TERORISMUL CONJUNCŢIEI „CA“

TERORISMUL CONJUNCŢIEI „CA“

Suntem în plină epocă istorică de desfăşurare a războiului mondial contra terorismului [1].

E-adevărat că factorul declanşator al acestui război internaţional este infamul „9/11“. Dar este la fel de adevărat că, între timp, au apărut tot mai multe lucrări competente (precum antologia ZERO, coordonată de Giulietto Chiesa, sau 11 SEPTEMBRIE. MITUL, de Roberto Qwaglia) care ne-au dezmeticit în final şi care demonstrau acelaşi lucru: că acel înfricoşător „9/11“, deşi nu este mai puţin tragic prin victimele şi consecinţele sale, nu este, totuşi, decît o impostură, o făcătură a unui grup ocult al Administraţiei de atunci a S.U.A. Iar acestă înscenare a fost comisă pentru a fi confecţionat pretextul pentru declanşarea „războiului contra terorismului“ ca „război preventiv“, practicat de S.U.A., pentru apărarea securităţii lor, oriunde în lume, şi, îndeosebi, pentru a masca acapararea unor ţări cu bogate zăcăminte de petrol!

De aceea, printre atîtea forme prolifice de terorism – economic, psihologic, mediatic, imagistic etc. –, mi se pare firesc şi necesar să vorbesc şi despre terorismul conjuncţiei „ca“.

Toţi am învăţat la şcoală, la lecţiile de „Limba română“, despre stil, mod de exprimare etc. Printre cele mai epatante lecţii – care au fost şi reţinute, în mod cert, de mulţi elevi – a fost aceea referitoare la evitarea cacofoniior. Iar dintre cacofonii, cele mai „dure“ sunt, evident, cele formate cu conjuncţia „ca“, respectiv, „că“ şi, apoi, cele înrudite lor, „ce“, „ci“ – dar acestea din urmă nu par atît de evidente şi se comit cacofonii cu ele fără ca cei ce vorbesc sau ascultă să le remarce (ca, de exemplu, chiar în formularea de mai înainte: „fără ca cei ce… “, care poate fi evitată folosind varianta „fără ca aceia care“…). Tot la şcoală ni s-a spus că singurele cacofonii acceptate sunt cele conţinute de aceste trei expresii: „Biserica catolică“, „tactica cavalerească“ şi „Ion Luca Caragiale“!

Viaţa a impus, însă, şi viabilitatea altor formulări: „…forţa de muncă care… “, „…o linie politică care… “ şi alte cîteva, fie că sunt scrise cu sau fără virgulă. Pentru că mai sunt, încă, unii care, crezînd că evită cacofonia aceasta dură, pun virgulă între aceste cuvinte şi cînd nu este necesară şi, în cadrul unui discurs, o mai şi pronunţă: „… o activitate metodică virgulă care… “ (sic) etc. Recent, cu prilejul comentării instaurării lui Barack Obama la Casa Albă, un nou politruc român care era puternic emoţionat de marea semnificaţie – „istorică, epocală“, mondială, supranaturală, supercalifragilistică etc. –, a evenimentului, a rostit, la un post TV, şi această sintagmă fatidică: „o Americă care …“. Dar, evident, fiindcă era puternic „pătruns“ de formidabilul eveniment, nu a remarcat că împroaşcă America cu… cacofonia sa, stricînd tot şarmul şi emoţia – oricum, exagerate şi neîntemeiate! – pe care voia să le-o inducă ascultătorilor săi (presupunînd că îi avea).

Desigur, adeseori, la elaborarea unui text, se pot găsi formulări care să evite aceste cacofonii, chiar dacă, uneori, se lăbărţează fraza. Dar, într-un discurs pronunţat liber, spontan, este mai greu sau chiar imposibil să fie eliminată cacofonia de către vorbitorii mai puţin rutinaţi, ca Călin Popescu-Tăriceanu, de exemplu, sau, dacă vreţi să evităm cacofonia, să zicem „ca, de ex., Călin Popescu-Tăriceanu“. Apoi, de multe ori, nici nu este nevoie, căci, dacă fraza, mesajul, conţinutul de idei constituie ceva important, care atrage atenţia ascultătorului/cititorului, acesta nici nu mai observă cacofonia şi urmăreşte, mai departe, discursul, fără să se poticnească de cacofoniile, uneori, inerente.

În consecinţă, a intrat în acţiune terorismul conjuncţiei „ca“. Şi-a spus cuvîntul, surprinzător, în discursul unor intelectuali, literaţi, chiar oameni de presă care sunt obişnuiţi cu mînuirea cuvintelor – şi, vorba aceea, „orişicîtuşi de puţin, contează enorm de mult“! Şi cum rezolvă un asemenea vorbitor evitarea cacofoniei?! Simplu, prin introducerea conjuncţiei „şi“ între conjuncţia „ca“ şi cuvîntul care urmează, chiar dacă acel cuvînt nu începe cu silabele „ca/ce/ci/co/cu“! De exemplu, a devenit o rutină să se pronunţe „…lucrează ca şi profesor“, „…ca şi ziarist“, „ca şi salariu“, „ca şi variantă“ (!) etc.

Or, evident, în aceste exemple şi în astfel de formulări nu există nici o cacofonie şi nu este nevoie de introducerea „salvatoarei“ conjuncţii „şi“! Mai mult, se denaturează grav ideea, dîndu-i un sens greşit, adesea aruncînd în derizoriu formularea. Deoarece, dacă spui despre cineva că „a lucrat ca profesor în intervalul …etc. “, înseamnă ca a fost, efectiv, profesor, a practicat această profesie nobilă. Dar, dacă spui „a lucrat ca şi profesor în…“, înseamnă că proferezi o injurie, pentru că îl degradezi pe respectivul, întrucît sensul expresiei „ca şi“ este „ca şi cum ar fi“, deci „nu este“. Adică respectivul despre care se vorbeşte în propoziţie nu a lucrat, efectiv, ca profesor, nu a fost profesor, ci altceva, dar a activat ca şi cum ar fi fost profesor! La emisiunea „Sinteza zilei“, din 17 februarie a.c., actualul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, a emis această asociere de cuvinte: „…eu, ca şi ministru…“ (sic). Şi, oricum, el este o persoană „cultă-n cap“, cum zice Mircea Badea! În 24 februarie 2009, pe TV CULTURAL, s-a difuzat o emisiune despre Salonul pictoriţei Angela Tomaselli, care dădea şi un interviu despre activitatea sa, iar reporteriţa a spus, la ora 16 şi 52 min: „…dvs., ca şi artistă…“. Şi alte asemenea exemple ar putea fi înşirate pe multe pagini! În 15 martie 2009, la Antena 3, la emisiunea „Ediţie specială“, pe tema „Reorganizare la M.A.I.“; ziarista Nicoleta Savin a zis „ca şi poliţist“, referindu-se la faptul că unii jandarmi ai Unităţii speciale Acvila au fost trecuţi pe post de poliţişti; deci, nu „ca şi poliţişti“, ci ca poliţişti, în mod efectiv! Aşadar, introducerea conjuncţiei „ca“ a devenit atît un factor de terorizare a vorbitorului, cît şi, de aceea, un veritabil parazit verbal şi ori de cîte ori apare în discurs, vorbitorul introduce, automat, în mod reflex – ca şi cîinele lui Pavlov – conjuncţia „şi“, deşi nu este necesară şi, mai mult, denaturează sensul!

Asemenea aberaţii sunt provocate de terorismul conjuncţiei „ca“! Fireşte, nu este de vină conjuncţia, ci prostia celor ca nu cuvîntă cum trebuie. În mod necesar, însă, nu trebuie folosită conjuncţia „şi“ în postura de panaceu stilistic. Deoarece, evident, nici nu este un panaceu, ci o prostie. Apoi, în afară de cacofonia acceptată „Ion Luca Caragiale“, în mass media româneşti s-a mai impus o personalitate, care, chiar dacă este mult sub nivelul marelui scriitor, este, totuşi, un „v.i.p.“, o vedetă al cărei nume este o cacofonie implacabilă: Monica Columbeanu! De ce, de data asta, nu se pronunţă „Monica şi Columbeanu“?! Şi, apoi, ce să mai facă biata Monica cu numele său? Să revină la numele de fată? Nu se poate. Să divorţeze?! Nici asta nu se poate: pierde banii lui Irinel! Şi ar mai putea fi alte persoane în această situaţie, cum ar fi Anca Călugăru, Bianca Caralitru, Raluca Ciufu ş.a.! Similar, mai sunt şi alte situaţii jenante, dar inevitabile, ca de exemplu, în formularea: „…sau Valeriu Stoica, care a dezincriminat, provizoriu, deliberat şi interesat, bancruta frauduloasă, cînd era ministrul Justiţiei.“ Şi, pentru că tot veni vorba de Justiţie, ce ziceţi de cum sună numele Viorica Costiniu, ex-preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România?! Nu-i aşa că este o cacofonie energică?! Sună ca un îndemn, ca un imperativ justiţiar, ca o decizie judecătorească „definitivă şi irevocabilă“: Cac-o!

Dar ce spuneţi de numele deputatului P.D.-L., Costică Canacheu, care, încă de la naştere, se zbate în „căcan“-ul său?! Dînd din coate ca să iasă din acest „căcan“, s-a învîrtit de postul de preşedinte al organizaţiei aromânilor şi – de pe această platformă – de deputat în Parlament al aromânilor, pe care-i consideră altceva decît românii, în numele cărora „a făcut apel la sensibilitatea europenilor, faţă de ceea ce el numeşte discriminarea aromânilor din Romania, sperînd să obţină cheia pentru obţinerea de fondurile nerambursabile acordate minorităţilor şi un loc în Parlament“ [1]. Ar trebui, ca să se dezbare de „căcan“, ca acest „aromân“ să-şi pronunţe numele „Costică şi Canacheu“?!

Şi, atunci, de ce pociţi frumoasa limbă română, băgîndu-l pe „şi“ acolo unde nu trebuie?!

Între timp, Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a sesizat de situaţie şi a atras atenţia vorbeţilor din mass media să nu mai folosească conjuncţia „şi“ acolo unde nu trebuie, ca de ex., în făcătura „ca şi jurnalist…“, analizată aici, întrucît este o formă greşită de exprimare. Dar numai recomandarea C.N.A.-ului nu este suficientă. Trebuie ca el să aplice şi amenzi – ca în alte cazuri, precum al lui Mircea Badea! –, fiindcă altfel nu va putea fi eradicată această porcărie, care maculează limba română şi terorizează ascultătorii! Iar cu această penurie de bani la buget, amenzile vor fi binevenite. S-ar strînge bani pentru pensiile şi salariile profesorilor (şi ale altora), ca să-i înveţe mai bine pe elevi limba română, dar la şcoala oficială şi nu la aceea paralelă, a meditaţiilor! Mai ales că, la vară, s-ar putea ca statul să nu mai aibă nici bani de pensii şi salarii! Ca în urmă cu vreo opt ani, în Argentina!

20 martie 2009

Post scriptum. Între timp, în cei patru ani de a prima apariţie a articolului, anomalia a devenit un loc comun. Toţi vorbitorii, fie ei parlamentari, miniştri, reporteri tv, analişti politici ş.a., se simt obligaţi – nu se ştie de cine, dar de prostia lor cu siguranţă – să introducă conjuncţia „şi“ după „ca“! Un exemplu de terorism al conjuncţiei „ca“ asupra autorului este şi aici, în biografia de pe Wikipedia a preşedintelui Academiei Române, Ionel Haiduc: „Cea mai recentă carte publicată Supramolecular Organometallic Chemistry (avându-l ca şi coautor pe F. Edelmann), cu o prefaţă scrisă de Jean-Marie Lehn, laureat al premiului Nobel, descrie nu numai o arie majoră a chimiei, dar şi interfaţa între chimie, biologie, fizică şi ştiinţa materialelor“ [3]. Oare nici în textele despre un academician nu se poate scrie un text corect? Fiindcă nu-mi închipui că respectivul text a fost elaborat chiar de academicianul Ionel Haiduc. Nu pentru că nu ar fi greşit şi dumnealui – ba ar fi putut să greşească, fiindcă el este chimist, iar gramatică nu a făcut decît pînă în clasa a şaptea.

            18 octombrie 2013

NOTE

[1] Ediţia întîi aici: http://www.altermedia.info/romania/2009/03/25/terorismul-conjunctiei-ca/.

[2] Cf. http://www.ziare.com/comentopedia/Costica_Canacheu.

[3] Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ionel_Haiduc#Biografie.

Alexandra ZĂRNESCU