaţia că FELICIA CAPTARU a părăsit de
mult această lume strâmbă şi urîtă, pe care dînsa a mai dres-o puţin. Dumnezeu
s-o răsplătească după faptele sale atât de deosebite.
16 septembrie 2013
N. red. Pe acelaşi
subiect, citiţi şi:
