Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revolutie (3)

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revoluţie (3)

Grenadele din Piaţa Palatului...

Adrian Carlescu  

Pe 21 decembrie ’89, Sergiu Nicolaescu mă sună şi-mi spune că vrea să vină la mine, să vorbim şi să „tragă cîteva gloanţe“ în poligon. Politicos, i-am răspuns că nu pot executa nici un fel de trageri, deoarece unitatea se găseşte în alarmă de luptă. A replicat, nemulţumit: „Ştiu, Ştiu, voi veni pînă la tine“. Am uitat să menţionez că, înainte, cu aproximaţie în jurul datelor de 1-4 decembrie ’89, mi-a trimis printr-un anume domn Marian Găman (care acum este şeful lui de cabinet la Senat), să-i reglez o puşcă cu amortizor cu lunetă, o armă ultramodernă, un „Browning“. I-am reglat-o şi d-l Marian Găman a venit şi a luat-o în cursul datelor de 10-11 decembrie ’89. Am fost uimit de performanţele acelei arme. Avea un încărcător cu capacitatea de 16 cartuşe, calibru 5,6 mm, semiautomată. Armă de profesionişti. În data de 21 decembrie ’89 am fost anunţat de la punctul de control al unităţii, în jurul ori 11,00, că la poartă mă caută d-l Nicolaescu, însoţit de un domn. Am ordonat să fie condus la mine. A fost condus şi a intrat în biroul meu însoţit de d-l Vladimir Găitan. În biroul meu, în acel moment, se găseau: actualii (ca grade) locotenent-colonelul Nicolae Drăghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Viorel Frăţilă, colonelul doctor Ion Cordoş, sergentul-major Mihail Olteanu, sergentul Gheorghe Drăghici. I-am rugat să iasă, pentru a rămîne singur cu cei doi. Amîndoi erau îmbrăcaţi în nişte combinezoane negre, deosebite, gen trupe speciale.

Sergiu Nicolaescu m-a întrebat dacă putem trage cîteva focuri în poligonul redus al unităţii. I-am răspuns că nu se poate, pentru că, în situaţii deosebite, avem consemne bine stabilite. S-a cam supărat. Apoi, pe un ton foarte grav, mi-a spus: „Te-am anunţat că va urma «ceva». Am mare încredere în dumneata. O să am grijă de cariera ta. Uite ce este, am nevoie de nişte grenade. Nu-ţi pot spune pentru ce, dar le voi folosi pentru binele ţării“. Pentru mine, solicitarea lui era o încălcare gravă a principiilor mele de militar. Am rămas surprins şi m-am arătat contrariat. A simţit. „Le voi folosi pentru popor, ai încredere în mine“, a mai adăugat. Am şovăit. Îl respectam mult ca om şi parcă un „impuls“, ceva din mine, m-a făcut să fiu binevoitor. Simţisem acel „ceva“. Toţi doream căderea dictatorului. L-am întrebat: „Ce fel de grenade, ofensive, defensive, de cîte aveţi nevoie?“ „O ladă, două“, mi-a răspuns. „Ofensive, să nu facă schije multe“, a completat. Îmi educasem în aşa fel subordonaţii, aveau atîta încredere în mine, încît nu comentau, nici în gînd, vreun ordin pe care îl primeau. Aveau mare încredere în comandantul lor. L-am chemat la mine pe plutonierul Alexandru Grama, şeful depozitului armament şi muniţie, şi i-am spus de faţă cu cei doi: „Sandule, îmi trebuie 12 grenade ofensive. Vreau să sperii fazanii în poligon. Ne întîlnim la postul 3, să nu mai vadă nimeni, ţinînd cont de situaţia în care ne găsim“. Locul era în afara incintei unităţii. A răspuns scurt: „Am înţeles“. După 30 de minute, ne-am întîlnit cu el la postul 3. Venise cu grenadele şi cu maşina lui personală. Am luat grenadele, le-am pus în maşina lui Vladimir Găitan, au plecat, iar eu m-am întors în birou. Parcă simţeam teamă pentru ce făcusem. La plecare, mi-a spus: „Mulţumesc, nu m-am înşelat cu privire la dumneata. Stai în aşteptare. Ţara nu va uita“. Am rămas contrariat. Erau cuvinte mari: datorie sacră, ţară. Dar ştiam că „ceva“ se va întîmpla. Mă avertizase: „Vei avea un rol important“, mi-a spus. Păcat că atunci nu ştiam în ce scenariu. M-au apucat frămîntările. Eram un militar disciplinat, ştiam că greşisem grav. Mă simţeam vinovat… Întotdeauna, însă, m-a atras „aventura“. Şi o simţeam. Nu ştiam cum va fi.

Pînă pe 22 decembrie, la ora 9,30, împreună cu un grup de cadre din conducerea unităţii, am mai pus lucrurile la punct, am urmărit ştirile la televizor, eram tensionaţi cu toţii de ce momente trăiam. Am mai controlat o dată coloana şi efectivele scoase în curte din data de 17 decembrie ’89. Aşteptam. Pe 22 decembrie, la ora 10,00, am fost anunţat de la punctul de control: erau două Dacii de Miliţie, al căror şef era căpitanul Mihai Stancu, şeful Circulaţiei pe judeţul Prahova. Acum este adjunctul şefului Poliţiei Rutiere Române. Am permis accesul maşinilor în cazarmă, căpitanul Stancu fiindu-mi bun prieten. Pe un ton glumeţ mi-a spus: „Hai, nu eşti gata?“ „Unde?“, l-am întrebat. „Unde? Am ordin de la primul-secretar Frăţilă să te conduc în oraş şi să spargi demonstranţii din Ploieşti“, a continuat. I-am răspuns: „Mişule, eu nu merg nicăieri. E vremea să gîndim încet. Eu am şefi în Bucureşti. Hai să bem ceva. Ai încredere în mine“. A spus agitat: „Dar a ordonat primul-secretar. Ăştia ne execută în situaţia asta“. I-am repetat: „Ai încredere în mine, o să fie bine“. De atunci, de cîte ori ne-am întîlnit, mi-a mulţumit de fiecare dată că datorită mie nu a fost părtaş la o reprimare de demonstranţi. Nu după mult timp, pe la 10,20-10,30 a sunat telefonul. Era primul-secretar, care, conform legilor de atunci, era comandantul forţelor întrunite ale judeţului în acea situaţie. Pe un ton foarte dur m-a întrebat de ce n-am plecat la Ploieşti. „Unde?“, am întrebat, „Eu n-am primit nici un ordin“. „Atunci îţi ordon eu, sabotorule, vorbesc eu cu Milea, te mănîncă plutonul de execuţie“, a urlat, practic, la mine. Am martori pe cei aflaţi în biroul meu (i-am enumerat mai sus) şi aproximativ 500 de cadre adunate sub fereastra biroului meu, pentru comunicări de ordine, că i-am răspuns primului-secretar: „Vrei să ies? Bine, am să ies, mă desfăşor la nord şi vă ar şi vă însămînţez pînă la sud, ţiganul dracului!“, şi i-am închis telefonul. Situaţia se complica pentru mine. Am dat cadrelor de conducere dispoziţiile necesare apărării oraşului Ploieşti şi pentru înlăturarea de la Putere a conducerii de atunci a judeţului. Am fost sunat, apoi, de fostul şef al Inspectoratului de Miliţie, colonelul Pescaru, care m-a ameninţat iar. Ultimul care m-a sunat a fost fostul comandant al garnizoanei, generalul Dimitrie Popa, care mi-a spus: „Căpitane, vei da socoteală în faţa partidului“. I-am închis telefonul. Ulterior, acest general a ajuns, pentru merite deosebite, senator P.D.S.R. Mă pot lăuda că, instinctiv, am evitat o a doua Timişoara. Ştiam cît de răi sînt ploieştenii. Dar mai era şi altceva: ştiam ce va urma. Nu am ieşit din cazarmă. Nu am mai răspuns la telefonul cu număr de oraş.

Nu după multă vreme s-a dat la televizor ştirea că ministrul Apărării „trădătorul Milea“ s-a sinucis. Atunci am pus lucrurile iar cap la cap. Domnul Nicolaescu îmi spusese: „Vezi că va urma ceva“. Am afirmat în faţa celor prezenţi: „Ceauşescu şi-a jucat ultima carte, fiţi atenţi în continuare!“ În birou la mine erau: locotenent-colonelul Nicolae Drăghici, colonelul Ion Lungu, locotenent-colonelul Gheorghe Arici, locotenent-colonelul Viorel Frăţilă, colonelul dr. Ion Cordoş, colonelul Mihai Stancu, sergentul-major Mihai Olteanu, sergentul Drăghici Gheorghe. Are loc, apoi, încercarea de discurs a dictatorului Ceauşescu, se aud ţipete, zgomote, explozii, dictatorul fuge. Am aflat ulterior de la d-l Nicolaescu că zgomotele de explozii erau de la grenadele pe care i le-am dat eu şi pe care ,,oamenii lui“ le-au folosit împreună cu toată gama cunoscută pentru a crea panică, acţiune care să ducă la fuga dictatorului.

Următorul fragment al scrisorii:

Cum a ratat comandantul de la Ploieşti funcţia de ministru al apărării

Tag-uri: Revoluţia din decembrie (1) 22 decembrie 1989 (1) Sergiu Nicolaescu (1) Ion Iliescu (1) col. (r) Ion Nicolescu (1) Nicolae Ceauşescu (1)

14/01/2011 10:53:00

Sursa: http://www.atacdeconstanta.ro/articole/3265-cum-a-regizat-sergiu-nicolaescu-macelul-din-decembrie-1989-iii-grenadele-din-piata-palatului.html