George Pişcoci-Dănescu,
21 septembrie 2006
Dragă domnule profesor Ion Coja,
În curând, în mod normal, scrisoarea asta v-ar fi fost
adresată numai dumneavoastră, întrucât, din păcate, puţini sunt cei pregătiţi
să asculte şi să înţeleagă cele ce urmează.
Nu toate se petrec, însă, după voia mea, astfel că vă
scriu, de fapt, o
SCRISOARE DESCHISĂ
adresată tuturor oamenilor de bine din ţara asta veşnic
oropsită, tuturor membrilor Vatrei
Româneşti, tuturor ziariştilor mai ales, indiferent că mi-ar putea fi
prieteni sau neprieteni.
Vă împuternicesc, domnule profesor, şi vă rog să o faceţi
publică aşa cum veţi crede de cuviinţă, adică pe toate căile pe care legile
statului în care trăim şi onoarea le permit.
După cum ştiţi, toată luna august am petrecut-o la Paris,
unde Librăria Românească Antitotalitară
funcţionează de doi ani în regim de catacombe.
Sub diverse motive arbitrare şi abuzive, după o serie de
atentate teroriste contra persoanei şi a familiei mele, contra librăriei care
funcţiona în mod public şi legal la adresa ştiută, după o serie de procese
politice la Tribunalul de Grande
Instance din Paris, procese soldate cu uşoare condamnări penale care mă
onorează în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor de bine, cu amenzi usturătoare şi
alte cheltuieli (zeci de mii de euro) cărora nu le-am putut face faţă, Librăria
Românescă Antitotalitară şi-a închis porţile. Cele cunoscute! Încă nu a
dispărut, însă, cu totul. Funcţionează cum poate, în semiclandestinitate.
Continuă să publice câte ceva. Ultimul volum ieşit de sub teascurile ei este
consacrat, aproape exclusiv, „Spovedaniei“ unui rabin, pocăit şi răspopit,
ajuns, sub numele de NEOFIT, monah la Sfânta Mănăstire Neamţ, în ultima decadă
a secolului al optsprezecelea. Era pe vremea mitropolitului Constantin Stamati,
mort subit şi suspect în februarie 1803, otrăvit probabil de medicul său
semi(t)-italian. Moartea acestui înalt prelat şi bun român a îngăduit
domnitorului MORUZI să ardă pe rug, în public, cartea abia ieşită de sub teasc.
Suntem în faţa singurului caz pe care, în modestia mea, îl cunosc ca sigur, de
ardere a unei anumite cărţi în piaţa publică: Iaşi, martie, 1803. Nu-mi
amintesc ziua exactă. Informaţia n-o pot da completă deoarece mi-au fost
confiscate toate dischetele şi celelalte anexe digitale, aşa că mă descurc cum
pot cu discul dur ce nu mi-l poate lua decât Dumnezeu.
Acest autodafé,
după cum consemnează hrisoavele vremii, fusese cerut de minuscula, dar
influenta comunitate jidovească din Iaşi. La 1803, anul primei apariţii, ca şi
în ulterioarele ediţii româneşti (ultima în 1999, la editura SAMIZDAT), ea
purta titlul de Înfruntarea jidovilor. Cuvîntul lămuritor la
ultima ediţie în limba franceză, semnat de doctorul Marin Popescu, clarifică o
serie de aspecte, pe pământ românesc, grecesc, italian şi francez, fără să
pretindă că problema acestei cărţi este pe deplin clarificată. Eu nu făceam
decât să prezint opiniei publice europene cazul şi conţinutul acestei cărţi
extraordinare.
Dacă cineva crede că mi-am uitat vreodată România la
Paris o crede cu păcat. Cele peste 1500 (o mie cinci sute) de pagini din filosofia
sau teatrul lui Blaga, pe care le-am tradus şi publicat cu truda şi pe banii
mei, ar fi poate deja suficiente pentru a mă mângâia cu gândul că nu voi fi
fost chiar cel mai de pe urmă român printre cei ajunşi pe malurile Senei, să
înveţe, cum zicea Eminescu, la gât cravata cum se leagă nod. Mai sunt, însă, în
mape atâtea nepublicate, fără să mai socotesc publicarea Operei Politice
a lui Eminescu (Opera Etico–Socială , iunie 1989, la centenarul
morţii poetului), a unui volum despre „demascarea“ de la Piteşti (L`Holocauste
des Ames), a Istoriei Logicei (Nae Ionescu ) şi a altor
texte, în română sau în franceză.
Ani şi ani am livrat, pe bani buni, dar gratuit, cărţi
româneşti unor prestigioase biblioteci din lume: Biblioteca Bodleiană din
Oxford, Bibliotecilor Universitare de pe întreg întinsul Comunităţii Europene,
fără să mai socotesc anumite biblioteci din Israel şi din judeţul lor de peste
ocean, cunoscut de muritorii de rând sub numele de Statele Unite ale Americii.
Dacă acestea vi se par o Carte de Vizită suficient de
onorabilă pentru a mă primi în Vatra Românească, socotiţi-mă ca intrat. În ceea
ce mă priveşte, nu am avut niciodată sentimentul că aş fi în afara ei. Încet şi
sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu cele 10 degete am făcut cât am putut.
Aş fi putut face mai multe. Succesul mi-a fost, însă, la
un moment dat, peste puterile mele. Până atunci crescusem încet şi sigur, mai
pe sub pământ, mai pe deasupra; mai pe deasupra, mai pe sub pământ. Succesul
fulgerător al publicării Miturilor Fondatoare ale lui Israel (Roger Garaudy 1995, 1996,
50.000 de exemplare sub răspunderea mea) mi-a adus nu numai câteva zeci de mii
de franci, ce au reprezentat atunci o adevărată mană cerească. Mi-a adus, însă,
şi o serie de duşmani teribili, acţionând şi ei la fel: ba pe deasupra, ba pe
dedesubt! Cine sunt aceştia? Cine sunt duşmanii mei, ai Librăriei Româneşti
Antitotalitare, ai Neamului Românesc într-un sens mai larg şi, practic, ai
întregii lumi ieşite din cuvîntul şi voia lui Dumnezeu? Vă rog să îmi permiteţi
să-I numesc deocamdată „factorul K“! Un fel de „J“ ,dar la cub, la puterea a
treia. Cu voia lui Dumnezeu într-o zi mă voi explica. Dacă va fi să sfârşesc
precum Ioan Petru Culianu sau Dumitru Furdui, am luat unele mici precauţiuni
pentru ca acest „factor K“ să nu mai constituie o enigmă, măcar aici, în
pământul nostru românesc. Duşmanii mei şi ai librăriei mele româneşti sunt
exact aceia care l-au asasinat pe profesorul Ioan Petru Culianu, aşa cum se
ştie, în America, precum şi pe actorul Dumitru Furdui , aşa cum nu ştiu decât
eu (printre prieteni, cel puţin) la Paris.
Până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat din mai
multe atentate. S-a tras în mine pe stradă, noaptea pe Rue Saint-Jacques, în
arondismentul 5, colţ cu Librăria unde trudeam zi şi noapte. Am tras şi eu! Nu
a murit nimeni. În ceea ce mă priveşte, eu am tras în aer, cu gloanţe de
cauciuc, băgându-i creştineşte în aia a mamii dumnealor. Am refuzat totdeauna
să mă servesc de o armă care poate ucide. Ar fi prea lung şi fără importanţă să
fac aici povestea diverselor atentate şi violenţe ale BETAR-ului şi TAGAR–ului,
ale miliţiei teroriste subterane care au un patron celebru: MOSSAD. Sediul
central al acestor organizaţii teroriste se găsea atunci la Paris (Boulevard de
Strassbourg). Poliţia franceză, ca şi cea a lui Băsescu, are însă alte mâţe de
păscut.
Securitatea regretatului (sic) preşedinte Nicolae Ceauşescu nu a avut totdeauna mâna uşoară.
Ea nu mi-a agresat, însă, nevasta pe stradă, nu mi-a bătut şi nici ameninţat
fetiţa cu moartea, nu mi-a bătut soacra, nu mi-a omorît nici un căţel. Astea
s-au petrecut numai la Paris. În regimul de democraţie totalitară al
preşedinţilor Fr. Mitterrand şi Jacques Chirac. Rezultatul: familie distrusă de
10 ani, librărie oficial închisă, pagube materiale importante, pe care
prietenii librăriei nu au reuşit totdeauna să le acopere.
Fără să abandonez, oficial, direcţia librăriei,
asumându-mi de vreo şapte sau opt ani numai direcţia ei literară şi de idei,
lăsând banii şi partea materială pe seama colaboratorilor mei, cu muşchi mai
puternici, în cele din urmă m-am retras la mine acasă, în România, în Apuseni.
Am păstrat secretul cât am putut de bine, încet, cu răbdare, mi-am cărat aici
câteva calculatoare, imprimante, scanere şi altele. Mi-am adus biblioteca,
manuscrisele mele şi ale celor care m-au onorat cu încrederea lor, personalităţi
româneşti din exil, unele de acum decedate, altele încă în viaţă.
Cu experienţa Gulagului comunist de pe vremuri, precum şi
cu aceea, mai ales, a Gulagului-CAVIAR – gulag al democraţiei totalitare
iudeo–americane –, mi-am luat anumite măsuri juridice, perfect legale.
Aşa a luat fiinţă Fundaţia Adevăr şi Dreptate, respectiv VERITÉ ET JUSTICE, înregistrată în urmă cu trei ani la Judecătoria
Beiuş şi la Biroul Notarial al d-lui notar Iosif Tocoian, din aceeaşi
localitate. Lucrurile mai importante din casă (bibliotecă de câteva zeci de mii
de volume, informatică, mobilier de epocă şi alte nimicuri) aparţin acestei
fundaţii. Dorinţa mea e să nu mai posed nimic material, căci toate relele care
mă lovesc îmi vin din posesiunea materială. În biroul maestrului notar Iosif
Tocoian există un act în acest sens, semnat de mine, şi de celălalt cofondator,
scriitorul şi omul politic elveţian René-Louis Berclaz, căruia, în urmă cu trei
ani, i-am acordat, ca să zic aşa, azil politic la mine în casă. Legal sau
nelegal, am făcut-o atunci, îmi asum răspunderea în numele ospitalităţii
noastre româneşti, strămoşeşti, a dreptului nescris al tuturor popoarelor,
demne de acest nume, de pe faţa pământului. Între timp, fiind dat pe Interpol,
în urmă cu doi ani, domnul Berclaz s-a predat Ambasadei Elveţiene din Bucureşti
(nu înainte de a se întreţine cu amicul ziarist şi poet George Stanca de la
OTV), executând, în ţara lui, 11 luni de detenţie pentru delict de opinie,
probleme de revizionism istoric şi minciuni holocaustice. În noiembrie 2005 s-a
întors din detenţie şi de atunci îşi împarte viaţa între Elveţia şi Casa Verde
din Apuseni, unde locuim împreună şi pe rând: când eu plec la Paris, el îmi
păzeşte casa, când el pleacă în Elveţia, eu îi păzesc camera închisă şi
sigilată, la cererea mea !
Lucrurile ar fi putut continua aşa încă multă vreme. În
urmă cu o lună, însă, pe când D-l Berclaz era aici de pază, şi-a dat acordul
telefonic pentru găzduirea, vreme de câteva zile sau câteva săptămâni, a unui
tânăr pe care nu îl cunoştea, se pare, sau în orice caz, nu îl cunoştea
suficient de bine, iar eu deloc. Tânărul respective a venit neaşteptat de
rapid. Ca de la Oradea sau Beiuş, nu ca de la Paris. Un individ de vreo 2 m şi
cam 120 kg, undeva în jur de 30 ani. Eu mă aflam atunci la Paris. Între timp,
aici, în Apuseni, a fost o furtună care ne-a lăsat în pană de electricitate, de
telefon şi apă de băut vreme de o săptămână. Când m-am întors în noaptea de 1
septembrie am fost pus în faţa faptului împlinit. Tânărul „Gérard“, cum s-a
recomandat, nu-mi plăcea. Fizionomia lui exprima ceva care ar fi dat de gândit
unui maestro ocultist. Din păcate, eu nu sunt decât un amator. Presat de mine
cu privire la scopul real al vizitei, între două mese bine stropite, plimbări
şi excursii prin împrejurimi (la care l-a atras şi pe Berclaz, eu fiind absolut
incompatibil cu astfel de chestii), mi-a declarat că ar vrea să deschidă o
societate de informatică, mai exact un atelier de construit calculatoare pe
măsura clientului, pe bază de piese cumpărate de la diverşi angrosişti.
Ideea lui nu era de neluat în seamă. Se pricepea la toate
genurile de calculatoare mai bine decât mulţi alţii. Urma să plece la Bucureşti
spre a se documenta, cu care ocazie sejurul lui la Casa Verde ar fi luat
sfârşit. În acest sens am contactat anumiţi prieteni din Bucureşti, care i-au
transmis prin internet toate sau aproape toate informaţiile necesare.
Toate bune şi frumoase. Trecuseră două săptămâni de la
întoarcerea mea din Paris. Două săptămâni consacrate, în ceea ce mă priveşte,
ziua spargerii lemnelor pentru iarnă, noaptea, până către trei sau
patru dimineaţa, muncii de cizelare şi finisare a unora dintre cele câteva zeci
bune (poate chiar peste o sută) de manuscrise aflate pe discul dur al
bătrânului meu MACINTOSH-QUADRA 700.
Pe 15 septembrie însă, în timp ce eu tăiam lemne, tânărul
„Gérard“ este arestat ca în filme în plin centru al Beiuşului. De atunci, nu am
mai auzit de el. Cu această ocazie, însă, a fost „pipăit“ şi domnul Bercalz.
Mâncaseră împreună la restaurant, se plimbaseră pe la Stâna de Vale, admiraseră
cucoanele frumoase… programul lor obişnuit pe timpul celor câteva zile
magnifice de la mijlocul lui septembrie. În tot acest timp, eu am continuat să
mă împart între crăpatul lemnelor şi calculator într-un regim de muncă de 15-18
ore, uneori chiar 25 din 24, vorba prietenului meu de pe strada Siam nr.16 din
arondismentul cu acelaşi număr din Paris, decedat în urmă cu vreo 12-13 ani,
autor al romanului celebru „Cea de a 25-a oră“.
Faţă de întorsătura evenimentelor, m-am dus şi eu la
poliţie: ca gazdă a ambilor, dar şi ca interpret. „Gérard“, despre care mi s-a
spus că se numeşte, de fapt, Dominique, a dispărut de pe firmament,
chipurile sau cu adevărat, pentru a fi extrădat. Poliţia, însă, era foarte bine
informată de faptul ca d-l Berclaz posedă o puşcă de tir sportiv, cu care se
face un fel de vânătoare de farfurii zburătoare din ceramică. Sportul acesta
poartă un nume pe care d-l conte şi amic Berclaz nu a reuşit încă să mi-l bage
în cap. Uşor, uşor, poliţia a descoperit vreo 7-8 sau 10-12 cutioare de cartuşe
(vreo 200-300 în total), nu câte s-au tras în decembrie de care ştim noi, plus
un fel de dispozitiv sau rampă de lansat farfurii zburătoare din ceramică.
Cercetările poliţiei au durat vreo 5-6-7 zile, în cadrul lor cei 2-3
specialişti în arme, muniţii şi substanţe chimice de luptă au fost înlocuiţi
treptat, cu vreo 20 şi mai bine de specialişti în biblioteca mea personală,
care nu mai este a mea, după cum se va vedea, în informatică şi în Dumnezeu
ştie în mai ce. Se pare că, de fapt, ei mă căutau pe mine. Au răscolit în
cruciş şi în curmeziş, fără să reuşească a-mi pune şi mie vreo puşcă în braţe.
Nu pretind că deţin vreun adevăr absolut. Pot spune, însă, cu mâna pe inimă, că
armele mele sunt cuvintele şi numai ele.
În urma unei anchete care s-a prelungit 2 nopţi în şir,
cu câteva zeci de poliţişti vizibili (unii înarmaţi până în dinţi, alţii cu
cravată şi mănuşi chirurgicale), din pivniţă până în pod (nivelul 5), ca şi pe
colinele din jur la kilometri distanţă, mi s-au confiscat vreo două maşini de
materiale: cărţi al căror număr nu îl ştiu precis, informatica mea ca şi cea a
lui Berclaz, manuscrise, scrisori oficiale şi private, conforme sau neconforme
cu o listă care se găseşte la un tânăr avocat stagiar şi din oficiu (simpaticul
tinerel Lupea, ca şi prietenul lui Meşter), depăşit( i) de evenimente.
În momentul de faţă domnul Bercalz, domnul conte Berclaz,
este arestat. Din câte mi-a spus avocatul său, l-au încălţat pe 20 zile.
Deocamdată punct. Nu mă pronunţ asupra afacerii lui cu arme de colecţie,
pistolete în aur masiv, cartuşe şi chiar ambalaje care au putut stârni
interesul şi chiar admiraţia printre poliţiştii sau S.R.I.-iştii anchetatori.
Mâine, miercuri, 20 septembrie, urma să fiu încălţat la
rândul meu. De ce? Crimă holocaustică se pare. Am lezat majestatea
holocaustului. Doamna M. K., procurăreasa care face acest tapaj, nu are altă
întrebare mai scurtă pe limbă decât următoarea: „Dacă sunt sau dacă nu sunt de
acord cu holocaustul?“ I-am răspuns că eu nu am nici o părere în această
problemă care preocupă, de altfel ,întreaga planetă. Că merită să discutăm în
presă, la televiziune, în universităţi şi chiar la Academia Română, oricât
de boşorogită şi de andropauzată s-ar afla ea la această oră.
La ora actuală nu pot spune cu precizie în ce măsură sunt
cu adevărat liber sau nu. Mai întâi mi s-a spus de către procurăreasa K. M. (un
fel de extraterestră care aduce binişor cu un oarecare vechi amic, Vladimir
Tismăneanu), că nu am voie să plec nici în stânga, nici în dreapta fără să o
anunţ în scris pe domnia ei. În faţa mea a ordonat poliţiei, care făcea sluj ca
şoricelul în faţa mâţei menopauzate, să fiu dat pe sistemul lor cu frontierele,
pentru a nu putea părăsi ţara. Ca şi cum mi-aş fi părăsit-o vreodată. Sunt
călare pe ecuaţia cosmică românească parte din ea, nu pot ieşi, cum nu poate
ieşi punctul din cerc, nici partea din întreg. Sunt prizonier de graţie al
ecuaţiei cosmice româneşti, pe care mă străduiesc să o pun, cum se zice, pe
note, urmând exemplul maestrului meu de demult, Lucian Blaga, a cărui viaţă am
uneori senzaţia că o continui. Nu aveam de gând să plec nici unde în imediat.
Important, însă, este că libertatea cu care se gargarisesc maimuţoii din
Bucureşti îmi este cel puţin parţial ştirbită.
Faţă de cele arătate şi faţă de altele pe care timpul şi
evenimentele din jur nu-mi permit să le expun, sentimentul meu este că această
tevatura a fost pusă la cale de Serviciile Speciale Franţuzeşti,
care le-au manipulat pe cele româneşti într-o măsură despre care voi putea
spune ceva mai multe după ce lucrurile se vor clarifica. Lăsând la o parte
istoria suspectă à la „Gérard-Dominique“,
probabil un provocator, gândul mă duce la cele petrecute în Franţa, în
primăvara lui 1991, atunci, în luna aprilie, într-o noapte cu lună plină, un
mormânt proaspăt a fost profanat de nu se ştie bine cine, noaptea pe la 3…
Toată nomenclatura politică, care asupreşte, mulge şi stoarce poporul francez,
în frunte cu ex-preşedintele Mitterrand şi cu cel ce avea să-l urmeze (J. Chirac),
a ieşit pe stradă să protesteze…! Rezultatul: în scurt timp a fost promulgată o
lege scelerată ce instituie obligativitatea credinţei în idolatria
holocaustică. Ulterior s-a descoperit că, de fapt, poliţia franceză şi
serviciile secrete „extraterestre“ aranjaseră toată treaba. Patru tineri,
precum „Gérard-Dominique“ din cazul nostru, s-au prezentat în faţa „S.R.I.“-ului
francez şi au făcut mărturisiri chipurile complete şi spontane… Ulterior, toţi
cei patru au fost asasinaţi unul după celalalt. De cine? De poliţia franceză!
Cu ce drept fac eu astfel de afirmaţii? Cu dreptul
celui care, personal, a fost lovit şi nedreptăţit de aceeaşi poliţie
franţuzească. Circulă o serie de fotografii legate de atentatele suferite de
librăria mea, celulă a neamului românesc, din Paris. Prietenii mei, ştiuţi şi
neştiuţi, cu ajutorul unor camere de luat vederi instalate discret prin anumite
locuri, au reuşit să-i fotografieze pe unii dintre agresorii mei. Aceştia au
fost fotografiaţi şi pe motocicletă, şi pe jos, şi din faţă, şi din spate.
Poliţia franţuzească nu l-a găsit însă pe nici unul. Se ştie însă: nu poţi
găsi când nu vrei să găseşti! Poliţia Franţei avea alte mâţe de păscut, cum se
zice în oraşul–lumină…
Problema este ce fel de mâţe are de păscut poliţia
noastră! În ultima săptămână, după toate cele petrecute, a vrut Dumnezeu şi
mi-am regăsit şi eu cizmele de la Marengo. Pe vremuri am cunoscut Securitatea
lui Ceauşescu, în urmă cu vreo 25-30 de ani. Stăteam în banca prin care au
trecut atâţia români: banca acuzatului, a duşmanilor poporului, în cel mai bun
caz a suspecţilor. După lovitura de stat iudeo-americană din decembrie 1989, mă
regăsesc în aceeaşi bancă a Securităţii. Între timp, am fost plecat vreo 20 ani
din ţară. Puse cap la cap, la 20 de ani distanţă, cele două impresii ale
aceluiaşi „acuzat“ sau „învinuit“, în aceeaşi bancă, scot în lumină nişte
lucruri la care Neamul Românesc ar fi bine să se gândească.
Securiştii lui Ceauşescu, unii o ştiu, mulţi nu o ştiu,
aveau unele calităţi asupra cărora istoria se va opri într-o zi. La sfârşitul
anilor ’70 şi începutul deceniului opt, cei mai mulţi securişti erau români,
oameni de bun simţ, pe care nu-i poţi aprecia cu adevărat decât după ce ai
cunoscut bine BORDELUL OCCIDENTAL. Vechii securişti cominternişti pupaseră
Moscova-n fund şi nu-şi mai puteau scoate dintre gingii resturile de pe la
chiolhanurile cu oamenii lui Beria şi Yagoda. Poliţiştii noştri de azi, ăştia
mai tineri, manipulatori de limbi străine încă de la grădiniţa de pe lângă
Sfânta Sinagogă, nu se mai duc la Moscova. Doamne Fereşte! Ei se duc în
America, la Chicago, pe urmele lui Capone…
Unul mai cu moţ şi cu cioc se lăuda cum l-a instruit
pe el faimoasa bandă de răufăcători organizaţi sub egida F.B.I., omul vorbea
italiană, franceză, engleză, vorba lui Beniuc: „7 limbi şi ruseşte“. Să-l fi
văzut cum guiţa la mine în casă când a descoperit că un calculator pe care ei
îl fotografiaseră bine şi din timp dispăruse de la locul ştiut de ei.
Unde-i calculatorul, urla noul Nicolsky, prins parcă de călduri subite la
piciorul „zidului plângerilor”. – L-am gazeificat, d-le comandant, i-am
răspuns. L-am făcut mic. L-am pus pe limbă şi l-am înghiţit ! Nu i-am spus că
l-am băş… cum se zice vorba asta? I-am spus că l-am gazeificat. A început să
dea din el ca din Vezuviu, la Pompei!
D-le comandant, i-am spus, păstraţi-vă calmul. Veţi avea
nevoie de el. Va veni poate un nou război de Yom Kippur. Nu-i păcat de
energia asta macabeică risipită prin Apusenii noştri? Preşedintele Bush a
gazeificat ditamai Boeingul, avion cu 36 m între aripi, care ar fi făcut
în zidurile Pentagonului o gaură de 6-8 m la intrare şi 2,5-3 m la ieşire. Totul
fără alte urme. Între cele două găuri ale Pentagonului s-ar fi petrecut
misterul dezîncarnării… Toată lumea ştie că după un anumit 11 septembrie
America se fondează pe „misterul“ celor două găuri pentagonice ale lui Bush.
Dacă Bush a gazeificat o aeronavă dintre cele mai babane, de ce nu aş gazeifica
şi eu propriul meu calculator. Plătit de mine. Din munca mea, cu ajutorul
lui Dumnezeu. Poate nu mă credeţi, i-am mai spus d-lui comandant, am şi eu o
gaură exact acolo unde îl pupaţi domnia voastră pe preşedintele Bush. Cam asta
ar fi diferenţa: generaţia de macabei revoluţionari nu-l mai pupă-n cur pe
Beria, nici măcar pe Stalin! Vitejii ăştia s-au dat la curul lui Bush. Din Ţara
de Foc pînă în Alaska, prin ouţele atlantice ca şi prin bucile pacifice, nu are
biata America atâta cur câtă limbă au noii comisari politici emanaţi de
la 1989 încoace.
Ce s-o fi întâmplat cu cadrele acelea, mai bune sau mai
rele – cum a dat Dumnezeu –, de pe vremea lui Ceauşescu?! Deocamdată nu am
vreun răspuns la această întrebare. Bănuiesc că au fost aruncaţi la gunoi, ca
nişte măsele stricate. Nu ar fi prima, din păcate nici ultima oară că se
întâmplă astfel de lucruri. Istoria noastră a fost murdărită de mulţi pupăncurişti.
Acum, însă, Belzebut îşi formează bobocii pe banda lui Ford, între bucile
Americii. Scoală-te Ceauşescule, să-ţi vezi bobocii tăi de altădată, cei care
jurau să construiască comunismul şi mai multe nu!? Eu, cel puţin, ţi-am spus
cinstit să nu contezi pe mine… Mi-am dat demisia din P.C.R.-eaua aia teroristă
a ta şi am şters-o englezeşte la Paris.
Dragă
domnule profesor Ion Coja, şi stimaţi români din Vatra Românească, oare mă veţi
putea crede? Subliniez: nu exagerez întru nimic.
Procurăreasa care credea că mă anchetează sperând să mă
intimideze cu fasoanele ei isterice a dat-o în bară în mai multe rânduri şi a
căzut din lac în puţ când, la un moment dat, o văd cum cască nişte ochi cât
Moise la tufişul aprins şi-mi aruncă provocarea Caiafei:
– Din care organizaţie fascistă, legionară, teroristă şi
neonazistă faceţi parte, domnule profesor? Să fi auzit cu ce voce de sirenă
mlădioasă şi cu ce zâmbet angelic, prin fumul de ţigară mi se gudura Dalila….
– Dintr-o singură astfel de organizaţie fascistă ,
legionară, teroristă şi neonazistă am făcut parte, i-am răspuns. A crezut că
i-am prins râma. Se pregătea să scoată peştele cel mare. Da, doamnă dragă şi
procurăreasă, dintr-o singură organizaţie cum zici mătăluţă, am făcut parte
vreodată. Am avut carnetul de membru cu nr. 1.644.897, eliberat în iunie 1967.
M-am eliberat de acest carnet neonazist în decembrie 1981 prin demisie scrisă,
prezentată secretarului B.O.B. în plic închis. O scrisoare circulară pleca la
aceeaşi oră de la poşta Arad anunţând comitetul central de la Bucureşti.
Comitetele municipale şi judeţene din Arad, Procuratura, Securitatea, Inspectoratul
şcolar şi alte comitete şi comisii, inclusiv ziare de limbă română, germană şi
maghiară, anunţau că organizaţia neonazistă a oamenilor muncii de la oraşe şi
sate a pierdut un membru! Unul care a îndrăznit să-şi dea demisia, despre care
prostimea credea că aşa ceva nu poate să existe. Organizaţia neonazistă cu
pricina se numea P.C.R. Aţi auzit şi aţi citit corect: Partidul Comunist Român.
Cele relatate sunt perfect adevărate. Bănuiesc că nu au putut să dispară din
dosarul meu de la Securitatea Arad, de la Liceul Pedagogic Arad, Liceul Ioan
Slavici, şi alte licee din aceste părţi fără să mai socotesc Institutul Politehnic
„Traian Vuia“ din Timişoara, Catedra de Marxism-Leninism a profesorului
Mureşan, pe care îl suplineam, gratuit aproape, la Facultăţile de subingineri
de pe lângă Uzina de Vagoane şi la Combinatul de prelucrare a lemnului Arad.
Lăsând la o parte că nici o dată nu am fost plătit pentru un an de sclavie la
acest Institut politehnic, de care m-am achitat, însă, în cele mai bune
condiţii, înainte de a-mi da demisia din foarte neo-nazistul P.C.R. Ca student
la filosofie al Universităţii Bucureşti, am fost preşedinte al Asociaţiei Studenţilor
Comunişti din Facultatea de Filosofie, lucru pe care îl poate confirma Vladimir
Tismăneanu în persoană. Dacă cumva domnia sa a uitat, cel care i-ar putea
împrospăta memoria este Stelian Tănase. Ambii mi-au fost subordonaţi. Eram
şeful lor. Construiam împreună comunismul. Nu era uşor. Probă că Tismăneanu şi
Tănase îl construiesc şi acum… Ar putea să confirme asta şi d-l Antonie
Iorgovan. Ăla de a făcut Constituţia după care cucoana procurăreasa M. K. vrea
să mă ghilotineze… Am făcut parte vreme de doi ani din Comitetul de Partid al
Centrului Universitar Bucureşti. Şeful meu acolo se numea Cornel Pacoste.
Cred că aţi auzit de el. Nu vreau să intru în detalii inutile, jenante, poate
chiar compromiţătoare pentru anumite feţe simandicoase. Am făcut parte şi din
Comitetul P.C.R. al Facultăţii de Filozofie Bucureşti, unde mi-a fost şef d-l
Gheorghe Vlăduţescu, fost ministru al Cultelor în diverse guverne, mai ales al
unui foarte român Petre Roman–Neulander. Cine nu crede se poate duce să-l
întrebe pe d-l senator Radu Solcan, pe prof. univ. şi decan Ion Iliescu, pe
Dumitru Pâslaru, fost consilier de taină al preşedintelui Iliescu. Acest
Pâslaru în persoană m-a dus în casa văduvei poetului matematician Ion Barbu –
Dan Barbilian – de pe strada Doctor Lister, peste drum de Opera Română. Fie-i
ţărâna uşoară! D-na Barbilian, la o vârstă respectabilă, încălzea cu câte o
cafeluţă inimioarele studenţilor comunişti întruniţi clandestin şi seară de
seară în casa ei pe strada indicată în cadrul unor reuniuni „neo-naziste“.
Securistul Facultăţii de Filozofie nu şi-o fi şters discul dur! Măgarul Şerban
Cionoff de la Scânteia-mică a tineretului trebuie să-şi amintească că
a cerut punerea mea sub acuzare pentru faptul de a fi condus o anumită „adunare
generală“ (unde se discuta rolul presei în formarea conştiinţei noastre
revoluţionare) în mod băşcălios, permiţând punerea în vedetă a „elementelor
duşmănoase“” din Amfiteatrul Cantemir. „Elementele duşmănoase“ nu erau foarte
numeroase, din păcate, vreo 200, mai mulţi nu încăpeam în amfiteatru… Unul mai
duşmănos ca altul. Când s-a terminat „adunarea generală“, cu fluierături şi
huiduieli la adresa Scânteii Tineretului, Securitatea
a pescuit vreo 20-30 de studenţi, subsemnatul nu chiar printre ultimii. A
dormit vreunul în căminul Grozăveşti? „Colonelul“ Cezar Mititelu din O.A.S.S. (Organizaţia
Armată Secretă Studenţească), pe care Securitatea îl căuta în tot centrul
universitar, iar el dormea în patul meu de la camera 134, blocul B din
Grozăveşti, îmi dăduse soluţia cu anticipaţie. Bă, Gică, mă instruise „colonelul“
de partizănie studenţească, când vezi că se îngroaşă gluma, după ce răsare bine
soarele, le-o spui aia cu Nicu Ceauşescu: se ştia că mai beam din când în când
câte un păhărel cu beizadeaua prezidenţială, neo-nazistă! Vladimir Tismăneanu
bea şi el, o ştiau şi rândunelele de la RENEL. El prefera, însă, poşirca aia
fabricată la Craiova, pe care vechii constructori ai comunismului încă o numesc
bere. De prostie a scăpat d-l comisar politic Tismăneanu, actualul comisar
politic al procesului comunismului…, de poşircă, însă, ba! O fi el ales,
nimic de zis, neamul ăsta de extratereştri, dar poartă un blestem pe umerii
lui: de trei mii de ani nu e în stare să iasă din poşircă…
Da, dragă cucoană procurăreasă, vă rog să mă scuzaţi că nu
v-am putut satisface, la minut, remarcabilul dumneavoastră apetit
ghilotinometric. La vârsta mea, după 20 şi ceva de ani în imensul
Bordel–Lumină, cunoscut sub numele de Paris, bănuiesc că înţelegeţi! Că
justiţia dumneavoastră nu are inimă, Neamul Românesc o ştie de pe vremea lui
Tanti Pauker. Să-i fi luat Dumnezeu minţile? Nu cumva aşa procedează Dumnezeu
cu cei pe care vrea să îi piardă? Ar fi păcat. Avea şi merite pe care le
recunosc şi pentru care o pot felicita. Nu mi-a făcut nici un moment impresia că
le-ar ar fi putut pune în slujba Neamului Românesc. O plăteşte, oare, Neamul Românesc
pe pantofăreasa-procurăreasă pentru ca să mă insulte pe mine? Pe mine,
oare, cine mă plăteşte să ascult insultele şi prostioarele domniei tale,
cucuoană procurăreasă? Nu o să le spun aici pe toate… Deocamdată o să
amintesc doar ameninţarea cu expertiza psihiatrică. Securitatea lui
Ceauşescu nu s-a gândit să mă ameninţe cu aşa ceva. Cum o fi făcut, cum nu o fi
făcut, cine o fi decis, nu aş putea să spun. Securitatea mi-a dat, însă, un
paşaport. M-a lăsat să plec la Paris. Nu mi-a tăiat nici un deget. Procuratura domniei
voastre ţine, însă, neapărat să-mi pună prezervativul F.B.I. pe creier? O fi
venit domnul comandant şi cu cătuşe de la F.B.I., pe creieraşul lui, sau numai
cu umbreluţa-prezervativ?
Păstraţi-le, mă, fraţilor, pentru voi. Neamul Românesc
s-a săturat şi de demagogia democrato-totalitară, şi de prezervative americane,
şi de cătuşele voastre ghilotinizante.
Dacă chiar nu vă place la noi, faceţi ca toată lumea:
cereţi-vă paşaportul. Duceţi-vă şi voi 20 ani unde veţi vedea cu ochii. Faceţi
acolo o brânză, faceţi-vă mărgica voastră, faceţi ce ştiţi. După 20 ani, când
vă veţi întoarce, în funcţie de brânza sau mărgica pe care o veţi fi ouat, vă
veţi fi calificat, eventual, pentru a discuta cu un om de oarecare omenie.
Până atunci, Neamul Românesc vă consideră o apariţie monstruoasă: nici Poliţie,
nici Magistratură, nici în car, nici în căruţă, nici telegar, nici teleguţă. O
povară pentru bugetul acestui popor, care se va revolta într-o zi, o
ruşine pentru Magistratură, o caricatură de Justiţie. La asta se reduce, oare,
mitologia emanatistă a revoluţiei din decembrie?
Prof. dr. GEORGE PISCOCI-DĂNESCU
P.S. Fiind ameninţat cu un proces, proces de care Neamul Românesc
are mare nevoie şi pe care sper să îl obţin în condiţii onorabile, rog
prietenii mei cunoscuţi şi necunoscuţi, românii de inimă, prietenii adevărului
şi alţi oameni cu scaun la cap, să anunţe întreaga ţară, prin presă şi prin
orice alte mijloace, că voi avea nevoie să îi convoc într-o zi, la acest proces
holocaustizant, pe următorii onorabili martori:
1. ex-preşedintele României, d-l Ion Iliescu;
2. ex-premierul d-l Adrian Năstase, cunoscutul nepot al
lui Tanti Tamara;
3. ex-ministrul culturii d-l Răzvan Teodorescu;
4. Guvernul României în plenul lui, care la vremea
respectivă a produs două comunicate, poate chiar trei, în problema
holocaustului;
5. toţi cei uitaţi de-a lungul celor câteva pagini,
îi consider deja invitaţi în mod amical şi camaraderesc la procesul meu şi al
holocaustului. Un holocaust fără substanţă, fără gust, fără miros, fără
Dumnezeu, un zero!
Pentru cazul, probabil, că oculta iudeo–masonică,
democraţia jidano-totalitară şi maimuţoii ei din Oradea sau Bucureşti, vor
încerca să muşamalizeze lucrurile, sugerez şi insist pe lângă Vatra Românească să organizeze ea acest
proces. Un proces de natură spirituală, intelectuală, dacă se poate în AULA
MAGNA a Universităţii Bucureşti, mai aproape de tinerii studenţi care nu vor fi
fost încă tăiaţi împrejur la creier, prin universităţile talmudice ale Vestului
civilizat! Pentru cazul, probabil şi el, că voi fi arestat şi supus unor
expertize satanice şi talmudice (umilitoare în ceea ce mă priveşte, ruşinoase
pentru homo sapiens), anunţ în mod
public că voi declara greva totală a foamei din chiar momentul arestării.
Voi bea apă. Apă pe care va trebui să o primesc din mâna unui ţăran credincios
de la poalele Apusenilor, deja prevenit, care va veni singur dacă va şti unde.
Anunţ în mod public că, în caz de arestare, nu am nici
intenţia, nici dorinţa de a face apel la medicina românească oficială,
penitenciară sau nepenitenciară. Domnii doctori, cu toate menajamentele
necesare, le zic să facă bine şi să îşi recitească studiile tinereţii lor. În ceea
ce mă priveşte, de peste trei decenii sunt propriul meu medic.
De asemenea, sub nici un pretext şi pentru nimic în lume
nu permit nimănui să se atingă de corpul meu. La momentul potrivit şi în măsura
puterilor mele prezumtive, îmi rezerv dreptul de a dispune până şi de
ultima celulă, oricât de neînsemnată ar fi ea, în mod liber şi suveran, ca toţi
strămoşii mei cu a căror icoană în suflet mi-am trăit actuala viaţă.
Casa Verde , Beiuş, 21 septembrie 2006
Prof. dr. GEORGE PISCOCI-DĂNESCU
Nota
noastră: Librăria Românească de la Paris ne este bine cunoscută prin
cărţile cu care, înainte de 1990, mai prindeam ceva curaj, aduse de un Simion
Ghinea sau Aurel Coja. Nu l-am cunoscut pe vestitul „Pişcoci“ decât în urmă cu
câteva săptămâni. Ce i se întâmplă acolo, acasă, în Apuseni, nu poate fi decât
un caz public, cum publică este şi distinsa sa persoană. Publicăm scrisoarea d-lui
Pişcoci cu următoarele două precizări : (1) Sperăm ca ancheta la care este
supus să se dovedească a fi un abuz; (2) Cererea d-lui Pişcoci de a deveni
membru al Uniunii Vatra Românească a fost înregistrată, discutată şi aprobată.
Cu felicitări.
I. C.
Nota redacţiei 2013: Au trecut câţiva
ani de când nu am mai vorbit cu viteazul domn George Pişcoci. Curând după ce
ne-a trimis corespondența de mai sus, d-l
Pişcoci a venit la un simpozion al Vatrei Româneşti, la Sala Dalles, şi a ţinut
o cuvîntare energică, bine primită de numerosul public. A povestit ceva şi
despre necazurile sale cu Procuratura din Oradea. La un moment dat am fost
invitat la Poliţia din Bucureşti să dau oarecari informaţii despre „numitul“
George Pişcoci. Sper că declaraţia mea să-i fi fost de folos în bătălia pe care
o duce de unul singur împotriva tuturor… Mă rog, nu chiar singur-singur, şi
nici chiar împotriva tuturor, suntem destul de mulţi, tot mai mulţi, alături de
Pişcoci! Dar, o vreme, la Paris, chiar aşa a fost: sigur singurel, împotriva
tuturor…
Nu mai ţin minte unde am publicat textul de mai sus,
bănuiesc că în „Săptămâna Românească“, o revistă care a dispărut exact când era
pe punctul de a reuşi să se impună!…
Publicăm pe acest site
textul scrisorii d-lui Pişcoci invitându-l pe autor să reia legătura cu noi, să
ne pună la curent cu ce isprăvi a mai făcut, şi să ne spună şi cum s-a terminat
meciul său cu autorităţile româneşti. Aşteptăm veşti bune! Veşti normale!
10 februarie 2013
ADDENDA
Difuzăm Scrisoarea
deschisă a d-lui George Pişcoci-Dănescu, republicată tardiv dar încă
oportun de d-l Ion Coja, pentru a readuce în atenţia opiniei publice abuzurile
comise de autorităţile române, care manifestă deplină
slugărnicie faţă de presiunile ocultei internaţionale. Vom continua
cu un alt
articol referitor la procesele cu care este şicanat George Pişcoci-Dănescu
atît în Franţa, unde emigrase în urmă cu patru decenii şi de unde a fost nevoie
să plece, cît şi în România, de unde a emigrat şi unde a vrut să revină.
Colonel (r.)
Vasile Zărnescu
