DESPRE
REVIZIONISM
Prof. George Pişcoci-Dănescu
– Domnule profesor, sunteţi cunoscut în calitate de
director fondator al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris. Sunteţi
traducătorul, editorul şi autorul câtorva cărţi ce au entuziasmat pe unii şi
revoltat pe alţii. Aţi tradus şi publicat în franceză filosofia lui Lucian
Blaga, dar şi Miturile fondatoare ale lui Israel şi altele asemenea. In mai
multe rânduri, dvs. şi librăria dvs. aţi fost ţinta unor atacuri cu caracter
terorist.
– Atacurile s-au produs după apariţia cărţii amintite, Miturile fondatoare ale lui Israel, ce
continuă să deranjeze oameni şi instituţii, inclusiv statul sionist israelian.
Viaţa este o luptă pe toate planurile. À
la guerre comme à la guerre. Viaţa a fost şi rămâne o luptă. Aceasta, însă,
trebuie dusă după anumite reguli, fără de care lumea civilizată decade în
sălbăticie.
– Vreţi să spuneţi că Franţa, Elveţia sau Germania, unde
s-au produs şi se produc astfel de atacuri teroriste contra unor cărţi, autori
sau librari-editori, sunt ameninţate de sălbăticie?
– Aceste ţări au ceva de ascuns. Pentru a ascunde acest „ceva“,
Franţa, Elveţia, Germania şi alte ţări sunt capabile astăzi de orice, inclusiv
sacrificarea popoarelor respective, carne de tun nu tocmai „cuşer“, s-ar putea
spune! Rămâne de văzut dacă aceste popoare se vor lăsa căsăpite. La vremea lor,
guvernanţi mai vechi, precum Ceauşescu, au crezut şi ei aşa ceva.
Istoria nu s-a încheiat. Ea este în plină desfăşurare.
Autorii cărţilor mincinoase din timpul lui Ceauşescu ar trebui puşi la stâlpul
infamiei. Lucruri de nemărturisit, petrecute atunci în România şi în alte ţări,
au devenit astăzi obiectul de studiu al unei noi ştiinţe sociale, pe care
iniţiaţii o numesc infamologie.
Cele ce se petrec astăzi în Occident, faptul că în
Franţa, Germania, Elveţia sau Statele Unite oamenii sunt persecutaţi şi închişi
pentru ideile lor, reprezintă o cădere în barbarie care nu poate fi nici
explicată, nici atenuată, nici scuzată de relativa opulenţă materială.
Occidentul va pieri, probabil, înaintea Orientului. Viitorul omului ca om
necesită pieirea cadavrului de minciună şi putrefacţie care a devenit
Occidentul. Bătălia constă nu în a săpa groapa Occidentului; dimpotrivă: acesta
poate, trebuie şi merită să fie salvat. Ameninţarea, însă, este reală, efectivă
şi imediată, traversând inima şi mintea fiecăruia dintre noi; numele ei este
Minciună! Trăim într-o lume de minciună. În ciuda eforturilor depuse, vreme de
zeci de ani, de către nedemnii câştigători ai ultimului război mondial, de
către multele guverne şi regimuri de maimuţoi Aliaţi, realitatea celor trei ani
şi două luni de război românesc antisovietic just, de război antibolşevic şi
anti-minciună nu a putut fi ştearsă din inima, nici din minţile românilor.
Războiul nostru anti-minciună sovieto-franco-anglo-americană nu a încetat, de
fapt, nici o clipă. El nu poate înceta decât prin dispariţia românilor ca popor
de sine stătător. Ajungem astfel la problema revizionismului istoric
contemporan.
– În ce constă revizionismul istoric? Cum aţi devenit
dvs. revizionist?
– Fiecare îşi are drumul lui în viaţă. In ordine
materială, gravitaţională, câteva zeci de kg de om nu cântăresc mare lucru în
faţa zecilor şi sutelor de tone de mârlănie iudeo-judiciară, gata să mă
strivească. Adevărul, însă, nu se cântăreşte cu legea gravitaţiei, nici cu
sistemul metric, sistemele judiciare, ordonanţele de urgentă şi tribunalele
excepţionale. Barbaria celor ce falsifică istoria constă în faptul că anulează
relaţiile normale şi de drept dintre oameni, înlocuindu-le cu relaţii de
violenţă, de forţă, de minciună! O lege precum O.U.G. 31/2002, care instituie
obligativitatea idolatriei holocaustice şi transformă poporul român într-o
bandă de asasini, este expresia minciunăriei instituite în lume de către
nedemnii provocatori şi câştigători ai ultimului război mondial. A revizui
aceste lucruri, a repune istoria pe făgaşul adevărului este de datoria oricărui
om sănătos la minte. Cam asta ar fi revizionismul istoric la modul foarte
general.
– Totuşi, cum poate cineva să devină revizionist?
– Orice om normal este un revizionist. Revizioniştii sunt
oameni care vor să ştie dacă ceea ce se spune este adevărat sau neadevărat. În
istorie, în ştiinţă, în viaţa de toate zilele problema adevărului nu se pune în
termeni de dogmă, de credinţă oarbă şi necondiţionată. Revizionismul istoric nu
este o religie, precum creştinismul, nici o ideologie, precum liberalismul!
Este o metodă de observare a realităţii, metodă perfectibilă şi ajustabilă
precum viaţa şi experienţa, cu care se cam confundă.
– Când a apărut cuvântul „revizionism“?
– Nu este vorba de un singur cuvânt, ci de un întreg grup
– sau familie – având aceeaşi rădăcină. Există verbul „a revizui“. De când?
Filologii ne-ar putea-o spune. Lucrul este însă secundar. Există substantivul
ce desemnează acţiunea de a revizui, adică „revizuirea“. Au existat şi există
oameni specializaţi în a revizui. Aceştia se numesc revizori. Gogol şi-a
intitulat Revizorul una dintre
faimoasele lui piese literare. La un moment dat, Eminescu a fost revizor
şcolar. Orice revizor îşi are metoda lui „revizionistă“ de revizuire a anumitor
lucruri într-un anumit domeniu de activitate.
Cuvântul datează de multă vreme. Revizionismul s-a
practicat şi se practică în ştiinţă, în artă, în literatură, în filosofie, în
istorie, în toate domeniile de activitate. În sensul de revizionism istoric,
termenul s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Învăţăm toată
viaţa, adică revizuim permanent. Împăratul Nero a fost acuzat că a dat foc
Romei, dar, la o cercetare mai atentă, istoricii au descoperit că nu Nero este
autorul acestui fapt, ci cu totul altcineva. La fel stau lucrurile cu împăratul
francez Napoleon I, acuzat de a fi incendiat Moscova cu ocazia nefericitei
campanii din 1812; istoricii au dovedit ulterior că nu împăratul Napoleon a dat
foc Moscovei, ci contele rus Rostopcin.
Procesul lui Corneliu Zelea-Codreanu a fost revizuit.
Oribila crimă iudeo-bolşevică a asasinării ultimului ţar rus a fost şi ea
revizuită: ţarul Nicolae al II-lea a fost proclamat sfânt de Biserica Ortodoxă
Rusă. Într-o bună zi va fi revizuit procesul mareşalului Antonescu.
– Totuşi, cine a folosit pentru prima oară cuvântul „revizionism“?
– Să nu fim mai catolici decât Papa. Mi-aţi putea spune
cine a folosit pentru prima oară cuvinte precum „mamă“, „tată“, „apă“? În
sensul istoric de care vorbim, termenul de „revizionism“ s-a impus după Primul Război
Mondial, când oamenii şi-au dat seama că propaganda anglo-franceză de război
şi-a permis minciuni gogonate cu privire la comportamentul soldaţilor germani,
sau al armatei austro-ungare în Serbia. Potrivit acestei propagande de război,
soldaţii germani din Belgia se distrau tăind mâinile copiilor belgieni, iar
armata austro-maghiară din Serbia transformase principalele biserici ortodoxe
din Belgrad în „camere de gazare“! O altă minciună răspândită de propaganda
Aliată de război a fost că nemţii ar fi construit uzine de transformare a
cadavrelor omeneşti în îngrăşăminte chimice!
În contextul necesarelor puneri la punct din anii 20 ai
secolului trecut, termenul de revizionism istoric a sfârşit prin a se impune.
– Există istorici revizionişti care se consacră altor etape
istorice decât ultimele două războaie mondiale?
– Revizionismul este prezent în orice domeniu de
activitate. Istoria este prin excelenţă terenul pe care revizionismul este mai
acasă decât oriunde. Istoricii, chiar cei „proşti“ sau „mincinoşi“, fac un
permanent revizionism. La sfârşitul anilor ’40, în prima etapă a comunismului,
se vorbea despre Stalin, Lenin, poporul rus care „libertate şi fericire ne-ar
fi adus“... Către sfârşitul interminabilei epoci de masturbaţie
iudeo-comunistă, toţi istoricii de meserie vorbeau de cei 45 de ani de
activitate revoluţionară a „Dunării Gândirii“.
Revizionismul acesta – de faţadă, însă – se practică
chiar şi de Uniunea Scribălăilor sau de Institutul de Istorie Recentă, dar este
mai curând un fel de „retuşism“. Nici politrucilor din diversele institute de
Istorie, nici „baronilor“ din Uniunea Scribălăilor nu le este caracteristică
cinstea, corectitudinea, promptitudinea intelectuală. După o viaţă de ploconeli,
piruete şi graţioase pupăncurisme, nimeni nu devine campion revizionist.
– D-le profesor, cu sau fără dreptate, sunteţi cunoscut
ca un revizionist al celui de Al Doilea Război Mondial.
– Mă cunoaşteţi mai mult din spusele detractorilor şi
calomniatorilor mei. Am tradus şi publicat în franceză aproape întreaga
filosofie a lui Lucian Blaga. M-am ocupat şi mă ocup de multe lucruri şi
probleme în diverse domenii, inclusiv războaiele medice, punice sau mondiale. M-am
consacrat, mai întâi, revizionismului filosofic general: revizionismului
medical, nutriţionist, cultural, general ştiinţific.
De când se încearcă incriminarea calomnioasă a poporului
român de către aceia care vreme îndelungată au comis crime de genocid şi crime
contra umanităţii în închisorile şi lagărele de exterminare din România
comunistă, mi-am zis că aprofundarea revizionismului istoric este necesară şi
urgentă.
Se impune o trezire a opiniei publice româneşti înecată
sub valurile de Coca-Cola şi poşircă N.A.T.O. care ne-au inundat după 1989. Se
impune ca orice român responsabil, orice intelectual sau faţă bisericească să
aprofundeze cele petrecute în anii ultimului război mondial.
Nici guvernele trădătoare de la Bucureşti, nici Europa
prostituantă, globalizantă, bastardizantă şi mulatrizantă nu ne vor putea
convinge că prezenţa noastră la Stalingrad şi la Cotul Donului ar reprezenta o „crimă
contra umanităţii“.
Părinţii şi bunicii noştri au pierdut războiul mai ales
ca urmare a trădării de la 23 august 1944. Am ajuns la convingerea că 23 august
1944 a reprezentat prima zi din sclavia care continuă să apese pe umerii
poporului român. Faptul că tovarăşii comisari ruşi de atunci sau domnii
comisari europo-americani de astăzi ne indică ce trebuie să credem sau să nu
credem despre ultimul război mondial constituie pentru mine dovada clară că
România şi poporul român traversează o epocă de sclavie totală, materială şi
spirituală. Aspectul material al acesteia nu constituie un secret pentru
nimeni.
Dacă în decembrie 1989 Ceauşescu ar fi fost înlocuit cu
un guvern românesc, unirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a ţinutului Herţa
şi chiar a Insulei Şerpilor cu România, ar fi fost o simplă formalitate. Astfel
de ocazii se vor prezenta, însă, şi în viitor. În vederea acestui viitor
trebuie să ne pregătim. Istoria, însă, va fi scrisă într-o zi. Minciunile vor
cădea la pământ. Ele nu vor cădea însă singure. Pentru ca acest lucru să aibă
loc peste 20, 50 sau 100 de ani, ceva trebuie făcut de pe acum. Să nu lăsăm pe
seama altora ceea ce putem face noi înşine, să nu lăsăm pe mâine ceea ce putem
face azi.
Şcoala de istorie revizionistă reprezintă creierul şi
coloana vertebrală a ceea ce a rezistat eroziunii semite, a ceea ce nu a putut
fi corupt din cultura popoarelor Europei. Învăţământul, ştiinţa, arta, întreaga
cultură şi viaţă publică actuală se concentrează în jurul unor monstruoase
liturghii negre şi a altor servicii idolatrice pe altar holocaustic.
Legiunea a cultivat
sfinţenia cu o mână şi eroismul cu cealaltă. În vremurile pe care le trăim nu
putem fi ţârcovnici cuminţi printre sfinţi, pe pereţii bisericilor. Grija
schitului las-o arhimandritului, spune Eminescu.
Duşmanul nu mai vine din Turcia. Trăieşte printre noi. Ne
face legi, ne pune biruri, vorbeşte filosofie. Ne taie felie după felie. Cu
ochii şi cu gândul după salam şi plăcinte, popoarele Europei riscă să se
confunde cu ele. Felie după felie, bucată după bucată, Europa toată este
sfârtecată.
Până când vom murdări şi insulta strămoşii, amintirea
unor căpetenii ca Ştefan sau Mihai, a Căpitanului, punându-le fotografia pe
hârdăul televizual care umple măţăraia circumvoluţională a creierelor
degenerate, de dezmoşteniţi ai soartei ce am ajuns?
Când Armata Română ucide patrioţii afgani sau irakieni, „Deşteaptă-te, române!“ nu poate suna ca
pe vremea lui „Treceţi, batalioane române, Carpaţii“! Trezirea se merită, se
cucereşte prin luptă de fiecare clipă. Dumnezeu ne-o dă, dar nu ne-o bagă în
traistă.
Suntem un popor care de peste şaptezeci de ani trăim în
moarte, nu în viaţă: noaptea Sf. Andrei 1938, 23 august 1944, Aiudul, Piteştii,
Canalul, minciunile insultătoare care ne îmbâcsesc minţile şi viaţa nu ne-au
căzut din senin pe grumaz. Cozile topoarelor călinesciene, bengliene, ceauşiste
şi băsiste cresc în fostele noastre păduri, ajunse pe mâna veneticilor.
– Sunteţi specializat, mai ales, în problemele privind
holocaustul. De ce?
– Mare glumeaţă sunteţi! Cum aş putea fi specializat în
nişte alegaţiuni fără cap şi fără coadă, lansate în context românesc mai ales
după 1989? În sensul care i se dă mai nou, cuvântul „holocaust“ a apărut de
câţiva ani în dicţionarele limbii române, după O.U.G. nr. 31/2002. Am putea să
îl scriem nu cu un singur „h“, ci cu două, trei sau patru, dacă nu chiar şapte „h“,
dar nu putem acorda orice, nici oricâte „h“-uri cer flămânzii ăştia. Revizionismul
istoric vine de departe şi are bătaie lungă. Oricine are dreptul să cerceteze
orice problemă, orice epocă a istoriei.
Tatăl meu şi o mulţime de oameni pe care i-am cunoscut în
copilărie şi în tinereţe au luptat la Stalingrad, la Odesa, la Cotul Donului,
în Crimeea. Interesul generaţiei actuale şi al generaţiilor viitoare pentru
epopeea glorioasă trăită de părinţii şi de bunicii lor în anii ultimului război
mondial este normal. Este normal ca războiul antisovietic să ne preocupe mai
mult decât războaiele lui Decebal, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul.
Uniunea Sovietică, Statele Unite, Anglia şi Franţa s-au
dezonorat, au dezonorat justiţia. Pieirea lor este o chestiune de timp.
Imperiul colonial englez şi cel francez au pierit.
Statele Unite vor cunoaşte o implozie similară celei
sovietice. Chiar şi fără asta, puterea americană se sprijină pe buricul a 200
de milioane de obezi. Nu există nici computer, nici bombă atomică sau altă armă
care să-i scape de deznodământul ce-i paşte încet şi sigur, ca destinul!
Revizionismul nu este o ideologie, de stânga sau de
dreapta. El este o metodă. Este vorba de întoarcerea la metodele normale şi
obişnuite, a căror valoare a fost demonstrată de-a lungul istoriei. Procesul de
la Nürnberg a avut loc în 1945-1946. În cadrul lui au fost judecaţi aşa-numiţii
mari criminali de război: mareşalul Goering, amiralul Doenitz, ministrul de
externe Ribbentrop, ziaristul independent Iulius Streicher şi alţii. Se spune
şi se repetă cu insistenţă că anumite adevăruri ar fi fost stabilite la Nürnberg.
Oamenii informaţi nu cred în acestea. Vă voi spune de ce: oricine îşi poate da
seama că procesul de la Nürnberg este judecata învinsului de către învingător.
Am putea întreba pe orice om, din orice epocă, dacă judecata unui învins de
către duşmanul şi învingătorul lui poate să fie dreaptă!
Tribunalul cuprindea patru judecători şi patru
suplinitori: un judecător american, unul englez, un altul francez şi unul
sovietic. Statutul acestui tribunal de excepţie merită atenţia noastră, în
special articolele 19 şi 21.
Iată art. 19: „Tribunalul nu este obligat să respecte
regulile tehnice obişnuite cu privire la dovedirea acuzaţiilor. El va adopta şi
aplica pe cât posibil o procedură expeditivă şi neformalistă. Tribunalul va admite
orice i se va părea că dovedeşte ceva“.
Art. 21 este şi mai certat cu justiţia: „Tribunalul nu va
cere dovedirea cu probe a acuzaţiilor de notorietate publică, ci le va
considera deja dovedite“. Cu alte cuvinte, la Nürnberg multe lucruri nu au fost
stabilite în nici un fel. În virtutea Statutului Tribunalului, acestea au fost
considerate ca stabilite! Când auzim pe cineva că cutare lucru a fost stabilit
la Nürnberg, este bine să-l întrebăm: „Nu cumva este vorba de un lucru
considerat doar ca stabilit, în care caz, de fapt, este vorba de ceva care
rămâne să fie stabilit“?!
Tribunalul Militar Internaţional comporta aceste trei
cuvinte care erau şi rămân deopotrivă trei minciuni: 1. Nu a fost vorba de un
tribunal, întrucât, prin chiar Statutul său, încălca toate regulile de
administrare a justiţiei; 2. Singurul militar era judecătorul sovietic
Nikitcenko, un politruc cu epoleţi, ilustrat în cadrul proceselor staliniste care
avuseseră loc cu 10 ani mai înainte, despre care actualmente lum
Să luăm exemplul unui tânăr care, în 1933, aderă la o
organizaţie, S.S., sau un corp oarecare al administraţiei germane, al poliţiei
etc.; în 1946 tânărului respectiv i se aduce la cunoştinţă că încă din 1933
face parte dintr-o organizaţie criminală! El nu va putea dovedi că este
nevinovat, întrucât vinovăţia organizaţiei din care a făcut parte este un fapt „de
notorietate publică“ (art. 21).
Statutul caricaturii de tribunal a fost aprobat la 8 august
1945, o dată care merită atenţia noastră. În acea zi Aliaţii îndrăznesc să
pretindă că germanii ar fi comis trei tipuri de crime: 1. Crime contra păcii: răspunderea
războiului cade în seama lor, ei au pregătit războiul, au complotat contra
păcii, au provocat războiul; 2. Crime de război; 3. Crime contra umanităţii –
care înseamnă, de fapt, crimă contra evreilor!
– Războiul a fost declarat de Anglia, apoi Franţa s-a
declarat solidară cu aceasta!
– Exact. Ce se întâmplase, însă, în lume cu 48 de ore
înainte de 8 august 1945? La 6 august 1945, americanii au aruncat prima lor
bombă atomică asupra Hiroshimei. După alte 24 de ore, aveau să arunce cea de a
doua lor bombă, la Nagasaki. Ce făceau ruşii la 8 august 1945? Atacau Japonia,
care era distrusă în întregime, care primise în plin prima bombă atomică din
istorie. Cinismul banditesc inter-Aliat de la 8 august 1945 nu va putea fi
şters nicicum din istorie! Iar modul în care a decurs ulterior procesul de la Nürnberg
rămâne o ruşine pentru omenire şi o palmă teribilă pe obrazul justiţiei!
– Care a fost scopul acestui proces?
– Scopul procesului a fost de a justifica ceea ce Aliaţii
făcuseră deja. Aliaţii, vezi Doamne, luptaseră pentru un ideal, în vreme ce
germanii erau un fel de sub-oameni primitivi. Dar pe parcursul procesului de la
Nürnberg Aliaţii au procedat la cea mai vastă operaţiune de deportare din istorie:
14 sau 15 milioane de germani au fost deportaţi din Polonia, Lituania, Letonia,
Estonia, România, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia. Unde? În Siberia! Tot
acolo au fost deportaţi câteva milioane de tătari din Crimeia, un milion (poate
chiar mai mult) de moldoveni din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. Polonezii
au internat nemţii care le-au căzut în mână în peste 1.000-1.200 de lagăre de
concentrare improvizate, precum şi în toate cele aproximativ 600 de închisori
de care dispuneau. Era vorba de copii, de femei, de mulţi bătrâni. Toţi purtau
o banderolă cu litera „N“ (nazist), pe mână. În aceeaşi vreme, Aliaţii
occidentali livrau Uniunii Sovietice nu numai soldaţii ruşi sau ucraineni care
combătuseră alături de germani, ci chiar refugiaţii politici care părăsiseră
Rusia după 1917.
Alte mii şi zeci de mii de procese model Nürnberg au avut
şi au încă loc astăzi în Germania şi nu numai acolo, inclusiv contra unor
oameni care s-au născut la 40 de ani după război! Mania judiciară demenţială de
la Nürnberg serveşte la îndoctrinarea sau tăierea cerebrală planetară împrejur
a întregii omeniri. În cadrul unui proces penal nu interesează opiniile
politice ale celui acuzat. El nu poate fi judecat decât pentru ceea ce a făcut.
Problema proceselor din galaxia judiciară Nürnberg este
că ele sunt procese politice, nu penale.
Toate procesele politice din România comunistă şi toate procesele nürnbergiene
din Europa de după război sunt pline de elemente de mârşăvie şi de infamii
incredibile. Infamologia este noua
ştiinţă pe cale să se constituie pentru studiul unor astfel de fenomene.
Lectura proceselor staliniste, lectura proceselor legionare începând cu cel al
lui Codreanu din 1938, lectura proceselor Nürnberg până la ultimele pe rol
într-o ţară sau alta din Europa, inclusiv România, constituie o bună
introducere în ştiinţa infamologiei.
La Nürnberg, vreme de o zi şi aproape trei sferturi s-a discutat despre
asasinarea chipurile, de către nemţi, a ofiţerilor polonezi de la Katyn. Toată
lumea ştia de pe atunci că adevăraţii autori ai acestei crime sunt ruşii, după
cum Gorbaciov a recunoscut la 45 de ani după proces. Acuzaţii germani nu au
avut la Nürnberg dreptul de a utiliza pentru disculparea lor concluziile
Comisiei Internaţionale care examinase la faţa locului cum stau lucrurile cu
asasinarea miilor de ofiţeri polonezi.
La 16 decembrie 1987, Tribunalul din Paris a recunoscut
că expozeul tezelor revizioniste din revista Annales d'Histoire révisionniste şi controversele pe această temă
ţin de libera expresie a ideilor şi opiniilor, de o dezbatere publică între
istorici. Justiţia nu poate şi nu trebuie să controleze sau să se amestece în
această dezbatere ştiinţifică. Că vrem sau că nu vrem să o recunoaştem, această
dezbatere există. Ea are loc între istorici, cercetători ştiinţifici, ziarişti,
profesori, studenţi.
Între timp, au fost adoptate pretutindeni în lume legi
speciale, excepţionale, de urgenţă întru nimic justificată, care prelungesc în
contemporaneitate Acordul din 8 august 1945 al celor patru câştigători ai ultimului
război mondial. Franţa este prima ţară în care a fost adoptată o astfel de
lege, în 1990; 12 ani mai târziu, guvernul Năstase a recurs la stratagema O.U.G.
nr. 31/2002
Cine caută adevărul trebuie să ştie un lucru teribil:
într-o zi, va sfârşi prin a-l găsi. Este el pregătit să plătească preţul, să
suporte acest adevăr? Adevărul ne va face
liberi, spune Hristos. Suntem pregătiţi să suportăm libertatea, să zburăm
cu propriile aripi? Nu cumva suntem fluturaşi de noapte, care ne ardem
aripioarele la lumina orbitoare a felinarelor stinse, a cutărui comisar
european de la Bruxelles, a d-lui ambasador american şi poponar, a tovarăşului
Wiesel în persoană, comisar mondial al întreprinderilor şi mişmaşurilor
prezente, trecute şi viitoare?
– Credeţi că într-un viitor mai mult sau mai puţin
îndepărtat va avea loc în lume o dezbatere pe această temă ?
– Revizionismul a făcut progrese importante în ultimii 20
de ani, adică în etapa de după promulgarea legilor liberticide şi
non-constituţionale de tipul O.U.G. 31/2002. Revizionismul nu va putea fi
oprit, deşi revizioniştii sunt extrem de vulnerabili ca oamenii.
Interviu realizat de Nicoleta Codrin
