Păcat, erai ministru!
La aproximativ 20 de minute de la fuga
dictatorului, la televizor a apărut Mircea Dinescu cu un grup de revoluţionari,
care, după ce a anunţat „că ţara e liberă de comunism“, a lansat apelul: ,,Căpitanul Nicolescu de la
Ploieşti să vină urgent pentru apărarea Televiziunii!“ – apel repetat după
alte 10 minute. A fost văzut şi auzit de o ţară întreagă. M-am prăbuşit pe
un fotoliu. Am înţeles ce sarcină apăsa pe umerii mei. Toţi ochii subordonaţilor
mei erau pe comandant. „Ce va face?“ – se întrebau. Nu puteam pune în mişcare o
forţă considerabilă, de capul meu, la apelul unor „revoluţionari“. Am telefonat
la şefii mei. Nu aveau nici un ordin în acest sens. M-am gîndit, din nou, la
cele discutate cu d-l Nicolaescu cu aproximativ 2 luni înainte. Îmi aminteam
întrebarea: „În cît timp poţi ajunge în Capitală şi cu ce forţe, dacă este
nevoie?“ Înţelesesem clar: „nevoia“ apăruse. Nu aveam atunci noţiunea de Revoluţie.
Fusesem chemat în Capitală. Am dat dispoziţiunile premergătoare necesare efectuării
unui marş cu o coloană de luptă mixtă în Capitală. La aproximativ 20 de
minute, la televizor apare Sergiu Nicolaescu, care repetă apelul: ,,Comandantul
unităţii de blindate, de la Ploieşti, să vină urgent în Capitală. Militarii lui
să poarte banderole tricolore pe mîna dreaptă“. Nu am dat nici un ordin în
acest sens. După aproximativ 30 de minute de la al doilea apel am fost sunat de
diverşi civili pe telefonul cu număr de oraş, care îmi spuneau foarte indignaţi:
„N-ai plecat, domnule? Pierdem Revoluţia“. Deja din tovarăş ajunsesem domn.
Erau paşi importanţi pe drumul democraţiei. De unde ştiau nişte civili numărul
de telefon al unui comandant din Ploieşti? Am vorbit iar cu şefii mei din Ploieşti
şi Bucureşti. Nici un ordin. Ceva îmi spunea să plec, militarul din mine, nu.
Au început să apară ştiri care de care mai alarmante (mai tîrziu am văzut cum „se
fabricau“), ştiri cu terorişti şi cu ce măcel se întîmplă în Capitală etc.
Puţin mai tîrziu, mă sună d-l Sergiu Nicolaescu, foarte
panicat, nervos: „N-ai plecat, domnule? Pierdem Revoluţia. N-ai înţeles nimic
din ce ţi-am spus ieri?“ (pe 21 decembrie). ,,Dacă plecai cînd te-am chemat,
te numeam ministrul Apărării!“ „Vei primi ordin, am luat aprobare“, mi-a
mai spus. Mai tîrziu, m-am întrebat: de unde avea un regizor, fie el chiar
Sergiu Nicolaescu, puterea atît de mare de a pune un căpitan, comandant de
regiment, ministrul Apărării?! Nu glumea… Mi-a repetat de multe ori acest lucru
atunci, dar şi după 2-3-4 ani. Tot mai tîrziu, am înţeles cum ar fi avut această
putere. Dacă d-l căpitan Lupoi, care a avut un rol minor faţă de mine, a ajuns
ce-a ajuns, eu ajungeam, pur şi simplu, ministru. Cum veţi vedea ulterior, aş
fi candidat pe post cu generalul Militaru. De unde avea aprobarea să pună în mişcare
o forţă militară de la Ploieşti? Nu forţa conta, ci eu, pe care d-l Sergiu îl
considera omul lui, un executant docil. S-a convins că s-a înşelat, mai tîrziu.
Eu poate atunci am pierdut. Apoi am înţeles că, de fapt, eu am cîştigat. Nu mă
simt direct părtaş la nimic. Nu erau destule unităţi în Bucureşti care să fie
chemate pentru apărare Televiziunii?
Spre seara zilei de 22 decembrie ’89 primesc ordin de la
comandantul meu direct, pe atunci colonelul Tiberiu Costache, comandantul
Diviziei 57 blindate: „Am primit ordine superioare să pleci în Bucureşti cu jumătate
din forţe la Televiziune, jumătate la M.Ap.N. Sînt terorişti. Mor oameni. Se
trage, vezi ce faci. Ţinem legătura“. Ce legătură? Cu dumnealui am mai vorbit
după aproximativ 10 zile, cînd a venit la Otopeni. De fapt, 10 zile nu am mai
vorbit cu vreun comandant militar de-al meu. Am dat ordinele respective pentru
marş, după toate canoanele regulamentelor militare: marş pe timp de noapte,
coloană mixtă, inamic necunoscut. Situaţie complexă. În primul rînd, gravă
era lipsa de date, de informaţii. Aveam o coloană lungă de 10 km,
transportoare, tancuri, maşini speciale, tunuri, cercetaşi, camioane, 1.400 de
militari în termen, 214 cadre. O forţă impresionantă pentru orice formă de luptă,
darmite pentru ce urma, lupta în localitate! Era vorba pentru prima dată de
luptă adevărată şi de vieţile oamenilor mei. Mi-am luat toate măsurile. Pînă să
plec, iar mă sună d-l Nicolaescu, extrem de agitat: „Ce mai aştepţi? Pierdem
Revoluţia. Te aştept la Săftica“. I-am răspuns, supărat pe tonul de comandă cu
care îmi vorbea. „D-le Sergiu, eu comand o unitate de luptă, nu filmez“. Iar
mi-a spus: ,,Păcat, erai ministru“.
Următorul fragment al
scrisorii:
14 ianuarie 2011; 10:57:00
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Este binevenit oricine doreste sa comenteze! Rugam sa va inserati numele si datele de contact, din respect fata de cititori. Atacurile la persoana, injuriile, opiniile fara legatura cu subiectul prezentat vor fi sterse. Persoanele care doresc raspunsuri sau precizari oficiale, trebuie sa se adreseze conform "Normelor de comunicare in cadrul SCMD" (afisate pe pagina Secretariatului General al SCMD).