Romania mea, tara suspectilor penal

Romania mea, ţara suspecţilor penal

Aurel I. Rogojan

Cu data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care conţin dispoziţii procesual penale, adică din 1 februarie 2014, în sistemul juridic naţional este consacrată instituţia „SUSPECTULUI“.

Cum suntem deja obişnuiţi, legea care consacră noua instituţie juridică nu o defineşte. Ca să fie un suspect bun la toate. Suspectul naţional de serviciu. Adică noi toţi care ne jucăm libertatea între dimensiunile posibile de aplicare a legii penale: spaţiul, timpul şi universalitatea.

Care vor fi consecinţele atrase de noua categorie juridică? Până în anul 1953, luna martie, ziua a cincea, aveam răspunsul. „Numai tovarăşul Stalin ştie!“ Fiindcă în epocă, instituţia suspectului era sinonimă opozantului Puterii, duşmanului de clasă şi dacă „tovarăşul Stalin“ bifa cu o anumită culoare, doar de Beria ştiut simbolul ei, o categorie socială, apoi acea categorie socială era supusă represaliilor, fiind suspectată de… Motivele se găseau imediat în starea deplorabilă a lucrurilor care puteau răscula poporul.

După învăţăturile puţine, dar bine deprinse, ale „tovarăşului Stalin“, consemnate şi adnotate de CEKA, NKVD şi KGB, Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Republica Populară Română – tânăr stat al dictaturii proletariatului – a introdus şi ea sistemul sovietic stalinist al riguroasei evidenţe a suspecţilor, pe care i-a împărţit în două categorii. Suspecţi în evidenţă activă, „lucraţi“ în mape operative de verificare, şi suspecţi în evidenţă pasivă, „lucraţi“ în supraveghere informativă generală. Adică, pentru cine este familiarizat cu limba lui Voltaire, ceea ce francezii numesc mai expeditiv „des renseignements généraux“ şi „la surveillance du territoire“. Cu deosebirile de sistem politic şi năravuri. Căci cele mai bine puse la punct cartoteci de evidenţă a suspecţilor, dar şi a informatorilor, au fost creaţia lui Joseph Fouché. În vremea sa, Convenţia Naţională a adoptat şi celebra Lege a suspecţilor. Înarmat cu roadele culese de pe urma acestei legi, Fouché a supravieţuit în toate regimurile politice, de la prima Republică, prin Consulat şi Directorat către Primul Imperiu, apoi în Restauraţie, până în 1816.

Facem această incursiune în istoria instituţiei suspectului pentru a ne putea da seama de originea, evoluţia şi domeniile de aplicare a acestei inovaţii introduse în dreptul procesual penal român. Aşa bunăoară, nu vom găsi menţionat „suspectul“ în vreun tratat de teorie a ştiinţelor juridice, de drept penal sau în vreun dicţionar de specialitate.

„Suspectul“ nu este onorat cu rangul de calitate procesual penală nici în alte coduri, de prin statele ale căror legi le-au importat asesorii populari din noua justiţie reformată prin asumări iresponsabile de răspundere a guvernului.

Toată tevatura în jurul chestiunii interceptărilor a pornit de la această inovaţie juridică sui generis. În drept, când aşa-zişi jurişti săvârşesc o gogomănie, pe care nu o pot nici explica, fiindcă este de-a-ndăratelea minţii, pun pe ea „ştaiful“ academic, clasificând-o sui generis.

Pentru ca procurorii, pe mână cu serviciile secrete, să-şi menţină deschise „portiţele legale“ ale intruziunilor în drepturile şi libertăţile definitorii pentru inviolabilitatea persoanei, domiciliului şi corespondenţei, a fost inventată noua calitate juridică procesual penală, „suspectul“. De fapt, nu a fost inventată, ci readusă în actualitate din trecutul întunecat al istoriei.

Evident că toată lumea respinge ideea că suspectul trebuie înştiinţat că este suspect. Ceea ce explică de ce domnul C. T. Popescu dixit: „(…)Problema în sine rămâne reală şi acel articol din Codul Penal trebuie schimbat. A avea situaţii în care să nu se poată face interceptări decât după înştiinţare e împotriva firii. (…)“.

Într-un material postat de DCNews, în loc să se citeze integral şi corect textul de lege controversat, se merge pe urechismul „în schimb anchetatorii susţin“. Pot să susţină orice, dar sunt şi îndreptăţiţi? Legal şi moral?

Să revenim cu picioarele pe pământ. Nu există o prevedere care obligă la înştiinţarea prealabilă a suspectului în legătură cu măsura interceptării. Cine a invocat-o a făcut-o pentru a crea o diversiune şi un scandal politic la vârf, iar în spatele perdelei de fum să se opereze, în grabă şi fără logică, „modificări cu dedicaţie“ în noile coduri.

Toţi se pronunţă împotriva a ceva, fără să ştie ce este acel ceva. Cam aşa putem rezuma controversele legate de intrarea în vigoare a codurilor penal şi de procedură penală.

Nimeni nu s-a obosit să le citească, darămite să le înţeleagă, înainte de a le proslăvi ori desfiinţa.

Calitatea persoanei implicate într-un conflict cu legea penală, în funcţie de fazele procesului penal, putea fi, până la 1 februarie 2014, de ÎNVINUIT, INCULPAT, CONDAMNAT, în primă instanţă şi CONDAMNAT DEFINITIV. Am enunţat un principiu care ţine de doctrina dreptului penal, aşa cum în ştiinţa biologiei morfologice alcătuirea omului este din cap, trunchi şi membre.

Acum, după legea nouă, apare calitatea de SUSPECT. În treacăt fie spus, pentru Serviciile Secrete, în special şi pentru Putere, în general, suspecţi suntem toţi. Asta nu vede nimeni.

Noua lege derapează de la Constituţie, care consacră în art. 23 alin. (8) condiţiile aducerii la cunoştinţă a învinuirii, iar persoana avută în vedere nu este un „suspect“, ci un „învinuit“.

Toată tevatura înştiinţării în legătură cu interceptarea, mă rog, motivele învinuirii, pornesc de la inadvertenţele legii procedural penale în raport cu Constituţia României, nu şi cu a statului de unde s-a copiat textul de lege. Este posibil ca şi în legea copiată să se prevadă, în logica teoriei universale a dreptului, tot învinuit, dar s-a tradus greşit de către cineva fără pregătire juridică aprofundată. Dar toată strofoşenia de înalt nivel ne face să „suspectăm“: „Dacă este un fapt premeditat?“.

De la suspect la învinuit este o cale atât de lungă încât… parcursul ei ţine de materia activităţii Serviciilor Secrete.

Or, tocmai acesta este fondul chestiunii. În speţă nu se mai doreşte un cod transparent de procedură penală, ci o tehnologie secretă, specifică Serviciilor Poliţieneşti, ori de Informaţii.

Numai în aceste domenii strict rezervate grija pentru „secretul operaţiunii“ prevalează obţinerii legale a mijlocului de probă.

Mixajul periculos, prin care se ţine morţiş aducerea metodelor Serviciilor Secrete în morfologia procesului penal, este tot ce poate fi mai rău şi dăunător separaţiei puterilor, dar un vis de aur al dictatorilor!

3 februarie 2014

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ct-popescu-si-bogdan-chirieac-se-prind-in-plasa-unei-diversiuni-231354/