Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revolutie (7)

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revoluţie (7)

Teoriştii

Adrian Carlescu  

Relatez, în continuare, punctînd faptele şi situaţiile din care a reieşit că cei care trăgeau erau chiar oamenii celor din acel „guvern“ de la TVR. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni, chiar în sediul Flotilei 50 Specială, la comanda căruia erau coloneii Tenie şi Tudose. Aici am fost, pînă pe 9 februarie ’90, comandantul Forţelor de Sud ale Aeroportului Otopeni. Am avut în subordine: forţele mele, Flotila 50 Specială, Regimentul 10 Aviaţie-Transport, un batalion de tancuri din R.2.Mc. şi un batalion de paraşutişti de la Buzău-Bobocu. Am ajuns pe Aeroportul Otopeni pe 23 decembrie ’89, la ora 11,00. Am organizat o apărare circulară, pe 3 cercuri concentrice. Aici, „teroriştii“ n-au putut intra. Dar în intervalul 23 decembrie 1989-1 ianuarie 1990 ne-au hărţuit cu focuri de arme automate zi de zi, dar mai ales noaptea. Simţind pe pielea lor riposta de foc a regimentului de sub comanda mea şi a forţelor din subordine s-au liniştit. Aflînd, apoi, „cine sînt“, i-am lăsat să-şi care morţii, au cărat vreo 15, şi am tras fără somaţie, fără milă. Veneau cu maşini Dacii şi trăgeau din mers, apoi fugeau cînd cercetaşii mei i-au urmărit cu blindatele speciale. În final, văzînd ce păţesc, încercînd să creeze diversiuni pe Aeroportul Otopeni, s-au lăsat păgubaşi.

În urma, să zic aşa, a încăierărilor de foc avute cu „teroriştii“, într-o zi cercetaşii mei au prins unul. Era pînă în 27 decembrie ’89. L-au adus la mine. Martori sînt locotenent-colonelul Ştefan Garadia, locotenent-colonelul Gheorghe Ariciu, căpitanul Dan Jugănaru, maiorul Marian Buinceanu, sergentul-major Mihail Olteanu, plutonierul adjutant Mihai Malanca, sergentul Gheorghe Drăghici. L-am interogat. Ne-a înşirat povesti cu „ce ştia“ de mult: „arme de vînătoare“, „Revoluţie“, „grupuri“ de oameni de bine în slujba poporului etc. Făcea, practic, pe nebunul. L-am lovit dur şi am ordonat să fie dus în arestul Flotilei 50 Speciale. Noaptea, în jurul orelor 4,00 sergentul Drăghici m-a anunţat că a venit un caporal de schimb de la corpul de gardă, care i-a transmis că „teroristul“ prins vrea să vorbească cu mine (a specificat, „cu cel care l-a lovit“). Plutonierul adjutant Mihai Malanca era lîngă mine. M-am deplasat la arestul Flotilei 50 Speciale. „Teroristul“ era foarte agitat şi nervos. A spus că vrea să vorbească numai cu mine, văzîndu-mă însoţit de garda mea de corp, sergentul Gheorghe Drăghici. I-am replicat că poate vorbi liniştit, nu are de ce să se ferească. M-a „luat tare“, spunîndu-mi: „O să ai mari necazuri! Vei da socoteală, eu sînt în slujba ţării, a «oamenilor» care conduc acum această ţară“. Că o să mă recomande cui trebuie, dacă dau dovadă de înţelegere şi-i voi da drumul. „Cui?“ – l-am întrebat. Nu părea prost deloc, cum a vrut să pară prima dată. Aveam în faţă un om şiret şi abil, inteligent. „Şefilor mei“, mi-a răspuns. În caz contrar, va avea el grijă să „mă aranjeze“. Atunci, foarte enervat de tupeul lui, şi că mă sculase la ora 4.00 noaptea, pentru a mă ameninţa, l-am lovit cu pistolul în cap, i-am băgat ţeava pistolului în gură şi i-am spus că dacă nu-mi dezvăluie cine îi conduce, îl împuşc pe loc. Drept completare am armat pistolul. I-am mai spus că, dacă îmi mărturiseşte, îi dau drumul. Şi… i-am dat drumul.

Am rămas perplex de ceea ce am auzit, efectiv m-am simţit ameninţat, speriat. Am pus pe loc toate lucrurile cap la cap, începînd cu două luni în urmă. A afirmat că şeful lui, al lor, un grup, era un inginer, nu-i mai reţin numele, dar că au şefi mari – actualii conducători. A pronunţat numele lui Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Petre Roman, Nicolae Militaru, Dumitru Mazilu. Atît a spus, şi a întrebat dacă mai vreau alte lămuriri. Devenise stăpîn pe el. Avea şi de ce. M-am gîndit la „acel guvern“, care mi-a spus că mă arestează. L-am întrebat de ce trage în oameni. A răspuns: „Tragem în cine trebuie, unde trebuie, ca să fugă sau ca să moară Ceauşescu“. Efectiv, am îngheţat. Aveam de-a face cu oameni organizaţi, cu oameni din „guvern“, care îmi puteau „schimba“ soarta oricînd. Sergentul Drăghici a auzit tot. Le-am povestit tot şi plutonierului adjutant Mihai Malanca şi sergentului-major Mihail Olteanu. Malanca mi-a fost coleg de şcoală. Le-am ordonat să nu spună nimănui, dacă ţin la familiile lor. M-am gîndit, iar, la chemarea mea televizată: „În cît timp, în caz de nevoie, ajungi în Capitală?“ Sergiu Nicolaescu. 12 grenade ofensive. Puşca cu lunetă şi amortizor. Guvernul de la Televiziune. Teroriştii şi cine le erau şefi. Mă numeau ministrul Apărării. „El e comandantul de care v-am spus. L-am adus“ – „Dacă  îmi dai drumul, am eu grijă, vorbesc cu şefii mei“. Am înţeles în ce „joc“ intrasem. Cărui „joc“ îi fusesem instrument greu. Mă temeam pentru familia mea. Familie care acum suferă de foame.

În intervalul 28 decembrie-30 decembrie ’89, militarii cercetaşi ai actualului maior Dan Jugănaru au executat foc, cu mitralierele de pe T.A.B.-ul de cercetare, asupra unei căruţe cu trei indivizi în ea, care nu s-au supus somaţiilor. Se îndrepta către pădurea situată la sud de localitatea Otopeni. Unul dintre ei a fost rănit, nu grav, în zona abdomenului, iar unul din cai a fost împuşcat mortal. În căruţă erau două lăzi cu muniţie pentru pistol-mitralieră calibru 7,62 mm. I-am interogat la fel de „elegant“, pe rînd, pe toţi trei. Ştiam acum cu cine am de-a face, ai cui oameni sînt. Eram curios ce-mi vor spune. Dacă voi afla aceleaşi date sau alte informaţii. Doi n-au scos o vorbă, celui de-al treilea, celui rănit, i-am spus: „Dacă nu spui adevărul legat de ce te-am întrebat, te las într-un transportor şi te ţin acolo pînă se scurge tot sîngele din tine. Se merită?“ Am şi dat un ordin, în acest sens, plutonierului adjutant Niculae Hariga. În final, a spus: guvern, democraţie, Mazilu, Gelu Voican, Iliescu şi încă 3 persoane necunoscute. Cei de lîngă mine au înmărmurit. Maiorul Dan Jugănaru, maiorul Marian Buinceanu, plutonierul adjutant Niculae Hariga. Le-am spus că, dacă ţin la familiile lor, să tacă. Şi că eu ştiam, de cînd am fost chemat prin apelul lansat de Televiziune, şi să aibă încredere în mine, că totul va fi bine. De capturarea celor 3 au aflat şi coloneii Tenie şi Tudose, cei care comandau Flotila 50 Specială. Le-am comunicat că a fost vorba de o confuzie, că erau revoluţionari. Le-am dat drumul. Mai exact, au fost însotiţi de militari de la Flotila 50 Specială la Parchetul Militar Bucureşti. Am înţeles, apoi, că nu au fost luaţi în evidenţă şi că li  s-a dat drumul, din… lipsă de probe.

Înţelesesem, încă o dată, foarte clar, cine erau teroriştii. Nu am mai luat prizonieri. Am dat ordin tuturor unităţilor din eşalonul cinci şi patrulelor de cercetare mobilă în acest sens. Îmi era ruşine. Mă simţeam pătat de sînge, murdar, părtaş la crimă. Pentru un militar, este un sentiment groaznic, înjositor. Ca o revoltă, am ordonat să se tragă fără somaţie. Ce mi-a făcut Ion Iliescu? După ce l-am ameninţat că, dacă nu mă reactivează, fac scandal, „va ieşi scandal mare“, m-a arestat. De teamă să nu spun cuiva ce am scris aici. Cum ar fi să apar lîngă d-l Cosmin Guşă şi să susţin cu probe, date, martori, logică, afirmaţiile dumnealui, că Iliescu este o persoană şantajabilă, ţinînd cont de cele întîmplate în decembrie ’89? Ce-ar spune, cum ar reacţiona, nu Poporul, ci numai urmaşii morţilor „Revoluţiei“? Ce-ar spune mutilaţii şi răniţii „Revoluţiei“? Ca recompensă a serviciilor aduse, am fost arestat. Ceream prea mult. Pensia militară după 30 de ani de armată şi 10 ani de comandant. Îmi dispăruse „cheful“ de Revoluţie. Trăiam drama celui ajuns complice la crimă fără voia lui, nevinovat. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am ieşit din cazarmă pînă în 22 decembrie ’89 şi că militarii mei nu au tras decît în „terorişti“, nu în oameni sau revoluţionari nevinovaţi. De aceea, am ordonat să se tragă puternic, fără milă. După cum am mai relatat „i-am lăsat“ să-şi care vreo 15 morţi şi răniţi. Am auzit de la unul dintre ei: „Ăsta care apără Aeroportul e nebun. Să fugim. Nu ştie «chestia»“. A fost ultima lui vorbă. Sînt un trăgător de elită, recunoscut, renumit.

Tot din „indicaţii“ am rămas pe Aeroport, în misiune, în rezerva F.S.N.-ului pînă pe 9 februarie 1990. Prima unitate chemată prin intermediul Televiziunii. Ultima retrasă în cazarmă. De ce? Mă considerau comandant în slujba lor. S-au convins că sînt profesionist. S-au „convins“ şi ţărăniştii, şi liberalii pe timpul mineriadelor. Am fost catalogat, dar, atenţie! – „Comandant în anturajul lui Iliescu“. Şi, în 1997, m-au debarcat. A fost o lovitură uşoară!(?) Cei pe care i-am servit, în ianuarie 2003, m-au arestat. În slujba cui am fost eu? A Poporului, a Revoluţiei? Nu, a criminalilor! Ce puteam să le spun eu mamelor soldaţilor mei morţi şi răniţi? Celor care au îndurat frig, foame, gloanţe. Că au fost unelte? Nu. Le-am spus că au fost eroi. Şi, după cum s-au comportat, au fost adevăraţi eroi. Toţi soldaţii participanţi la Revoluţie au fost avansaţi la gradul de sergent. Atît am putut face pentru ei. Răniţii mei n-au primit nici o diplomă. Au primit alţii. Au primit chiar şi „teroriştii“. Multe onoruri şi certificate. Eu am avut cel puţin tăria să refuz, tot. Eram scîrbit. Militarii mei au fost eroi. Eu am fost unealta. Nu ştiau, nu ştiam că nu mai departe de 19 februarie 1990 uneltele bune, credincioase, vor fi din nou puse la lucru. De data aceasta de un guvern oficial, de o conducere care, atunci cînd era la strîmtoare, spunea: „Să vină comandantul de la Ploieşti cu trupele“. Şi aşa mulţi în Ploieşti îmi spuneau în spate „Nea Nelu Cotrocelu’“. De ce mă chemau pe mine la orice eveniment? Nu erau destule unităţi în Capitală? Ba da, dar eu eram al lor, al lui Sergiu Nicolaescu, unealta bună, puternică, credincioasă. Nu aveam ce face. Eu eram militar. Executam ordine.

Următorul fragment al scrisorii:

Gloanţele speciale au fost confiscate

14 ianuarie 2011; 11:21:00

Sursa: http://www.atacdeconstanta.ro/articole/3269-cum-a-regizat-sergiu-nicolaescu-macelul-din-decembrie-1989-vii-teoristii.html