Inselatoria secolului XX (7)

 

 ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (7)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5 şi 6

I. 5. Cine erau vinovaţii?

Examinarea noastră cu privire la „procesul“ de la Nürnberg ne obligă să îi căutăm pe cei care au supervizat şi determinat întreaga funcţionare a T.M.N. Din punct de vedere strict formal, Taylor superviza totul, cu excepţia numirii judecătorilor, căci atribuţiile explicite ale şefului Parchetului nu se limitau la simpla urmărire judiciară. Biroul său era nu mai puţin însărcinat să determine cine trebuie judecat şi cine nu, de ce anume trebuiau învinuiţi primii şi cum trebuia să se debaraseze cât mai rapid de ceilalţi. Nu exista o procedură separată de formulare a inculpărilor, cum ar fi putut să se petreacă lucrurile, de exemplu în faţa unui complet de punere sub acuzare. Biroul lui Taylor îşi asuma funcţiunile întregului personal implicat în „procesul Nürnberg“. Putem, deci, presupune că el a moştenit, cel puţin pe hârtie, întregul personal (lărgit) al vastei cârdăşii judiciare instalate în Palatul Justiţiei, de altă dată, de la Nürnberg. Biroul lui Taylor era răspunzător de toate interogatoriile, de anchetele de teren, examenul documentelor, de stenografie, de munca traducătorilor şi interpreţilor⁵⁰. Am arătat motivele pentru care credem că întregul personal de la Nürnberg a fost subordonat Biroului de Crime de Război. Vom vedea că oricare ar fi fost puterile şi atribuţiile oficiale ale lui Taylor, funcţiunile sale reale nu i-ar fi permis să conducă, efectiv, personalul judiciaro-poliţienesc de la Nürnberg. În ciuda sediului său oficial, la Washington, Biroul Crimelor de Război rămâne prezent la tot pasul în cadrul studiului nostru cu privire la „procesul Nürnberg“.

La 12 iunie 1948, în presa americană se putea citi despre colonelul David „Mikey“ Marcus, absolvent la West Point şi activând sub pseudonimul „Mikey Stone“, că a fost ucis în luptă la Ierusalim, în cadrul războiului dintre jidani şi arabi. În realitate, Marcus fusese ucis din greşeală, de una dintre propriile sale santinele. New York Times a publicat o mică notă biografică. Înainte de război, Marcus fusese comisar însărcinat cu aplicarea pedepselor în statul New York, apoi ofiţer în armată, în care calitate colaborase la redactarea termenilor în care s-au predat armatele germană şi italiană. În cadrul Conferinţei de la Potsdam, din vara lui 1945, Marcus îndeplinise rolul de consilier juridic. Dacă ar fi să judecăm după articolul elogios din New York Times, cariera lui Marcus s-ar fi încheiat în mod misterios, căci nu se făcea nici o menţiune despre alte activităţi ale acestuia, până ce îl vedem în ianuarie 1948 încadrat în Haganah, Palestina. În aprilie 1948 pleacă în S.U.A. pentru a primi o medalie în cursul unei ceremonii la Ambasada britanică din Washington. A fost, fără îndoială, vorba de un pretext pentru negocierile în vederea perfectării capitulării finale a britanicilor. După trei săptămâni s-a întors în Palestina, pentru a-şi relua comandamentul din Ierusalim. Singura aluzie pe care o deţinem cu privire la o activitate oarecare a lui Marcus între vara lui 1945 şi ianuarie 1948 provine dintr-un articol din Daily Telegraph din Londra, 24 iunie 1948, pagina 15, în care se spune că, „în momentul“ morţii sale, Marcus era colonel în rezervă în cadrul Parchetului Militar General (…). Fără să fie supus disciplinei militare, Marcus acceptase posibilitatea de a putea fi, eventual, rechemat sub armele americane. De fapt, Marcus fusese succesorul lui Weir la conducerea Biroului de Crime de Război. Imediat după război, el fusese „omul numărul trei al politicii americane“ în Germania ocupată. La începutul lui 1946 a fost numit şef al Biroului de Crime de Război. Numirea aceasta a fost efectivă începând cu 18 februarie 1946. Totuşi, părăsind Germania, a petrecut mai întâi câteva luni în Japonia, astfel că nu îşi ia oficial în primire postul de la Washington decât în iunie 1946. Va rămâne şef al Biroului

de Crime de Război până în aprilie 1947, dată la care părăseşte armata pentru a deschide un cabinet de avocatură⁵¹.

Observaţiile noastre precedente arată limpede că Biroul de Crime de Război exercita adevărata conducere în interiorul T.M.N. De altfel, aceasta reiese cu destulă claritate din lectura atentă a raportului final oficial al lui Taylor despre procesele T.M.N., deşi faptul nu este scos în evidenţă⁵² aproape de nimeni. El este însă confirmat de remarcabila carte a lui Josiah E. DuBois, acuzator-şef al T.M.N. în procesul I. G. Farben şi de cartea lui Berkman, despre Marcus, care ne dă câteva detalii cu privire la cariera acestuia⁵³.

            Marcus a fost numit şef al Biroului de Crime de Război în principal „pentru a îndeplini greaua misiune de selecţionare a sute de judecători, procurori şi avocaţi“ pentru T.M.N., ca şi pentru „procesele“ de la Tokyo. DuBois a fost convocat în decembrie 1946 în biroul lui Marcus din Washington, pentru a discuta posibilitatea de a-i încredinţa conducerea acuzării în cadrul procesului I. G. Farben, marea firmă germană de produse chimice. DuBois era indecis, de aici necesitatea unei lungi consultări cu Marcus, în legătură cu problemele legate de acest proces. Una din aceste probleme era aceea de a şti dacă existau sau nu dovezi care să permită acuzarea I. G. Farben de conspiraţie în vederea unui război de agresiune. Apoi, dacă acuzaţia va fi reţinută, care vor fi consecinţele pe plan politic. S-a discutat despre avantajele generale care ar rezulta din judecarea şefilor I. G. Farben. Marcus a accentuat ideea că un proces ar putea arăta în ce fel I. G. Farben a reuşit să pună la punct anumite arme într-un secret total, absolut. În plus, dacă conducătorii I. G. Farben sunt lăsaţi liberi, există posibilitatea ca ei să se pună în serviciul ruşilor. Marcus părea să cunoască foarte bine afacerea I. G. Farben. A semnalat lui DuBois că undeva, în Virginia, nu departe de orăşelul Alexandria, se găseşte un întreg depozit cu dosarele I. G. Farben, detaliu de care DuBois îşi va reaminti mai târziu, în plină instrucţie a procesului. Marcus şi DuBois s-au pus de acord cu privire la durata necesară instrucţiei procesului. „În ceea ce mă priveşte, ar fi declarat Marcus, puteţi să îi consacraţi cât timp credeţi de cuviinţă“.

DuBois ar fi sugerat că ar avea nevoie de patru luni, la care Marcus şi-a dat acordul pe loc. În câteva zile, i-a spus Marcus înainte de despărţire, veţi primi o telegramă de la Telford Taylor, care vă va aduce la cunoştinţă acordul său. Taylor, după cum ştim, era în Europa, în calitatea sa de procuror şef. DuBois vorbeşte de rolul lui Taylor în procesul I. G. Farben. De altfel, acesta a primit favorabil sugestia unuia dintre colaboratorii săi (care lucrase sub ordinele lui DuBois la Ministerul Finanţelor), de a i se încredinţa lui DuBois aducerea în faţa T.M.N.-ului a conducerii I. G. Farben. Taylor transmise recomandarea la Washington. Când DuBois a primit postul, ceru şi obţinu acordul lui Taylor pentru a mai numi un om al său, de încredere, în cadrul acuzării. Apoi Taylor se duse la Paris pentru a cere extrădarea unui membru important din ierarhia I. G. Farben, iar ceva mai târziu a pronunţat discursul de deschidere al procesului I. G. Farben. Totuşi, Taylor nu a intervenit în instruirea procesului, nici în formularea capetelor de acuzare specifice. Toate acestea indică limpede că rolul lui Taylor era mai mult de faţadă, fără să se ocupe îndeaproape de detaliile proceselor de care, oficial, era răspunzător. Una sau mai multe persoane trebuie să fi asumat responsabilităţi efective, lucru cât se poate de normal în cadrul unei întreprinderi judiciare de aşa amploare. Faptele arată că veritabilii organizatori ai proceselor T.M.N. nu erau foarte vizibili pentru public, precum Taylor, care era un om de faţadă. Marcus, în calitatea sa de şef al Biroului de Crime de Război, exercita un control efectiv asupra unei mari părţi din personalul de la Nürnberg. El alegea judecătorii şi avocaţii pentru fiecare proces în parte, excepţiile trebuie să fi fost rarisime. Cartea lui DuBois arată că Taylor nu intervenea în bunul mers al proceselor, de unde trebuie să înţelegem că atribuţiile reale ale funcţiunilor acestuia erau practic exersate fie de Biroul de Crime de Război, fie de persoane subordonate lui Taylor. Printre aceştia de pe urmă îl găsim pe Robert M. W. Kempner, despre care vom vorbi în capitolul V.

Marcus pare să fi jucat un rol mult mai important decât gradul său banal de colonel. Se zice că pe timpul războiului, nu se ştie în ce împrejurări, ar fi impresionat favorabil pe preşedintele Roosevelt. (…) În orice caz, Marcus făcea parte dintr-un grup anonim restrâns de colaboratori care, în culise, stabileau în linii mari politica americană. Cariera generalului John H. Hilldring, care a condus Divizia de Afaceri Civile a Armatei de Uscat (D.A.C.), căreia Marcus i-a fost afectat în 1943, este strâns legată de cea a lui Marcus. D.A.C. a fost creată în 1943, în interiorul Statului Major General al Armatei de Uscat, pentru pregătirea specialiştilor în politica de urmat în teritoriile ocupate. Iniţial, era vorba ca Fiorello La Guardia să conducă D.A.C. În final, postul acesta i-a revenit, însă, lui Hilldring. Marcus a devenit membru şi, apoi, şef al serviciului de planificare D.A.C. Activitatea lui în cadrul D.A.C. avea să-l propulseze, apoi, în guvernământul militar din Germania. Câteva luni mai târziu, însă, Hilldring l-a detaşat din postul său în guvernământul militar din Germania ca şef al Biroului de Crime de Război, transferat de la Parchet la D.A.C., la 4 martie 1946. Apoi Hilldring a devenit Secretar de Stat adjunct pentru teritoriile ocupate, calitate în care a condus un secretariat care coordona politica Armatei, Marinei şi a Departamentului de Stat în Germania. În septembrie 1947, Hilldring părăseşte Departamentul de Stat şi devine consilier al Delegaţiei Americane la Naţiunile Unite, unde avea loc o importantă bătălie diplomatică între sionişti şi arabi. În acest post, Hilldring „a jucat un rol de primă mână în schimbul de informaţii cu reprezentanţii diferitelor comunităţi jidoveşti şi cu strategii sionişti“. Apoi, cam în momentul în care Marcus a fost numit comandant la Ierusalim, Hilldring l-a reintegrat în Departamentul de Stat ca Secretar de Stat adjunct pentru Palestina. Sioniştii s-au lăudat, apoi, că aceste două numiri, la Naţiunile Unite şi, din nou, la Departamentul de Stat au fost rezultatul direct al intervenţiilor lor. Lobby-ul sionist⁵⁴ îşi făcea simţită prezenţa. Atât Hilldring, cât şi Marcus erau piese de bază în acest lobby.

Că direcţia Biroului de Crime de Război a fost ocupată de un sionist fanatic, primul soldat cu grad de general în Armata izraeliană după vremurile biblice, lucrul nu este important decât în materie de ceea ce ar fi putut întreprinde acest sionist din poziţia respectivă. Important este că un om cu o astfel de suprafaţă, contacte şi preocupări dirija din umbră procesele de la Nürnberg. Este exact ce ne interesează. Foarte greu ne-am putea imagina pe acest post un om care să facă procesele din Galaxia Nürnberg şi mai suspecte decât sunt!

În condiţiile politice date, nu ne puteam aştepta la altceva decât la „procesele“ trucate pe care istoria le va omologa într-o zi la valoarea lor reală. Legenda „exterminării“, care a fost asociată acestor „procese“, va fi analizată în paginile care urmează^a.

NOTE

50. TAYLOR, apr. 1949, p. 272-276.

51. MARCUS, Encyclopedia Judaica, vol. XI, p. 945; BERKMAN, pp. 44-45. Saturday Evening Post, 4 dec. 1948, p. 179.

52.TAYLOR, 15 aug. 1949, pp. 13-14, 34-35.

53. DUBOIS, pp. 19-22, 31, 53, 63, 69-70, 74-75; BERKMAN, pp. 195-199, 157-159.

54. MARKUS; BERKMAN, pp. 191-193; JOHN & HADAWI, vol. II, p. 290n, 367; ZINK, pp. 209-210; New York Times, 8 apr. 1943, p. 12; 16 apr. 1943, p.10; 17 martie 1946, p. 15; 16 sept. 1947, p. 10; 29 aprilie 1948, p. 16; BLUM, p. 383.

a. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 71-76.