Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie (10)

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie (10)

Calvarul comandantului Ion Nicolescu

            Memoriul republicat mai sus a fost, precum s-a arătat, preluat de pe revista electronică Atac de Constanţa, care l-a postat în serial. La începutul primului episod este scris cu roşu „Memoriul colonelului (r) Ion Nicolescu cãtre Traian Bãsescu“ (sic). Dar numai aici. În rest, toate episoadele aveau ca titlu principal „Ce regiza Sergiu Nicolaescu la revoluţie“, iar ca subtitlu era redată ideea principală a episodului în cauză. Serialul a fost postat în 13-14 ianuarie 2011. Dar memoriul nu era datat în nici un fel. De unde reieşea că ar fi fost scris cam atunci: ianuarie 2011 sau, eventual, noiembrie-decembrie 2010.

            Am vrut să ştiu ce consecinţe a avut publicarea memoriului d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu: dacă i-a răspuns preşedintele Traian Băsescu, dacă a fost repus în drepturi, dacă i s-a şters cazierul, dacă şi-a recăpătat pensia de grad şi funcţie etc. Oricum, el era cel care a asigurat, manu militari, victoria „Revoluţiei“. Redactorul şef de la Atac de Constanţa mi-a spus că ştie de acest serial, dar nu ştie nimic de vreo consecinţă. A rămas să-l întrebe pe director şi să-mi telefoneze ulterior. Nu m-a mai sunat. I-am telefonat eu, dar nu mi-a mai răspuns. Atunci, am recurs la cîteva demersuri pentru a-l găsi pe „eroul Revoluţiei“, comandantul Brigăzii de tancuri „Griviţa“, d-l colonel (r.) Ion Nicolescu. Normal, aşa trebuia să încep: căutîndu-l întîi pe autorul memoriului. Dar am luat de bună situaţia reflectată de serial şi l-am republicat ca atare. Mai ales că nici camarazii care mi l-au semnalat nu mi-au dat detalii, ci mi-au trimis doar primul episod. În consecinţă, am apelat la vărul Gugăl şi am găsit tot serialul din Atac de Constanţa, dar numai atît.

            Surpriza neplăcută am avut-o după o convorbire scurtă cu fostul comandant al Regimentului nr. 7 Mc. "Griviţa", pe care l-a transformat într-o brigadă cu care Armata Română se fălea în faţa Occidentului. D-l colonel (r.) Ion Nicolescu mi-a relatat, pe scurt, următoarele.

            Memoriul în cauză fusese scris pe cînd era în închisoare – adică în 2003! –, cu furia de atunci – dar fără să-i afecteze exactitatea ştiinţifică: „Totuşi, cele descrise în memoriu sunt adevărate în proporţie de 200 la sută! Şi încă nu sunt toate cele ce trebuiau spuse“ – m-a asigurat domnia sa. Memoriul l-a redactat la îndemnul avocatului colegului său de celulă, în speranţa că va reuşi să-şi recapete libertatea şi dreptatea. „Apoi, nu ştiu prin ce împrejurări, memoriul a ajuns la Vadim, care l-a republicat în revista România Mare. De atunci, circulă pe net“, a precizat d-l colonel (r.) Ion Nicolaescu, cu amărăciune. „Oricum, eu nu i-am adresat preşedintelui Traian Băsescu nici un memoriu, aşa cum a apărut în presă, din păcate  (…)“, mi-a declarat, ferm, fostul comandant al Brigăzii nr. 7 Mc. „Griviţa“. Aşadar, prima corectură care se impune a fi făcută şi subliniată: memoriul NU era adresat „preşedintelui Traian Băsescu“, pentru simplul şi binecuvîntatul motiv că, în 2003, cînd şi-a scris memoriul, Traian Băsescu nu era preşedintele României! „Dar nu aţi mai luat legătura cu avocatul căruia i-aţi înmînat memoriul?“ – l-am întrebat. „― Nu, fiindcă, v-am spus, era avocatul colegului meu de celulă, care era un borfaş dintre cei cu gulere albe“.
Sintagma „dintre cei cu gulere albe“ îmi aparţine şi am folosit-o ca să înlocuiesc numele borfaşului indicat de colonelului (r.) Ion Nicolescu. „― Şi, deci, era posibil ca avocatul să fie după acelaşi calapod!“, am conchis eu. „― Evident. Se vede şi după cum a procedat. Eu nu am reuşit, încă, să aflu cum a ajuns memoriul meu la Vadim. Apoi, m-a scîrbit şi cum au procedat, ulterior, ziariştii, cu interpretări diferite, fără să mă caute şi să mă întrebe şi pe mine mai multe!“ „― Dar pe dvs. de ce vă preocupă acest fapt?“, m-a întrebat fostul mare comandat al Regimentului nr. 7 Mc. care „asigurase victoria Revoluţiei“.  „― V-am mai spus. Am preluat memoriul dvs. dat în serial de Atac de Constanţa şi l-am publicat pe internet, inclusiv în revista Manifest S.C.M.D. Dar am vrut să-i adaug o continuare cu ceea s-a întîmplat, însă de la Constanţa nu am primit nici o informaţie. Care mai e situaţia dvs.? Aţi fost reabilitat?“ „― Nu, am fost condamnat la trei ani închisoare cu suspendare. Pentru că mi s-a înscenat acea luare de mită şi altele. Eu, care, am fost fala Armatei şi care ajutasem Revoluţia să învingă! Dar nu mai vreau să aud de ziarişti, de televiziuni. Am fost pe funcţie de general de brigadă şi acum… (…) V-am spus că sunt scîrbit!“ „― Asta pentru că, atunci, nu aţi tras în cine trebuia!“, i-am replicat şi eu, revoltat.

            Am încheiat conversaţia telefonică în termeni amiabili, dar am rămas cu o senzaţie amară de modul cum fusese colportat memoriul său de către presă. Practic, memoriul fusese emasculat: nu a mai avut nici un efect. Dovadă şi faptul că, după ce „marele regizor, mare scenarist, marele actor“ Sergiu Nicolaescu a mierlit-o, nici o publicaţie electronică nu a vorbit despre memoriul colonelului (r.) Ion Nicolescu, în care „marele scenarist“ Sergiu Nicolaescu era descris în toată ticăloşia sa. Nu numai prin modul cum se comportase, după „Revoluţie“, faţă de colonelul (r.) Ion Nicolescu, pe ale cărui merite şi-a ridicat piedestalul de mare revoluţionar anticomunist – deşi fusese un mare profitor al Socialismului –, dar şi faţă de ţară, la a cărei ruină contribuise, din postura sa de „revoluţionar“-conspirator şi de senator perpetuu. E-adevărat că nici nu i se răcise bine cenuşa la crematoriu şi generalul (r.) Aurel Rogojan publicase articolul „Sergiu Nicolaescu şi planul secret pentru James Bond-ul românesc“, din care reiese că „marele regizor“ fusese, în mod cert, „înţepat“ de către Serviciile Secrete occidentale. Iar un alt articol are un titlu şi mai direct: „General (r.) SRI Aurel Rogojan: Sergiu Nicolaescu a plecat lăsând în urmă crime, crime, crime“. Tot în acele zile, „marelui om“ Sergiu Nicolaescu i s-a mai atribuit şi alt calificativ: „Cum poate fi jignit un hoţ. Pe mine m-a furat timp de 40 de ani. Nu am să-l iert în vecii vecilor pe acest hoţ. Acest securist avea gaşca lui, iar avocaţii mei au făcut pe ei de frică. Legea română îi apară pe bandiţi şi pe hoţi“, a declarat Nicu Covaci (cf. Ştefan Both, «Nicu Covaci tună şi fulgeră împotriva lui Sergiu Nicolaescu: „Nu am să-l iert în vecii vecilor pe acest hoţ“», Adevărul, 3 ianuarie 2013).

            Evident, trebuie continuată cercetarea istoriei loviturii de stat din decembrie 1989 şi, în primă instanţă, trebuie luat de gîlci – pînă nu „dă colţul“ – actorul Vladimir Găitan, care a cărat grenadele ofensive sustrase de Sergiu Nicolaescu din depozitul Regimentului nr. 7 Mc. „Griviţa“. Apoi, nu ne este greu să ne amintim că, în prim-planul „Revoluţiei“, mai evoluaseră şi alţi actori: Ion Caramitru – care a comandat compania de tancuri care a tras asupra Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti şi a Muzeului de Artă, actor de mîna a doua eşuat în politică,
ex-F.S.N.-ist, membru al P.A.C., actualmente monarhist şi directorul Teatrului Naţional, căruia îi reface, acum, faţada oribilă din 1975 (refacere care, se pare, ascunde o mare spălare de bani!) –, foarte controversatul Mircea Diaconu – ajuns, şi el, director de teatru şi senator –, precum şi alţi civili care au comandat unităţi militare, deşi comandanţii acestora trebuiau să procedeze la fel ca energicul şi verticalul căpitan Ion Nicolescu: „Eu execut doar ordinele comandanţilor mei direcţi!“ Aşa cum s-a mai relevat, toţi comandanţii care iniţial au tras în manifestanţi şi, apoi, s-au dat de partea conspiratorilor au fost avansaţi. În mod surprinzător, doar colonelul (r.) Ion Nicolescu a avut de suferit de pe urma cleptocraţilor care au parvenit în urma „Revoluţiei“. E-adevărat că el a fost înlăturat de aripa de dreapta a parveniţilor, cei din C.D.R. Dovada indubitabilă a solidarităţii cleptocraţiei – opusă în „doctrine“, însă unită în manevrele de jefuire a averii statului – este că a fost victima maşinaţiilor Parchetului şi Poliţiei manevrate de C.D.R, dar nu a fost apărat de profitorii iniţiali şi principali ai loviturii de stat: F.S.N.-iştii năpîrliţi, ulterior, în P.D.S.R.-iştii deveniţi P.S.D.-iştii de azi – în mod direct de păpuşarii Sergiu Nicolaescu şi Ion Iliescu!

            Legat de persecutarea d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu pentru că a încercat să-şi apere demnitatea şi meritele în răsturnarea regimului totalitar ceauşist – chiar dacă a făcut-o „tras de sfori“ de către Sergiu Nicolaescu, dar s-a dumirit repede şi a încercat să mai atenueze nenorocirea comisă de conspiratori –, este tot mai plauzibilă supoziţia făcută în legătură cu moartea subită a distinsului şi onestului parlamentar Şerban Săndulescu: mulţi sunt convinşi că a fost asasinat de către conspiratori tocmai pentru că şi el urmărea să îi deconspire. Ar fi normal şi încurajator – în actuala situaţie anormală în care am ajuns – ca generalul criminal Nicolae Militaru să fie scos din mormînt şi să i se atîrne cadavrul de un stîlp, aşa cum au procedat britanicii cu Oliver Cromwell.

În această perspectivă, scîrba d-lui colonel (r.) Ion Nicolescu trebuie înlăturată şi oamenii responsabili trebuie să se gîndească la modalitatea cea mai rapidă de a-i pedepsi pe toţi cei care au conspirat în decembrie 1989 pentru distrugerea României şi înfeudarea ei forţelor străine. Aceasta ar fi revoluţia autentică a românilor, făcută de români. Altfel, cleptocraţii instalaţi la conducerea ţării în decembrie 1989 ne vor termina ei pe noi. Şi, vorba ceea, „decît să plîngă mamele noastre, mai bine să plîngă ale lor!“ Într-un articol publicat în urmă cu circa un deceniu anticipam că vom ajunge în situaţia de atunci, din 2000, a Argentinei. Iată că am ajuns.

O revoluţie paşnică pentru înlăturarea cleptocraţiei, aşa cum s-a întîmplat, recent, în Islanda, nu este posibilă în România, după cum am mai spus. Asta deoarece poporul islandez şi-a instituit democraţia pe la anul 800 şi, de atunci încoace, a tot exersat-o. Noi, românii, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“, cum spunea Grigore Ureche, am practicat democraţia în mod descrescător, pînă la impunerea Regulamentelor Organice, de către Pavel Kiseleff, prin care s-a generalizat sistemul capitalist, cu toate tarele sale. Astfel că Mihai Eminescu denunţa o situaţie care este cvasi-identică acesteia de azi.

De aceea, „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!“

25 ianuarie 2013

Colonel (r.) Vasile Zărnescu