Inselatoria secolului XX (8)

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (8)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 

I. 6. Naziştii

Această carte se adresează celor care ştiu ceea ce s-a petrecut în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în anii premergători acesta. Nu este în intenţia noastră să studiem natura statului naţional-socialist, rolurile jucate de oameni ca Göring, Himmler, Goebbels şi alţii, nici măsurile adoptate contra jidanilor înainte de război. Unele din aceste subiecte vor fi, însă, atinse tangenţial când va fi necesar. Principalele evenimente şi datele aproximative privind războiul sunt presupuse cunoscute de cititor.

Pe vremea când Europa era sub dominaţia germană, ea nu era organizată conform Tratatului de la Versailles. Ilustraţia n° 3 [Fig. 3, Europa sub dominaţia nazistă – n.n., V.I.Z.] reproduce harta Europei din toamna anului 1942, pe vremea când puterea lui Hitler era la apogeu. Germania anexase Austria, Alsacia şi Lorena, o parte din Cehoslovacia, o bună parte din Polonia (în principiu, partea care fusese detaşată din Germania la sfârşitul Primului Război Mondial). Partea neanexată din Polonia a primit numele de „Guvernământ general“ şi avea statutul de provincie cucerită, guvernată de germani, la fel ca cele trei republici baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Bielorusia, Ucraina, Boemia-Moravia (partea apuseană a Cehoslovaciei) şi Banatul (care a fost vreme îndelungată o parte a Ungariei, parte dominată de o majoritate de origine germană^a) se găseau sub acelaşi statut de dependenţă.

Partea orientală a Cehoslovaciei devenise statul independent Slovacia, iar Iugoslavia fusese organizată în două state separate, Serbia şi Croaţia, corespunzând celor două naţionalităţi dominante printre cele cinci care constituiseră Iugoslavia interbelică. Italia avea şi ea un interes în această zonă a Europei, controlând Albania şi exercitând, împreună cu aliatul ei german, o influenţă asupra ţărilor vecine. Finlanda, Ungaria, România şi Bulgaria erau aliatele Germaniei şi unităţile Waffen S.S. (formaţiuni militare regulate în cadrul S.S.) erau recrutate în toate ţările Europei, cu deosebire în Ţările Baltice, Ucraina, Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia. Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, o mare parte din Franţa şi, mai târziu, Franţa întreagă erau ocupate de Germania. Suedia, Elveţia, Spania şi Portugalia au fost neutre pe toată durata războiului.

Se cuvine să examinăm o serie de detalii privind organizaţia S.S., o birocraţie unică ce avea răspunderea anumitor combinaţii improbabile de funcţiuni. Trei dintre acestea sunt importante pentru studiul nostru: securitatea, administraţia lagărelor de concentrare şi politica de reinstalare a populaţiilor deplasate. Serviciul cel mai bine cunoscut din cadrul S.S. era R.S.H.A. (Oficiul Central pentru Securitatea Reichului), care cuprindea poliţia numită Gestapo, condusă de generalul Müller, serviciul de securitate S.D., condus de generalul Schellenberg, serviciul Kripo (poliţia criminalistă), condus de generalul Nebe şi, mai târziu, Panzinger. Primul şef al R.S.H.A. a fost generalul Reinhard Heydrich, un om tânăr, ambiţios şi neobosit, care, prin metodele sale, şi-a făcut numeroşi inamici. După eliminarea lui Röhm (1934), ambiţiile considerabile ale organizaţiei S.S. în domeniul militar au generat conflicte permanente cu instituţia militară tradiţională, Wermacht. Heydrich s-a evidenţiat în acest domeniu prin lipsa de scrupule şi metodele dure de care se servea pentru a ajunge pe drumul cel mai scurt la scopul propus. În 1938 îl forțase pe generalul Blomberg să demisioneze din funcţia de Ministru de Război, arătând că noua soţie a acestuia era o fostă prostituată. Contra generalului von Fritsch, care i-a succedat lui von Blomberg, Heydrich a montat o întreagă cabală pe bază de false acuzaţii de homosexualitate. Von Fritsch a ieşit în final basma curată. Totuşi, cariera i-a fost compromisă şi animozitatea lui faţă de Heydrich era evidentă.

Exista încă un al doilea motiv de rivalitate între S.S. şi Wermacht. Serviciile de informaţii germane erau Abwehrul şi S.D.-ul. Primul era serviciul de spionaj militar de pe lângă Înaltul Comandament Militar, condus din 1935 de amiralul Canaris. Al doilea, S.D.-ul, era serviciul de spionaj politic, care depindea de Himmler şi de Heydrich. Aceste două tipuri de activitate de informaţii şi spionaj nu puteau fi separate în mod riguros, astfel că rivalitatea dintre Canaris şi Heydrich era inevitabilă. Se pare că Heydrich, la început, ar fi încercat să se înţeleagă cu Canaris, sub ale cărui ordine lucrase în tinereţe, în serviciile speciale ale Marinei. La un moment dat, Heydrich îl vizita destul de des pe Canaris. Faptul cel mai important este, însă, că Canaris era un trădător, în jurul lui învârtindu-se unele dintre cele mai tulburătoare mistere ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Canaris avusese anumite contacte cu Churchill şi a trădat Germania de câte ori a putut. Un funcţionar britanic s-ar fi exprimat cât se poate de sugestiv cu privire la amiralul Canaris: „era omul nostru“. Motivaţiile lui Canaris rămân, însă, la fel de misterioase ca întreaga sa personalitate şi toate antecedentele lui. Ian Colvin, o autoritate în materie de spionaj în timpul războiului, i-a consacrat lui Canaris o carte întreagă, fără a reuşi să-i descifreze misterul şi să-i înţeleagă motivele.

Cititorii vor trebui să decidă ei înşişi dacă amiralul Canaris a fost un patriot german sau un spion britanic, un om de stat european sau un intrigant cosmopolit, un agent dublu, un oportunist sau un profet. Nu îi va f uşor de ales între toate acestea. Otto John, omul pe care Colvin, în cartea sa publicată în 1951, îl desemnează ca pe unul dintre intimii lui Canaris, a fost pe toată durata războiului în post la Lisabona (capitală neutră foarte importantă), şef al rezidenţei Abwehr. Mai târziu, Otto John va deveni şef al securităţii de Stat al guvernului din Bonn, înainte de a fi demascat ca agent sovietic (1956)⁵⁵.

            Confuzia în jurul lui Canaris creşte uneori prin asocierea lui cu autorii loviturii de stat ratate din 20 iulie 1944. Este vorba de o eroare. Canaris a fost un trădător al Germaniei, în vreme ce conjuraţii de la 20 iulie nu l-au trădat decât pe Hitler. Nici un englez, după război, nu ar fi putut spune fără să mintă că mareşalul Erwin Rommel era în slujba Angliei. Canaris era, fără îndoială, la curent cu conspiraţia ce se punea la cale, lăsând participanţilor să se înţeleagă că ar fi fost alături de ei. El era un artist în a sugera impresii de acest gen.

Să revenim, însă, la tânărul general S.S. Heydrich. Către sfârşitul lui 1941, marea sa ambiţie l-a propulsat în postul de protector al Boemiei şi Moraviei. Începea, astfel, să deţină mai multă putere decât superiorul său, şeful S.S. Heinrich Himmler. Cam în aceeaşi perioadă, Heydrich a început să înţeleagă jocul lui Canaris. În calitate de şef al R.S.H.A. şi ca vechi colaborator al lui Canaris, nimeni nu era mai bine plasat pentru a-l demasca pe Canaris. Datorită conflictului vechi dintre Armată şi S.S., Heydrich îşi făcuse, până în acest început de 1942, o mulţime de duşmani puternici în Germania. Pare foarte suspect că exact în acest moment al carierei lui Heydrich, englezii reuşesc să îl asasineze, chipurile din întâmplare, după ce au paraşutat doi ucigaşi profesionişti în Cehoslovacia. Conform tuturor scenariilor asasinatelor politice, s-a ajuns la aceea că asasinii, probabili, au fost ucişi înainte de a apuca să vorbească. Spre surpriza generală, succesorul lui Heydrich, la începutul lui 1943, a fost Ernst Kaltenbrunner, personaj relativ obscur şi nu dintre cei mai ambiţioşi candidaţi. Doritor să evite repetarea situaţiei create sub Heydrich, Himmler a exersat un control mai direct ca înainte atât asupra serviciului S.D., cât şi asupra Gestepo-ului, deşi ambele continuau să depindă, oficial, de şeful R.S.H.A., care acum era Kaltenbrunner. În plus, Himmler îi dădu lui Kaltenbrunner o însărcinare specială: să dezvolte serviciul de informaţii S.D. Era vorba de o decizie foarte oportună din partea lui Himmler, căci, în acest fel, Canaris avea să fie privat de puterea sa, fără să fie în întregime demascat. În februarie 1944, printr-un decret special al lui Hitler, toate funcţiunile de spionaj militar fură transferate asupra R.S.H.A., activităţile de spionaj şi informaţii fiind concentrate în mâinile şefului S.D., Schellenberg. Canaris a fost arestat după lovitura de stat ratată de la 20 iulie 1944 şi executat cu puţin înainte de sfârşitul ostilităţilor.

Administraţia lagărelor de concentrare era încredinţată organismului W.V.H.A. (Oficiul Central de afaceri economice şi administrative), dirijat de generalul S.S. Oswald Pohl. După cum o indică numele său, W.V.H.A. se ocupa de rolul economic  jucat de S.S., cu alte cuvinte de administrarea braţelor de muncă disponibile în lagărele de concentrare. Comandanţii lagărelor de concentrare depindeau de Serviciul de Inspecţie a lagărelor, sub direcţia generalului S.S. Glüks, subordonat direct al generalului S.S. Pohl. La rândul lui, Pohl depindea de Himmler şi avea, oficial, acelaşi grad ca şi Kaltenbrunner sau Heydrich. Câteva cuvinte despre soarta jidanilor din Europa în timpul regimului naţional-socialist. Înainte de război, guvernul german întrebuinţase toate mijloacele legale pentru încurajarea emigraţiei jidanilor din Germania. Cea mai mare parte a acestora părăsiseră Germania înainte de începutul războiului. Problemele persistente implicate de acest program de emigrare a jidanilor din Germania constau, mai întâi, în dezorganizarea economiei, antrenată prin plecarea lor, apoi dificultăţile legate de găsirea unei ţări care să-i primească. Începând din 1941, din cauza războiului din Rusia şi a ocupării unor imense teritorii sovietice, cea mai mare parte a jidanilor din Europa se găsea în sfera de influenţă germană. Întrucât, însă, războiul pusese la dispoziţia Germaniei imense teritorii în Răsărit, un vast program de reinstalare a jidanilor pe aceste teritorii a început în toamna lui 1941. De-a lungul războiului, câtă vreme Germania a ocupat importante teritorii orientale, jidanii din Europa fură reinstalaţi pe acestea. Dintre ei, un anumit număr de tineri adulţi fură înrolaţi în detaşamentele de muncă.

Din cauza anumitor probleme politice şi a priorităţii exigenţelor legate direct de mersul războiului, programul de reinstalare nu a fost executat decât în mod parţial, numărul jidanilor cuprinşi în acesta fiind departe de cifra de şase milioane. Cu excepţia jidanilor din Polonia şi România, în cel mai optimist caz, au putut fi instalaţi cam 750.000 de jidani, mai ales în Ucraina, Bielorusia şi Letonia. Nu toţi jidanii din Polonia au căzut în sfera de dominaţie germană. În afară de cei care au reuşit să fugă înainte sau după ocupaţia germană, mai multe sute de mii, poate chiar un milion de jidani fuseseră deportaţi din Polonia de către ruşi, în 1940, şi fuseseră dispersaţi în Uniunea Sovietică. Cea mai mare parte dintre jidanii polonezi care au căzut în mâinile nemţilor au fost instalaţi în ghetourile din Estul Poloniei (frontierele din 1939). Soarta acestor jidani nu poate fi stabilită decât la modul general, întrucât teritoriile unde jidanii au fost reinstalaţi au căzut după război în mâinile sovieticilor, iar aceştia au făcut toate eforturile pentru a şterge orice urmă. Au rămas, însă, destule indicii pentru a înţelege, în linii mari, cele petrecute. Probabil că un bun număr a pierit în condiţiile confuze şi haotice din timpul retragerii trupelor germane. Este, însă, sigur că un număr considerabil de jidani, majoritatea de naţionalitate poloneză înainte de război, au fost integraţi Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nu puţini jidani au reuşit să emigreze, reinstalându-se în Palestina, Statele Unite, Europa sau în alte părţi.

Consideraţiile acestea de ordin general ne vor permite să interpretăm cu mai multă uşurinţă afirmaţiile cu privire la „exterminare“, care vor face obiectul capitolelor viitoare. Elementele principale cu privire la ceea ce s-a întâmplat efectiv cu jidanii vor fi dezvoltate în capitolul VII.

R.S.H.A. era însărcinată cu aplicarea concretă a celor mai multe dintre diversele aspecte ale politicii germane cu privire la jidani. În cadrul Gestapo-ului exista serviciul „B 4“, care se ocupa de toate religiile şi toate cultele. Acesta avea o subdiviziune consacrată religiei iudaice, la a cărei direcţie se afla un anumit Karl Adolf Eichmann, al cărui grad cel mai înalt a fost acela de locotenent-colonel sau colonel⁵⁶. Eichmann efectua munca de rutină care decurgea din politica guvernului german cu privire la emigrarea şi reinstalarea jidanilor. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea în contactele cu diversele consilii şi kahaluri jidăneşti, care trebuiau să întocmească liste de convoaie sau pentru asigurarea mijloacelor de transport a celor deportaţi. Nimic nu arată că Eichmann ar fi participat în vreun fel la elaborarea politicii antijidăneşti. Pe de altă parte, întrucât nu a participat la administrarea lagărelor de concentrare, nu a putut să joace nici un fel de rol în ceea ce s-a petrecut sau nu în interiorul acestora. Curios şi ridicol să constaţi că o lume întreagă s-a pasionat pentru afacerea Eichmann, întrucât este vorba de un personaj care nu a putut exersa în Germania naţional-socialistă decât funcţiuni de rutină. Aceste funcţiuni au fost îndeplinite conform ordinelor primite de a superiorii săi. Eichmann nu şi-a făcut depoziţia în faţa „tribunalului“ din Ierusalim decât după ce a citit cărţile lui Reitlinger şi Poliakov. La comanda temnicerilor lui de la închisoarea din Ierusalim, Eichmann a întocmit 17 tablouri multicolore, care, însă, nu au avut cine ştie ce contribuţie la mai buna înţelegere a maşinăriei birocratice a celui de-Al Treilea Reich⁵⁷. Nu pot vedea în „procesul“ Eichmann decât un montaj publicitar din partea statului jidănesc, obişnuit să nu ţină cont de regulile pe care alte state se cred obligate să le respecte. În capitolul următor vom găsi un scurt expozeu al afacerii Eichmann, precum şi depoziţia acestuia la Ierusalim.

Printre alte servicii ale organizaţiei S.S., însărcinate cu transferul de populaţii, se găseşte şi R.K.F.D.V. (Comisariatul Reichului pentru consolidarea germanităţii), condus de generalul Ulrich Greifelt. În aceeaşi ordine de idei poate fi amintit Ru.S.H.A. (Oficiul Central pentru Rasă şi Colonizare, condus de generalul S.S. Otto Hofmanm, apoi de generalul S.S. Richard Hildebrandt) sau Vo.M.I. (Oficiul de legătură pentru germanii neaoşi), condus de generalul S.S. Werner Lorenz. Răspunderea cea mai înaltă asumată de aceste servicii consta în reinstalarea germanilor neaoşi în teritoriile cucerite. Personajul central al acestor programe era generalul S.S. Ulrich Greifelt. Pe de altă parte, era inevitabil ca toate aceste servicii să fie, cumva, asociate, până la un anumit punct, programului de reinstalare a jidanilor^b.

NOTE

a. În mod evident, Arthur R. Butz este victima  unor informaţii eminamente eronate, cum e şi firesc pentru americanii care nu cunosc mai nimic din istoria popoarelor Europei. Banatul nu „a aparţinut“ niciodată Ungariei, ci, după înfiinţarea regatului ungar în Cîmpia panonică, pe la anul 1.000 d. Ch., a fost, o vreme, sub dominaţia Coroanei Maghiare. Ungaria a fost, circa două secole, paşalîc turcesc, după desfiinţarea ei – în urma Bătăliei de la Mohacs, din 1526 – de către Imperiul Otoman. După războaiele turco-austriece, Banatul a fost inclus în Imperiul Austro-ungar, fiind în subordinea directă a împăratului austriac (cf., printre altele, http://ro.wikipedia.org/wiki/Banat). Chiar dacă împăratul austriac a colonizat mulţi străini în zonă – italieni, spanioli, şvabi, saşi ş.a. –, în nici un caz Banatul nu a fost „dominat de o majoritate germană“. A existat o minoritate germană, influentă, e-adevărat, ca urmare a administraţiei Imperiului Austriac, în care funcţionarii erau preponderent germani (şi în Ungaria unguri), iar limba oficială a Imperiului Austro-ungar era limba germană, fiindcă nu exista limba „austriacă“. Cît despre limba „ungară“, ea nici nu exista: în cancelaria regatului Ungariei se folosea limba latină. Limba maghiară – căci limba „ungară“ nu există nici ca sintagmă – s-a introdus în Ungaria abia în 1869, după înfiinţarea dualismului austro-ungar. Vezi, de exemplu, A. J. P. Taylor, MONARHIA HABSBURGICĂ. 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-Ungariei. Editura Allfa, Bucureşti, 2000.

55. COLVIN, p. VII, 1-6; New York Times, 23 dec. 1956, p. 1; 6 iul. 1969, p. 11. Cf. STURDZA, pp. 161-162, pentru câteva episoade privind activitatea lui Canaris.

56. REITLINGER, p. 28; Crucea Roşie (1947), p. 99; EICHMANN, şedinţa 75, VI, W1.

57. ARENDT, p. 136 (p. 152 în ediţia din 1964).

b. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 76-82.

(Continuare în episodul următor)