marți, 3 septembrie 2013

Ne retrocedam tara criminalilor de razboi!




                                                Ne retrocedăm ţara criminalilor de război!
Dr. Ilie Gherheş: „Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice“

Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea Statului Român.
Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.
Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război. Mai mult, în instanțe se iau în considerare intabulări din cărțile funciare din perioada ocupației maghiare, deși potrivit Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărțile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărți funciare, aceste modificări nu au fost operate. Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanții unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuți acei cetățeni români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit România). Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art. 8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.).

Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi, totuşi, fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie mondiale. Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.
Vreţi exemple? Vă dăm.
Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada horthystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropriat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.
Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul horthyst, a fost şi el declarat criminal de război. Urmaşii lui cer, îns, în instanţă sute de hectare de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.
Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru… prevăzute de art. 2. lit. o. din Legea nr. 312/1945“, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere“ şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială“ la 25 de ani de muncă silnică. Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema evreiască: „În orașul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în două cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (…)
Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al Primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internați în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – n.n.) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugari.
Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic.
Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaților, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziția vaginală, chiar la fetițe de 8 ani şi, cu această ocazie, au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.
Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (…)
Prefectul judeţului Maramureş, în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare, a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului iredentist. Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp“.
Evident, la data pronunţării sentinței, Vasile Szaplonczai era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut, însă, şi revendică moşia familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti, au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszl – Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.
Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar odată cu ocupația maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi criminal de război.

Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi, totuși, acum urmaşii lor redobândesc bunurile.
Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanța de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul“.
Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit despăgubiri? Nobili horthyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.

„Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice“
„Eu spun cu toată răspunderea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale „optanţilor” şi, după cel de-Al Doilea Război Mondial, ale „absenteiştilor“.
Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.
Nici un evreu sau nici un maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi, atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.
Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă „fluierând“. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.
Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!
Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a horthyştilor etc.
Este o bătaie de joc postumă la adresa Armatei române. Am avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii horthysmului s-au retras împreună cu armatele şi, atunci, li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.
Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment“.
Vineri, 9 August 2013
Lector universitar doctor Ilie Gherheş
Republicat pe:


ADDENDA

Un alt caz revoltător – dintre multe altele –  de restituire ilegală este „Cazul Zăbala“, despre care am scris, sub pseudonimul V. D. Thóth, în articolul „Generale Manivelă, nu mai tremura în faţa ungurilor“, publicat în revista România Mare, nr. 180, 17 dec. 1993, pag. 6. Acesta era titlul dat de redactorul şef al revistei, senatorul Corneliu Vadim Tudor, care, prin sintagma „Generale Manivelă“, îl indica pe ministrul de atunci al Apărării Naţionale, generalul Nicolae Spiroiu, sub al cărui mandat s-a retrocedat conacul şi terenul aferent – care aparţineau M.Ap.N. – unei pretinse moştenitoare a grofului care fusese proprietarul respectivului conac, dar care grof fugise cu armata horthystă. Articolul este redactarea pentru presă a unei sinteze asupra cazului comandată expres de directorul S.R.I., d-l Virgil Măgureanu. Cum eu mă ocupam de acest domeniu, subsumat sintagmei „Apărarea ordinii constituţionale“, mi-a revenit şi sarcina realizării sintezei informative şi, implicit, a redactării articolului pentru presă. Sinteza a fost trimisă de S.R.I. oficialilor îndreptăţiţi de lege să o primească, pentru a lua măsurile de contracarare, dar consecinţele au fost nule: M.Ap.N. a renunţat la baza militară de acolo, iar conacul şi moşia au fost retrocedate. Din această cauză, despre acest caz am amintit şi în articolul „Constituţia alienată şi alienantă sau statul de drept-curmeziş“, accesibil pe
Fireşte, nu este tîrziu nici acum să fie pedepsiţi vinovaţii, fiindcă restituirea s-a făcut ilegal, ca, de altfel, în toate cazurile, nenumărate.
Evident, faptul că retrocedările sunt făcute, în cvasitotalitatea lor, în mod ilegal, se cunoştea încă de atunci.
De aceea, în materie de retrocedări, principala vină este a guvernelor şi a parlamentelor postdecembriste, care au dat legile restituţioniste fără să cunoască situaţia, precum şi a instanţelor judecătoreşti, pe deplin ignorante sau pe deplin corupte. De aceea este nevoie de o revoluţie care să repună lucrurile la loc, fireşte, cu condamnarea vinovaţilor, politicieni, parlamentari şi magistraţi.
3 septembrie 2013
Colonel (r.) Vasile Zărnescu