vineri, 22 februarie 2013

Nebunia pensiilor militare. Vicepremierul Gabriel Oprea, atentator la securitatea Romaniei?




Nebunia pensiilor militare
Dobriţoiu: Vicepremierul Gabriel Oprea, atentator
la securitatea României şi a N.A.T.O.?!

Generalul senator Corneliu Dobriţoiu, ex-ministru [liberal] al Apărării, putea să rămână pentru istoria vieţii politice cu imaginea unui om onest. Cu o importantă condiţie, valabilă pentru toţi cei care cred că fac politică. Să fie atenţi la ce şi cum vorbesc atunci când ni se adresează nouă, celor care ne-au cerut să-i votăm. Noi nu i-am votat ca, după ce ajung să decidă asupra destinelor noastre, să ne trateze ca pe nişte idioţi.
Potrivit agenţiei Mediafax, preşedintele Comisiei Senatului pentru Apărare, Corneliu Dobriţoiu, a ţinut să ne aducă la ştiinţă „recalcularea pensiilor militare s-a făcut neprofesionist, cu mari greşeli, iar statul trebuie să plătească 200.000 de lei în plus. (...) Statul trebuie să plătească o sumă care excede 200.000 de lei în plus“.
Cum trebuie să înţelegem „o sumă care excede 200.000 lei în plus“, poate fi o chestiune care ţine de cunoştinţele de limbă română sau de respectul pe care senatorul, general şi ex-ministru, actualmente preşedinte de comisie parlamentară, îl nutreşte limbii oficiale a statului român. Limba, care dacă nu ne va contrazice, este şi limba maternă a autorului exprimării citate. Ambiguitatea exprimării, în acest caz dat, este mai mult un procedeu tactic decât o scăpare de virgulă. Deşi, într-o sentinţă, virgula poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Depăşind aspectul formei ştirii „de senzaţie“, pe fond constatăm că 200.000 de lei, adică circa 45.000 de euro, nu reprezintă nici pe departe o „gaură în cer“, oricât de sărac ne-ar fi bugetul.
În faza următoare, după ce şi-a dat seama că, în avântul său propagandistic, a spus o minciună mult prea gogonată, generalul ex-ministru al Apărării, calităţi care nu admit inexactităţi în reglarea tirului, pentru că, altfel, îţi bombardezi propriile trupe, revine şi, minune mare, iată ce afirmă din studioul postului B1 TV:
„C. Prisăcariu: (...) Aş vrea să lămuriţi un aspect, pentru că s-a vorbit de o pagubă de 200.000 de lei (...) lunar. C. Dobriţoiu: Paguba este mult mai mare. Eu am oferit doar o limită. Limita această generează anumite competenţe ale organelor de anchetă. (...) Din analizele din procesul de auditare rezultă că s-ar ridică la aproximativ 500.000 de euro pe lună“.
Să ne ţinem bine. Distanţa de la 45.000 la 500.000 e de peste 11 ori mai mare. Aşadar, cu ce scop şi cu ce obraz a purces preşedintele Comisiei Senatului pentru Apărare la acest război mediatic?
Chiar nu se ştie care este diferenţa în buget dintre valoarea pensiilor militare de serviciu anterior recalculării şi a cuantumului pensiilor rezultate în urma aberaţiilor, abuzurilor şi ilegalităţilor guvernului Partidului Democrat Liberal? Pentru relevarea adevărului era suficientă o operaţie de aritmetică elementară, scăderea din valoarea pensiilor în plată a valorii pensiilor din luna anterioară aplicării noii reglementări.
Dacă s-a refuzat efectuarea acestei operaţii aritmetice elementare, înseamnă că ceva ni se ascunde. Înseamnă că Puterea nu poate guverna decât la adăpostul unui secret. Un secret care, deşi ţine de guvernarea anterioară, îl apară. De ce, intenţionează să se folosească de el?
Eu, precum şi toţi cei care am luat cunoştinţă de afirmaţiile generalului senator şi preşedinte al Comisiei de Apărare a Senatului nu avem cum să-i punem la îndoială autoritatea în materie şi să ne dăm cu părerea că nu ar şti ce spune, că nu erau 200.000 de lei, ci de euro, şi că în acest fel adevărul e mai aproape. Pe ce ne-am baza, decât pe surse de zvonuri?
Această pare a fi unica strategie a guvernării, care funcţionează. Stimularea zvonisticii prin absenţa informaţiilor oficiale. Membrii guvernului nu sunt purtători de cuvânt ca să ne ofere informaţiile de interes public la care suntem îndreptăţiţi. Ei când comunică fac politică. Adică ne amăgesc, ca să folosim un eufemism în locul verbului potrivit. După ei, purtătorii de cuvânt ar trebui să-i combată, aşa că tac.
O altă minciună gogonată care continuă să fie promovată şi consolidată ca adevăr în spaţiul comunicării publice este cea cu privire la imposibilitatea identificării veniturilor realizate de personalul militar, deoarece nu s-ar găsi actele doveditoare.
Cu intenţionată rea voinţă, autorii reglementărilor de „recalculare“ a cuantumului pensiilor legal calculate la momentul curgerii dreptului la pensia militară de serviciu au omis să menţioneze actele din care rezultă veniturile realizate de militari, altele decât statele lunare de plată. Acestea, într-adevăr, nu urmează militarul în decursul carierei sale, ci rămân în arhiva unităţilor din care s-au încasat soldele, primele, sporurile, indemnizaţiile şi, eventual, alte componente ale venitului lunar.
Este un fapt ce nu trebuie demonstrat că statul de plată nu este izvorul drepturilor salariale, ci doar dovada acordării acestora. În lipsa statelor de plată, era firesc să se caute izvorul drepturilor, documentele primare care au stat la baza întocmirii statelor de plată. Aceste documente primare sunt ordinele de încadrare, numire, promovare, retrogradare în funcţie sau grad, de acordare a gradaţiilor de vechime, salariilor de merit, indemnizaţiilor de comandă, primelor, sporurilor etc.
Armata se întemeiază pe disciplină, rigoare şi precizie matematică şi în ceea ce priveşte „birocraţia“ documentelor. Toate, dar absolute toate ordinele anterior menţionate sunt consemnate, strict cronologic, cu indicarea cuantumului bănesc al drepturilor cuvenite, în „Fişa de evidenţă cadre“ şi, după caz, în „Fişa de evidenţă a recompenselor şi pedepselor“, piese ale Dosarului personal, care urmează militarul prin toate garnizoanele şi unităţile, aici fiind regăsite elementele pe baza cărora s-a calculat iniţial pensia militară de serviciu. Dacă statele lunare de plată nu au mai fost de găsit, în toate cazurile, dosarele personale, care nu se rătăcesc şi, dacă se deschid, oferă toate elementele unei corecte stabiliri a cuantumului veniturilor realizate. Un ordin din categoria menţionată se emitea obligatoriu în trei exemplare. Deci, aveau trei destinaţii, către trei structuri [Emitent, Personal, Financiar]. Aşa ceva nu era de negăsit!
O stenogramă a şedinţei unei comisii de specialitate a parlamentului anterior dovedeşte că cele menţionate erau cunoscute, că deputatul Nicolae Mircovici, ofiţer de carieră până în 1989, dar şi jurist, a pledat în sensul luării în considerare a documentelor primare de acordare a drepturilor băneşti. Realităţile s-au ignorat cu vădită rea credinţă, „cunoscându-se“ că statele de plată „se mai rătăcesc…“. Aiurea! În prusaca birocraţie militară se regăseşte, oricând, până şi numărul ţigărilor, lamelor de ras şi acelor de cusut din cotele lunare ale soldaţilor.
Dar să vedem ce ne mai spune generalul senator:
„C. Dobriţoiu: (...) Auditul a fost necesar deoarece procesul de recalculare a pensiilor militare a adus nişte realităţi în sistem absolut anacronice: subofiţerii aveau pensii mai mari decât generalii. (...)“.
Aparent, cine îl aude şi nu cunoaşte cum s-au acordat gradele de general în nişte cazuri, cam multe ca să le putem considera particulare, îi va da crezare ex-ministrului Apărării.
Realităţile balcanice de la Bucureşti demonstrează cu totul altceva. Subofiţerul de la popotă, brancardierul de la spital, vivandiera regimentului, plutonierul de companie, frizerul, croitorul, cizmarul, ospătarul şi bodyguarzii nu ştiu cărui preşedinte, prim-ministru sau ministru au absolvit facultăţi prin corespondenţa, fiind trecuţi în corpul ofiţerilor. Apoi „merituoşii diplomaţi universitari“ au fost promovaţi pe funcţii prevăzute cu grad de general, pe care l-au şi primit.
Asemenea minuni s-au întâmplat cât ai bate din palme. Când protectorii au ieşit din scenă, cei loviţi de noroc s-au trezit generali pensionari la 40 şi ceva de ani, fără vechime în serviciu, dar cu pensia stabilită pe baza ultimului salariu. Astronomic, dacă avem în vedere salariul minim. Evident că aceşti generali, în baza noilor reglementări, nu aveau cum să întrunească punctele de pensie adunate de plutonierul adjutant şef, în serviciu militar activ de la încorporare [la 18-19 ani] şi până la vârsta pensionării.
Între 15-20 de ani de „serviciu militar“ privilegiat şi încheiat odată cu ieşirea din scenă a protectorilor politici şi 35-37 de ani vechime calendaristică efectivă, fără spor de grupă de muncă, a subofiţerilor din „talpa oştirii“ este o mare diferenţă. Dacă avem în vedere generalii care şi-au început şi încheiat cariera militară în aceleaşi momente temporale cu subofiţerii respectivi, vom constata că acele „realităţi în sistem absolut anacronice: subofiţerii a[vea]u pensii mai mari decât generalii (...)“ nu există. Generalul senator lansează, cu sistem de ochire electronic fără greş, o rachetă interpartinică devastatoare, dacă cele spuse se vor adeveri. Astfel, ne lasă să întrevedem o complicitate criminală, echivalentă cu un atentat de o extremă gravitate la adresa securităţii naţionale, implicit şi a securităţii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al cărui autor ar fi predecesorul său la Apărare. Cităm:
Corneliu Dobriţoiu: „(...) Am constatat că bugetul de achiziţii al Ministerului Apărării se îndreaptă către alte zone, ceea ce a generat şi generează serioase lacune privind creşterea capacităţii operaţionale a forţelor noastre armate, în calitate de aliat. România este un aliat al N.A.T.O. la graniţa de Est a N.A.T.O., cu responsabilităţi deosebite din punct de vedere operaţional. Jurnalist: Cum adică se îndreaptă spre alte zone?
C. Dobriţoiu: Da... Sunt contribuţii care merg, în baza legii, la palierul de pensii private, în mod obligatoriu, 30 la sută, şi acest proces este în creştere, şi 70 la sută au mers către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. Chestiunea de fond este alta, că mie mi-a generat impresia că tendinţa a fost să crească pensiile pentru ca aceste donaţii să fie cât mai generoase (...)“.
Stimată opinie publică, mai sunt necesare comentarii? Ce face acest politician cu breton? Pune pensionarii militari pe jăratec, intoxică şi dezinformează cu inexactităţi, revine cu jumătăţi de adevăr, tot dezinformare se cheamă. Apoi, nesatisfăcut probabil de efecte, sesizează, pe cale publică orală, Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. un prezumat atentat la securitatea României şi a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, ori uzează de o hiperbolă, ca figură de stil?
Corneliu Dobriţoiu şi Victor Ponta aveau la îndemână pârghia necesară de soluţionare a chestiunii în discuţie, în 24 de ore, fără a politiza-o. Nu au făcut-o, din luna mai până în luna decembrie 2012. Au amorsat-o şi au rostogolit-o. Dacă o rezolvau, mai puteau să se exhibiţioneze acum pe ecrane la talk show-urile televiziunilor tabloide?
Unul seamănă teamă, celălalt se erijează în salvator. Cea mai ieftină şi prăfuită reţetă de politicianism lipsit de scrupule.
Dă, Doamne, înţelepciune aleşilor noştri, oriunde ar vorbi!
Publicat Joi, 21 februarie 2013
General de brigadă (rez.) Aurel I. Rogojan

Iuliu Maniu: un Gica-contra interbelic




Iuliu Maniu: un Gică-contra interbelic 

            De fiecare dată când trec prin Piaţa Palatului şi văd statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, simt un gust amar şi mă gândesc câtă nedreptate este pe lumea asta. Dacă statuia lui Iuliu Maniu, amplasată în faţa Bisericii Kretzulescu ar avea o mică justificare, amplasarea statuii lui Corneliu Coposu lângă această Biserică este total nepotrivită. În susţinerea părerilor mele prezint mai jos câteva date despre cele două figuri istorice menţionate mai sus. Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., a avut o contribuţie importantă – după unii, discutabilă după alţii – la realizarea Statului Naţional Unitar Român. Analizând, însă, activitatea politică de după Marea Unire, se constată că atitudinea lui Iuliu Maniu a avut un caracter net duplicitar şi dăunător României. Dar, mai ales, Iuliu Maniu s-a fofilat în asumarea luării unor decizii politice, „făcând pe mortu-n păpuşoi“.
            La 1 decembrie 1918, are loc la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, cu participarea a peste 100.000 de români, veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului. Vasile Goldiş, din însărcinarea şi în numele Consiliului Naţional Român, citeşte textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România, aprobată în unanimitate. Iuliu Maniu voia unire, dar cu condiţii! Nu trebuie uitat că, la 28 august 1916, când Armata Română trecuse Carpaţii în Transilvania, Iuliu Maniu era ofiţer în Armata Austro-ungară, cu arma în mână îndreptată împotriva Statului Român. De aceea, nu a fost lăsat să citească textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România. Textul a fost citit de Vasile Goldiş, vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român Central. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează „Unirea necondiţionată a acestor români şi a teritoriilor locuite de ei cu România“. De fapt, în Parlament, lui Iuliu Maniu şi Ion Hudiţă avea să li se strige „Jidoviţilor!“, pentru că-i apărau pe evreii afacerişti. O mare rezistenţă la realizarea Statului Naţional Unitar Român a opus iudaismul mondial.
            După desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român, „Unirea cu Roma“ a unei părţi a preoţilor şi a unei minorităţi a populaţiei româneşti din Transilvania nu mai avea justificare. Cei care s-au „unit“ n-au făcut-o din considerente religioase, ci din motive economice, sociale şi politice, deci nu pentru că ar fi fost nemulţumiţi de Biserica Ortodoxă, ci pentru că voiau să iasă din situaţia de inferioritate politico-socială în care erau ţinuţi prin nefasta Unio trium nationum, formată din unguri, secui şi saşi. În esenţă, „Biserica Greco-catolică Unită cu Roma“, adică „uniatismul“, era expresia duplicităţii, imposturii, ipocriziei – motiv pentru care chiar clerul bisericilor aşa-zis „istorice“ maghiare (luterană, calvină şi unitariană) îi acuzau pe românii „uniaţi“ că „sunt nesinceri, prefăcuţi“. Ceea ce, în principiu, era adevărat, întrucît însuşi uniatismul“ nu era decât un tertip politic, juridic şi religios al Bisericii Catolice folosit pentru a-şi mări zona geografică a Catolicismului – care pierduse teren în lupta cu Protestantismul – prin cumpărarea adeziunii la Catolicism a enoriaşilor cu promisiunea eliberării din servitutea politico-economică. Unitatea Statală a românilor, odată realizată politic, impunea şi o unificare religioasă. Printre cei care s-au opus cu înverşunare la unificarea religioasă a fost şi Iuliu Maniu, deoarece acesta era „greco-catolic“. În mod evident, impostura uniatismului l-a marcat şi pe Iuliu Maniu, fiind impregnat în comportamentul său duplicitar şi laş, dar mascat, abil, prin mimarea unei înţelepciuni absconse – motiv pentru care a fost poreclit „Sfinxul de la Bădăcin“. În primăvara anului 1923, Parlamentul României a votat Constituţia Statului Unitar Român, înlocuind-o pe cea din 1866. Iuliu Maniu a fost împotriva acestei decizii şi, în consecinţă, nu a votat Constituţia (cum aveau să facă, şapte decenii mai târziu, U.D.M.R.-iştii, aliaţii „seniorului“ Coposu în C.D.R.). Liderul ţărănist refuzase să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Tot el l-a introdus clandestin în Ţară pe Carol Caraiman – după ce Parlamentul îl eliminase de la succesiunea tronului, în 1926 –, proclamându-l Rege al României şi inaugurand, astfel, un regim corupt şi uzurpator, care a dus la sfârtecarea graniţelor Ţării. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul tratativelor pentru încheierea unui armistiţiu, Iuliu Maniu a fost de acord cu acţiunea regelui de capitulare fără condiţii, pe care o enunţase, cu deplină inconştienţă politică, paraliticul F. D. Roosevelt, susţinut, de nevoie, de Winston Churchill. Iuliu Maniu dispunea de o staţie de radio emisie-recepţie şi avea legături directe cu Serviciile Secrete britanice de la Istanbul, transmiţând chiar date de ordin  militar. Jocul dublu pe care l-a făcut, pe de o parte, cu Mareşalul Antonescu şi, pe de altă parte, cu trupa de conspiratori în frunte cu imberbul rege Mihai I, a dus la evenimentele tragice de la 23 august 1944, care ne-au costat două treimi din Armata de Front, făcută prizonieră din cauza unui pretins „Armistiţiu“, ilegal şi iresponsabil.
            La începutul lunii august 1944, în urma negocierilor cu Alexandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. la Stockholm, sovieticii acceptaseră o mare parte a condiţiilor puse de Mareşal. Iniţierea negocierilor a venit de la Stalin. Rusia Sovietică ne cerea să negociem un armistiţiu, iar Anglia ne cerea criminala „capitulare fără condiţii“. La 7 august 1944, redutabilul gazetar care a fondat şi a condus ziarul Curentul, Pamfil Şeicaru, a fost chemat de Mareşal la Olăneşti şi înştiinţat că trebuie să plece, în câteva zile, la Madrid, pentru a organiza, în afara României, o campanie de presă cu scopul de a denunţa opiniei publice internaţionale orice eventuală încălcare a celor prevăzute în acordul de armistiţiu care urma să fie încheiat. La 10 august, Pamfil Şeicaru a plecat în Spania şi şi-a continuat cariera de comentator politic până în anul 1980, când s-a stins din viaţă, la 86 de ani, dintre care ultimii 36 petrecuţi în pribegie.
            Răspunsul la Convenţia de Armistiţiu, favorabilă României, aşa cum solicitase Ion Antonescu, trimis de Stalin pe numele Mareşalului, prin cifrul secret al Ministerului de Externe, a fost înmânat lui Iuliu Maniu de către cei doi funcţionari care coordonau activitatea cifrului şi care erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (Rădulescu-Pogoneanu şi Niculescu-Buzeşti). Iuliu Maniu nu a putut accepta ca Mareşalul să fie autorul şi pârghia executorie a planului de desprindere a României de Germania. Răspunsul primit de la sovietici l-a predat regelui – care fusese, tot timpul, o marionetă –  şi a consimţit la arestarea Mareşalului. La aflarea veştii arestării Mareşalului Ion Antonescu, Stalin a fost surprins şi, profitând de ocazie, a ocupat Ţara şi a amânat semnarea adevăratului armistiţiu până la 12 septembrie, după ce dusese în prizonierat circa 170.000 de militari.
            Stalin trata un armistiţiu cu şeful statului român, Mareşalul Ion Antonescu, şi nu discuta cu nişte complotişti, în marea lor majoritate evrei şi români „jidoviţi“. Nu trebuie uitat că Iuliu Maniu era de religie greco-catolică, iar în timpul cât a fost închis în penitenciarul de la Sighet a declarat că îi pare rău că n-a trecut la religia catolică. Este regretabil că, la vârsta de 80 de ani, când a decedat (5 februarie 1953), a făcut o asemenea declaraţie (cf. Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în Penitenciarul din Sighet, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994). Omul nu a înţeles nici la vârsta de 80 de ani că etapa premergătoare iudaizării omenirii este catolicismul.
La procesul Mareşalului, Iuliu Maniu, în speranţa că îşi va salva pielea, a fost un martor cu două feţe. Fără să vrea, „marele“ om politic Iuliu Maniu a făcut jocul duşmanilor Poporului Român, abătându-se de la jurământul pe care-l făcuse când era reprezentant al studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti“.
Nu trebuie uitat nici faptul că, după ocuparea Nordului Ardealului, în urma Dictatului de la Viena, din 30 August 1940, Iuliu Maniu a organizat la Cluj o manifestaţie de protest, dar la care el nu a participat: s-a fofilat, ca de obicei, şi s-a ascuns la Turda. Cei mai mulţi dintre manifestanţi au fost arestaţi de autorităţile maghiare şi duşi în închisorile din Budapesta. Câtă nedreptate!
La procesul lui Emil Dumitru Şteanţă, Secretarul general al Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“, alături de Nicolae Paliacu şi de Gavrilă Olteanu, care au fost iniţiatorii şi organizatorii Mişcării SUMANELE NEGRE, Iuliu Maniu a fost de o laşitate deplină. Marele „naţionalist“ Iuliu Maniu a declarat la proces că nu l-a văzut niciodată şi că nu l-a cunoscut pe Dumitru Şteanţă, deşi avusese multe discuţii şi întâlniri cu el, iar Batalionul de Voluntari îi purta numele! Amănuntele sunt date chiar de către Dumitru Şteanţă, în cartea sa Am luptat în SUMANELE NEGRE (Bucureşti, 2007). Dumitru Steanţă a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, la 18 noiembrie 1946, şi eliberat prin Decretul de graţiere nr. 5 din 1964. Fenomenul SUMANELE NEGRE a fost o mişcare naţională, cu răspândire şi susţinere în toate regiunile ţării. Chiar şi mareşalul sovietic Rodion Iarovievici Malinovski a încurajat această acţiune şi a lansat, în presa scrisă şi la postul de radio BOD, apelul „Înrolaţi-vă pentru eliberarea Ardealului!“
După eliberarea din detenţie, Dumitru Steanţă a fost în permanenţă urmărit, persecutat şi nu i s-a permis să ocupe nici o funcţie. A lucrat ca ospătar, şef de sală, voiajor comercial, sau a prestat muncă la domiciliu. Aceasta şi din cauza declaraţiei lui Iuliu Maniu la procesul Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“.
Dumitru Steanţă a decedat într-un total anonimat, la 21 decembrie 2007, fiind înmormântat în Cimitirul Străuleşti II, fig. 48, loc 447, Bucureşti.
Câtă nedreptate a avut de suferit Emil Dumintru Şteanţă din partea acestui individ, Iuliu Maniu, care, din motive încă obscure, este prezentat ca un mare om politic! Totuşi, Dumnezeu a făcut, într-un fel, dreptate. Şi, ca să punem bomboana pe coliva lui Iuliu Maniu – pe care marele istoric Nicolae Iorga îl prezintă ca pe un impostor –, trebuie etalat un fapt recent semnalat în presa postdecembristă despre odioasa Ana Pauker. „A fost acuzată de complot împotriva siguranţei statului din însărcinarea Cominternului. Procesul s-a terminat cu condamnarea ei la 10 ani închisoare, cu toate că toată presa evreiească sau iudaizată a României, mai ales ziarele principale Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, din strada Sărindar, i-au luat apărarea şi au prezentat întreaga desfăşurare a procesului ca pe o infamă înscenare politico-reacţionară, arătînd-o pe Anna ca pe o martiră a libertăţilor democratice. Apărătorul ei n-a fost altul decît şeful Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, care a preluat voluntar apărarea şi a pledat pentru achitarea ei (s.n., V. T.). Aceasta n-a servit, totuşi, la nimic. Anna Pauker a trebuit să execute 10 ani de temniţă la închisoarea militară din Râmnicu Sărat“ (cf. Fr. Lenauheimer, „Anna Pauker“, MEMORIA revista gândirii arestate, nr. 2/2012, pag. 100). Dar în puşcărie avea să stea doar patru ani, pînă în luna mai 1941, cînd, din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, a fost dată sovieticilor la schimb cu omul politic român Moş Ion Codreanu. La 5 noiembrie 1947, Ana Pauker a fost numită ministru de Externe şi vice-prim-ministru al României, fiind prima femeie din lume care ajunsese în aceste funcţii – apărînd chiar pe coperta prestigioasei reviste americane TIME. „În aceeaşi lună, a pus să fie aruncat în închisoare bătrânul conducător al Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, cu următoarea frază lapidară: «Maniu şi-a meritat odihna pentru vârsta lui înaintat㻓 (ibidem, pag. 104). Evident, ca orice jidancă împuţită, Ana Pauker s-a răzbunat pe „apărătorul ei voluntar“, Iuliu Maniu, fiindcă, la procesul ei din 1936, nu o scăpase de puşcăria meritată. Deci, Iuliu Maniu a avut ce-a meritat, pentru întreaga lui viaţă de netrebnic.
În privinţa lui Corneliu Coposu pot releva câteva aspecte nu atât de importante sub aspect istoric, dar, oricum, semnificative. Cu câţiva ani înainte de baia de sânge din decembrie 1989, odată, la plecarea din sediul guvernului, unde susţinusem un proiect, fiind însoţit de către colonelul Gheorghe Anghel, fost instructor la Secţia Militară şi pe Probleme de Justiţie, acesta mi-a arătat un individ care ieşea din biroul lui Ştefan Andrei şi mi-a spus că este Corneliu Coposu. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de el. L-am întrebat pe colonelul Gheorghe Anghel cine este individul. Mi-a spus că este unul dintre foştii secretari ai lui Iuliu Maniu, pe care îl văzuse de multe ori intrând şi ieşind din biroul lui Ştefan Andrei şi că era şeful Serviciului A.L.A. (Apărarea Locală Antiaeriană) la o întreprindere de construcţii montaj din Bucureşti. Uitasem de această întâlnire cu Corneliu Coposu, când, în 1999 am găsit cartea COMPLOTUL SECURITĂŢII – Revoluţia trădată din România, de Antonia Rados (Editura Saeculum, Bucureşti, 1999), unde, la pagina 22, scrie că Ştefan Andrei fusese pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului, iar la pagina 139 scrie că Ştefan Andrei, locţiitor al primului ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv, trimisese câteva semnale în Vest că pregătea o răsturnare a dictaturii. Probabil prin Corneliu Coposu transmitea semnalele. Ştefan Andrei se şi vedea şeful statului. El nu ştia că jocurile erau făcute pentru alţii: evrei, iudeo-ţigani, iudeo-maghiari şi sectanţi. După decembrie 1989, au venit în România sectanţi din tot Occidentul – au venit până şi din îndepărtata Brazilie! –, sectanţi care, în realitate, sunt evrei. Sub masca înfiinţării unei Biserici Universale, sectanţii propagă anticreştinismul şi urmăresc exterminarea poporului român pentru că a împiedicat întemeierea statului evreiesc pe teritoriile româneşti. Sectanţii sunt agenţi ai iudaismului şi au în doctrinele lor teze iudaice.
 Este adevărat că „emanaţii“ l-au recompensat pe Ştefan Andrei cu două imobile din fondul proprietăţii de stat: un apartament în Bulevardul Unirii, nr. 68, scara 2, Bucureşti, şi o vilă în str. Frunzei, nr. 34 A, Bucureşti (în aproprierea Colegiului Mihai Viteazul). Vă rog să consultaţi cartea lui Valentin Manoliu, Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica conspiraţie internaţională a NOII ORDINI MONDIALE (Editura Sapienţia, Bucureşti, 2006, pag. 187). Mai are o locuinţă în str. Berna nr. 1, ap. 2, închiriată unei firme. Şi mai are o vilă la Snagov, construită din pensia lui de nomenclaturist, din chiria pentru casa din str. Berna, din drepturile de autor pentru cărţile publicate şi din alte venituri pe care nu le ştim. Dar Fiscul le ştie? A mai fost recompensat cu un post de consul general al României la Milano, Italia, pentru fiul lui. Ce merite şi ce competenţe are progenitura lui Ştefan Andrei?!
Acum Ştefan Andrei a întors-o „ca la Ploieşti“: scrie şi cărţi. Recent a apărut o lucrare a lui: I se spunea MACHIAVELLI. Ştefan Andrei în dilog cu Lavinia Betea (Editura adevărul, Bucureşti, 2011). Nimeni n-a auzit că i s-ar fi spus Machiavelli. Lumea ştia de „Ion-te-leagă“ (Ion Dincă); „Talpă“ (Angelo Miculescu – avea talpa de 50 cm!); „Amorezu’“  (Gogu Rădulescu), „Trăistaru’“ (Ion Columbeanu – umbla tot timpul cu traista şi cerşea, deşi era consilierul premierului Constantin Dăscălescu), „Ţuică“ (Ion Gheorghe Maurer), „Cap-de-lemn“ (Gheorghe Petrescu, fratele Elenei Ceauşescu), „Hoaţa“ (Alexandrina Găinuşe).


Unui singur om i s-a spus „MACHIAVELLI“: lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Cartea scrisă de Ştefan Andrei este plină de date imaginare, inexactităţi, falsuri şi îşi prezintă incomplet biografia, chiar o falsifică. De ce nu spune despre fapta murdară pe care a făcut-o în anul 1951, când mama lui i-a adus, la Căminul de Studenţi din Bulevardul Tei, printre altele şi nişte ouă roşii?! I-a aruncat ouăle roşii pe geam şi a apostrofat-o să nu mai facă aşa ceva! Era cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Paştelui.
Cum se numeşte în limbaj penal ce făceai d-ta, „tovarăşe“ Andrei, în aceea vreme? Şi acum pozezi în mare disident? Dumneata nu ai fost contra preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi contra orânduirii socialiste, ci ai fost contra Statului şi a Poporului Român. Dacă nu erai de acord cu politica preşedintelui Nicolae Ceauşescu, îţi dădeai demisia şi lucrai cum a făcut Constantin Tuzu, inginer, profesor universitar, ministru şi vice-prim-ministru, care, după ce şi-a dat demisia din înaltele funcţii publice avute, a lucrat 20 de ani ca simplu inginer proiectant la Institutul de Proiectări Sectoare Calde Bucureşti; nici măcar şef de atelier de proiectare nu a fost pus. Nu mi-a venit să cred, în anul 1972, când l-am văzut lucrând la planşetă. L-am salutat cu mult respect – îmi fusese profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti – şi mi-a spus că este o mare cinste să lucrezi. Şi ca profesorul ex-vice-prim-ministru Constantin Tuzu au mai fost şi alţii, nu ca dumneata, „tovarăşe“ Ştefan Andrei, care te dai, acum, mare patriot şi te-ai metamorfozat în „disident“ şi chiar în „anticomunist“. De fapt, mulţi dintre cei care au fost profitori ai vechiului regim au năpârlit după complotul internaţional antiromânesc din decembrie 1989. Este adevărat, „tovarăşe“ Andrei? Dacă mai ai o urmă de moralitate, vei recunoaşte. Mama dumitale era o ţărancă simplă, îmbrăcată frumos. Era o icoană. Să nu uiţi şi să nu-ţi ierţi niciodată această faptă murdară pe care ai comis-o. Îl întreb pe Ştefan Andrei dacă mai păstrează agenda unde nota greşelile de exprimare ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În agendă figura, de zeci de ori, cuvântul „preten“. Ca vechi şi fost ziarist, individul ar fi trebuit să ştie că acesta este cuvântul corect în limba română, veche de 7.000 de ani, şi nu „prieten“, care provine din limba rusă, din cuvântul „priateli“. De aceea, în proporţie de aproape jumătate din populaţie, locuitorii României rostesc „preten“, în special locuitorii din mediul rural, care sunt mai tradiţionalişti şi mai feriţi de intruziunile urbanismului cosmopolit.
După unele informaţii, în anul 1948 Ştefan Andrei era muncitor strungar la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti. Este adevărat?! Nu este o ruşine că ai fost muncitor. Este chiar o cinste. Ruşinea este că îţi falsifici biografia. Dar de unde a avut „tovarăşul“ Ştefan Andrei banii cu care şi-a construit vila-castel din str. Frunzei nr. 34 A? Vă spun eu de unde: de la românii care au ajuns muritori de foame şi de la cei care au ajuns să li se confişte casele pentru datorii la băncile spoliatoare şi să doarmă prin parcuri şi în gurile de canalizare. Şi acum are tupeul să apară la televizor, să dea interviuri şi să scrie cărţi!
După mărturisirea fostului torţionar Franţ Ţandără, care omorâse atât de mulţi deţinuţi politici încât nici nu le mai ştia numărul, Corneliu Coposu n-a fost o piesă importantă între condamnaţii politici ai regimului iudeo-stalinist: «Cîţi au scăpat? Cine? Să mă ierte Dumnezeu, eu am o mare stimă pentru domnu (sic) Coposu, dar ce a fost mai interesant noi trebuia să lichidăm. „Lichidaţi-i!“, asta ni se spunea. Canalul pentru asta s-a făcut. Şi în ’68 pe cine mai ţineau ei în puşcării? Să mă ierte Dumnezeu, domnu Coposu n-a fost o piesă importantă, că, dacă era important, îl termina. Acum el este important (…), dar dacă era important atunci, sau dacă s-ar fi văzut că va fi important, îl terminau. Noi am avut sarcină clară» (vezi Doina Jela, DRUMUL DAMASCULUI. Spovedania unui fost torţionar. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 87-88; pag. 99). Torţionarul Franţ Ţandără recunoştea că primea ordine de la consilierii evrei ai Anei Pauker, ai lui Teohari Georgescu ş.a. ca să extermine elita intelectualităţii româneşti. Aşadar, chiar Ţandără, cu mintea lui de criminal exersat în exteminarea elitelor, a conchis că tocmai această micime politică a lui Corneliu Coposu – şi, deci, lipsă de periculozitate pentru regimul iudeo-stalinist – l-a salvat de la uciderea sa violentă şi a trăit până la adânci bătrâneţi, ca să ne „procopsim“ noi cu el, după 1989.
Dar, în anii ’40, Corneliu Coposu pusese mâna, sub formă de arendă, pe o imensă moşie a unui evreu din Ardeal, moşie care avea acareturi cu un bogat inventar viu şi mort, cu o fabrică de spirt în plină şi rodnică funcţiune. Deşi era doar secretarul lui Iuliu Maniu pe post de „ţine-servietă“, ce alte însuşiri oculte ar fi avut Corneliu Coposu ca să dobândească drepturile asupra respectivei moşii şi cum le obţinuse? (Vezi scrisoarea din 21 noiembrie 1943, adresată lui Iuliu Maniu de către ziaristul Grigore Malciu.) Mai ales că evreii ştiu doar să ia, nu să şi dea!
Trebuie să ne reamintim că, în întreprinderi, „Serviciul A.L.A.“ şi „Documente Secrete“ erau subordonate şi controlate de către Securitate! Vă rog să citiţi cartea K.G.B.-ul şi revoluţia română, de Alexandru Saucă (Editura Miracol, Bucureşti, 1994, pag. 24).
Corneliu Coposu colabora la ziarul Dreptatea din New York, S.U.A., încă din anii ’80 (vezi articolul „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui“, în ziarul Dreptatea, New York, reprodus în lucrarea ANTONESCU – Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice, Editura Nagard, Veneţia, 1986, vol. IV, pag. 13-58). Este destul de clar că această colaborare se realiza cu acceptul Securităţii române. Securitatea română avea două componente: cea evreiască, majoritară (circa 80 la sută), şi ramura naţională, care era aproape simbolică. Puterea o avea, evident, componenta iudeo-stalinistă a Securităţii, care devenise stat în stat, ba chiar stăpâna statului. Nicolae Ceauşescu ajunsese prizonierul Securităţii. De aceea, când a fost arestat şi dus la Târgovişte într-o unitate militară a M.Ap.N. şi când, din clădire, a văzut pe stradă oameni care protestau contra lui, a întrebat: „Cine sunt ăştia, mă? Cei de la Securitate?“ (cf. Viorel Domenico, Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999, pag. 75).
A doua oară l-am văzut pe Corneliu Coposu în ziua de 2 iunie 1992, la o întâlnire cu tineretul Universităţii Bucureşti, unde conferenţia prof. univ. acad. Dinu C. Giurescu. Tema era „De ce tineretul universitar interbelic a optat pentru Mişcarea Legionară“. A fost invitat să vorbească şi dr. Şerban Milcoveanu, care, în 1935-1936, fusese preşedintele Societăţii Studenţilor din Medicină, iar în anii 1936-1940 a fost preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Apoi, împreună cu un mare grup de tineri legionari, avea să fie trimis pe Frontul de Est, în prima linie a frontului, cu scopul deliberat de a fi lichidat tineretul legionar. Ceea ce şi avea să se întâmple, dr. Şerban Milcoveanu fiind printre puţinii norocoşi legionari care aveau să se mai întoarcă din război.
Dr. Şerban Milcoveanu a explicat că Mişcarea Legionară a fost segmentul din epoca interbelică al vechiului şi nemuritorului naţionalism românesc început, pe planul acţiunii, cu Tudor Vladimirescu, iar pe planul gândirii avea să-şi continue dezvoltarea cu Nicolae Bălcescu şi generaţia sa. Mişcarea Legionară n-a fost cu nimic sponsorizată din ţară şi/sau din străinătate. Mişcarea Legionară este absolut autohtonă, determinată de cauze şi scopuri pur româneşti. Mişcarea Legionară a fost reacţia de apărare a poporului român împotriva invaziei iudaice. Legionarii au demonstrat că perspectiva iudaismului, în ţara noastră, este dezrădăcinarea Neamului Românesc din patria lui şi antisemitismul este strigătul deposedaţilor de bunurile strămoşeşti; bunuri smulse din mâinile românilor de către evrei. În timpul discursului, dr. Şerban Milcoveanu a fost întrerupt de provocatori, dar a putut evita căderea în cursele şi capcanele întinse. Acum constatăm că, din păcate, se adeveresc prezicerile Mişcării Legionare.
A luat apoi cuvântul Corneliu Coposu, care a prezentat Mişcarea Legionară ca ceva aproape inexistent şi, drept dovadă de ignoranţă, dar şi de desconsiderare a ei, a pronunţat „Liga Arhanghelului Gabriel“, în loc de „Legiunea Arhanghelului Mihail“.
La auzul cuvintelor lui Corneliu Coposu, jumătate dintre persoanele care erau în amfiteatru (plin până la refuz) au părăsit sala (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, Editura „Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric“, Bucureşti, 2004, pag. 114-122). A fost o mare palmă dată „seniorului“ Corneliu Coposu, cum avea să fie gratulat ulterior, absolut neîntemeiat. Căci, dacă în tinereţe scrisese un manifest contra maghiarimii revizioniste din România, guvernarea Convenţiei Democrate avea să inaugureze – sub directa oblăduire a „seniorului“ Coposu – asocierea cu U.D.M.R., alianţă extrem de periculoasă pentru destinul României, mai ales că, odată ajunşi, oficial, la guvernare, horthy-ştii U.D.M.R.-işti nu se mai dau plecaţi! 
Corneliu Coposu a păstrat resentimentele anti-legionare trăite în anii 1935-1937, în timpul vieţii sale studenţeşti de la Cluj, când studentele legionare l-au refuzat, preferându-i pe legionarii care erau premianţi şi eroi (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Războiul dintre Stat şi Naţiune, Bucuresti, 1993, vol. II, pag. 327).
Corneliu Coposu era de religie greco-catolică şi nu a înţeles că românii sunt creştini-ortodocşi, că Biserica greco-catolică trebuie să revină la matca ortodoxă. Întrucât era jurist de profesie şi apreciat, totuşi, ca un om instruit, cred că nu a fost vorba de faptul că nu a putut să înţeleagă, ci nu a vrut, deoarece a fost pe deplin obedient Vaticanului – care le dăduse ex-greco-catolicilor directiva fermă a aplicării criminale a politicii restitutio in integrum. Profesorul Nae Ionescu a demonstrat impecabil că nu poţi fi, simultan, şi român şi catolic. El spunea: „Suntem ca atare ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi“.
Stau de multe ori şi mă întreb: cine a dat aprobarea ca statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu să fie amplasate în Piaţa Palatului?! Probabil Emil Constantinescu, pentru că i-a fost frică de Coposu. Îi era teamă să nu-i „înfigă sula în coaste!“ Cum i-o înfipsese predecesorului său! Cum poti să simţi, să gândeşti, să acţionezi româneşte când eşti subordonat VATICANULUI?! Dacă românii sunt, în imensa lor majoritate, creştini-ortodocşi, Corneliu Coposu trebuia să înţeleagă că propaganda lui catolică (iudaică) este sortită eşecului. Catolicismul, cum am spus, este faza premergătoare iudaizării omenirii.
Iuliu Maniu merită o statuie care să fie amplasată în centrul oraşului Cluj-Napoca, iar „seniorul“ Corneliu Coposu merită şi el o statuie, dar să fie amplasată în satului natal, în curtea casei părinteşti sau la marginea satului. În locul statuii lui Iuliu Maniu, din Piaţa Palatului, trebuie realizat un monument care să-l reprezinte pe voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, Domn şi Stăpân peste români, cel care a ridicat primul steagul luptei împotriva străinilor – pe atunci grecii – care puseseră stăpânire pe ţara lui!
În locul statuii lui Corneliu Coposu trebuie amplasată statuia marelui om politic şi de stat Ion I. C. BRĂTIANU – ctitorul cel mai de seamă al României Mari.

Voicu TUDOR

joi, 21 februarie 2013

Steagul unguresc al Ardealului





STEAGUL UNGURESC AL ARDEALULUI!

             Pe tema extremismului naţionalist ungar şi despre doctrina ungaristă au fost scrise numeroase cărţi, dar puţin probabil să fi fost citite, măcar unele dintre ele, de către cei care, după 22 decembrie 1989, s-au aflat în funcţiile de Preşedinte al României, prim-ministru, miniştri, Preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, conducători ai partidelor politice. Dacă ar fi citit doar două dintre cărţile profesorului Raoul Şorban, respectiv Fantasma Imperiului Ungar şi Casa Europei (apărută în anul 1990) şi Chestiunea maghiară (editată în anul 2008) sau cartea profesorului Petre Ţurlea cu titlul Români şi unguri, 1940-2011, ori cartea  doctorului Gheorghe Raţiu intitulată Calvarul. Ardealul românesc şi extremismul naţionalist maghiar, apărută în anul 2012, ar fi înţeles uşor viclenia ungurească şi modalităţile extrem de diversficate, diabolice, de acţiune ale Ungariei şi activităţile naţionaliste revanşarde vizând dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului, pentru refacerea Ungariei Mari. Aceiaşi conducători vremelnici ai României ar fi aflat adevărul despre pericolul unguresc dacă ar fi citit numeroasele articole care au apărut în revista România Mare, în ziarul Tricolorul şi în presa românească din judeţele din Ardeal, mai ales din Covasna, Harghita şi Mureş.
            Profesorul Raoul Şorban arată că „Doctrina ungarismului este o realitate a ţelurilor ungare de-a lungul vremii… Fantasma Imperiului Ungar străbate şi azi toate proiectele de lucru ale politicii ungare. Culorile politice pe care le-a schimbat statul ungar, între timp, nu au modificat, în nici un fel, conţinutul ungarismului…“
            Acum un an, în februarie 2012, academicianul Dinu C. Giurescu a declarat: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acum. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de azi nu mai apără România! Statul de astăzi apără pe altcineva, dar nu obştea românească! De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună „NU“, „NU“ la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră dintotdeauna“.
            Având certitudinea că, prin Diktatul de la Bruxelles pregătit pentru anul 2014, Ungaria împreună cu numeroasele organizaţii ale minorităţii ungare din România va reuşi să obţină autonomia teritorială a Ardealului, extemiştii unguri îşi dau, aproape zilnic, arama pe faţă. Au făcut-o şi în trecut, profitând de lipsa de reacţie şi complicitatea autorităţilor de la Bucureşti. Sub pretextul asigurării unei majorităţi parlamentare şi a stabilităţii politice, preşedinţii alogeni ai României, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, împreună cu conducătorii partidelor şi alianţelor politice care s-au aflat la Putere în etapa post-decembristă, au permis apariţia, existenţa şi acţiunile U.D.M.R. îndreptate împotriva Poporului Român şi a integrităţii teritoriale a României. În intervalul 1996-2012, organizaţia neguvernamentală şi antiromânească numită U.D.M.R. a fost cooptată la guvernarea României, fiind susţinută în realizarea politicii paşilor mărunţi de către majoritatea partidelor politice româneşti, cu excepţia Partidului Unităţii Naţionale Române (P.U.N.R.), a Partidului România Mare (P.R.M.) şi a Partidului Socialist al Muncii (P.S.M.).
            Între stratagemele folosite de Ungaria şi U.D.M.R. împotriva Poporului Român şi a României se numără, după anul 1989, cele privind aşa-zisul ţinut secuiesc şi steag secuiesc. Acţiunile Ungariei şi ale extremiştilor naţionalişti unguri sunt bine pregătite şi au ca obiectiv final anexarea Ardealului. Pe tema aşa-zisului ţinut secuiesc s-au derulat numeroase etape, dintre care este bine ca românii să-şi amintească de următoarele:
            - La 16 iunie 2004, la Oradea, s-a înfiinţat Consiliul de autonomie al maghiarilor din Bazinul Carpatic, cu scopul de a acţiona în faţa instituţiilor Uniunii Europene şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) pentru obţinerea autonomiei teritoriale numai pentru comunităţile de unguri din graniţele fostei Ungarii Mari. Nu au curajul în Israel, S.U.A., Franţa şi Germania!
            - La 15 martie 2006, la Odorheiul-Secuiesc, s-au adunat circa 20.000 de unguri care au cerut autonomia aşa-zisului ţinut secuiesc. Participanţii au purtat drapele ale Ungariei, steaguri ale Ungariei Mari şi ale aşa-zisului ţinut secuiesc, de unde au dispărut secuii, prin maghiarizare.
            - La taberele de vară de la Tuşnad organizate de Ungaria şi U.D.M.R., precum şi la adunările antiromâneşti desfăşurate în multe localităţi din Ardeal, de 15 martie, s-a insistat asupra dreptului la autodeterminare a poporului unguresc care este invocat în baza Tratatului internaţional privind drepturile politice şi cetăţeneşti, adoptat de O.N.U. şi intrat în vigoare din anul 1976. Acest Tratat prevede că, în conformitate cu dreptul la autodeterminare, popoarele îşi hotărăsc în mod liber sistemul politic, îşi asigură în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală, dispunând liber de propriile bogăţii naturale şi propriile resurse energetice.
            - La adunarea naţională a ungurilor, ţinută la Ditrău, în 18 iunie 2008, participanţii au declarat dreptul la autodeterminare a celor 400 de secui, parte a etniei ungare, în aşa-zisul ţinut secuiesc. Participanţii unguri au adoptat pricipiile autoguvernării interne a aşa-zisului ţinut secuiesc (cu limba oficială maghiară) şi au cerut Guvernului de la Budapesta să-şi exercite rolul protector asupra ungurilor din România.
            - În ianuarie 2011, când Ungaria a preluat preşedinţia semestrială a Uniunii Europene, Guvernul de la Budapesta a amplasat în holul Consiliului Europei un covor de 200 de m2 cu harta Ungariei Mari, care include şi Ardealul.
            - În 1 iunie 2011, la Bruxelles, în „Casa regiunilor“ din Ungaria a fost deschisă şi activează o ambasadă (reprezentanţă) a aşa-zisului ţinut secuiesc, care pledează pentru obţinerea autonomiei teritoriale. Locul unde a fost amplasată reprezentanţa aşa-zisului ţinut secuiesc arată că acest teritoriu aparţine Ungariei. Acţiunea a fost organizată cu participarea europarlamentarilor unguri Ladislau Tőkes, Sogor Csaba şi Iuliu Winkler. Cu excepţia europarlamentarului Corneliu Vadim Tudor, europarlamentarii din România au minimalizat consecinţele acestei noi acţiuni provocatoare a Ungariei şi extremiştilor naţionalişti maghiari.
            Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul României au fost, ca întotdeauna, „surprinşi“ de acţiunea Ungariei şi, din nou, nu au reacţionat cu fermitate.
            Pe tema aşa-zisului steag secuiesc, acţiunile Ungariei şi ale U.D.M.R. se înmulţesc şi se amplifică anual, trimestrial, lunar şi săptămânal. În luna februarie a.c., Ungaria a declanşat un „război al steagurilor“, prin dispoziţii date pentru arborarea aşa-zisului steag secuiesc pe instituţii publice din România şi la Budapesta. Apoi, conducătorii Ungariei au dispus arborarea cârpei respective pe toate primăriile din ţara vecină şi neprietenă. În ziua de 16 februarie a.c., cu ceremonial şi în prezenţa deputaţilor unguri din Bazinul Carpatic, aşa-zisul steag secuiesc a fost arborat pe clădirea Parlamentului Ungariei. Prin această acţiune, fără precedent în Uniunea Europeană, Parlamentul Ungariei a sfidat şi umilit Parlamentul României şi celelalte instituţii ale Statului Român.
Arborarea de către preşedintele Parlamentului Ungariei pe clădirea legislativului de la Budapesta a steagului unguresc al Ardealului a fost înţeleasă de unguri astfel: „Vă luăm Istoria, Pământul Strămoşesc şi Bogăţiile pe care Bunul Dumnezeu le-a lăsat în Ardeal, în Grădina Domnului. Românii vor fi maghiarizaţi ca după Diktatul de la Viena“. În vederea grăbirii procesului de maghiarizare a românilor din Ardeal, U.D.M.R. negociază cu liderii U.S.L. pentru modificarea procentajului din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în sensul diminuării lui de la 20 la sută  la 10 la sută, pentru obţinerea privilegiilor de către minoritarii unguri.  
La această adevărată declaraţie de război din partea Ungariei la adresa României au răspuns astfel primii patru din ierarhia de conducere a ţării noastre:
            a) preşedintele Băsescu a primit lista şi s-a dus la cumpărături, în sfânta zi de duminică, la un mare magazin din Bucureşti;
            b) preşedintele Senatului, Crin Antonescu, consideră că nu este cazul ca Parlamentul României să dezbată pe tema acţiunilor antiromâneşti ale Parlamentului Ungariei şi nici nu trebuie adoptată vreo hotărâre;
            c) preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, a declarat, abia după două zile, că a fost o reacţie emoţională a Parlamentului de la Budapesta, la care nu trebuie răspuns; emoţiometrul dânsului nu era în priză;
            d) premierul Victor Viorel Ponta s-a eschivat, fiindu-i teamă de întrebarea: ce legătură are steagul unguresc al Ardealului cu Parlamentul de la Budapesta?
            Faptul că Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul României, Academia Română şi partidele politice parlamentare nu se pronunţă în privinţa steagului unguresc al Ardealului înseamnă complicitate la acţiunile Ungariei, U.D.M.R. şi extremismului revanşard unguresc vizând dezmembrarea teritorială a ţării noastre şi anexarea Grădinii Domnului, Vatra Strămoşească, la Ungaria Mare!
            Se ştie că, adevăratul steag secuiesc (din secolele XII-XIII) este piesă de muzeu. Pe steagul respectiv apar trei simboluri heraldice preluate de la cel mai vechi popor din lume, de la geto-daci, respectiv: soarele, semiluna şi lupul dacic. În anul 2011, în România s-au declarat secui, la recensământul populaţiei, sub 300 de persoane. Prin Legea nr.282/2007, Parlamentul României a stabilit că în ţara noastră nu există minoritatea secuilor şi nici limba secuiască. Pe cale de consecinţă, nu există legal steag secuiesc şi nici ţinut secuiesc.
            Adevărul este că aşa-zisul steag secuiesc este de facto un steag unguresc, „fabricat“ de unguri, arborat şi purtat de unguri. De fapt, este steagul unguresc al Ardealului! De aceea continuă Ungaria şi U.D.M.R. bătălia pentru arborarea lui, mai ales pe instituţiile publice din Ardeal. Acest steag acolo unde este arborat este un însemn al apartenenţei, de facto, a acelui teritoriu la Ungaria. În anii precedenţi, la 15 martie, cetăţenii români, mai ales cei din autorităţile Statului Român, au fost umiliţi prin arborarea şi purtarea ilegală de către etnicii unguri a multor steaguri ungureşti ale Ardealului şi ale Ungariei Mari, alături de drapelul Ungariei. Pentru 15 martie a.c., Ungaria şi U.D.M.R., împreună cu Partidul Civic Maghiar, Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania, cu FIDESZ, cu Partidul „Jobbik“, cu „Garda Maghiară“ şi Mişcarea de Tineret a celor 64 de comitate, pregătesc mari manifestaţii antiromâneşti în numeroase localităţi din Ardeal, la care vor fi purtate mii şi mii de steaguri ungureşti. Ele au fost distribuite gratuit, de către Ungaria şi U.D.M.R., în toate localităţile din România unde trăiesc minoritari unguri. Pe surse, s-a aflat că steagul unguresc al Ardealului (aşa-zisul steag secuiesc) a fost donat de Ungaria în localităţile din România, unde există minoritari unguri, astfel:10-50 bucăţi la nivel de sat; 50-300 de bucăţi pe comună; 200-500 de bucăţi într-un oraş; 500-1.000 de bucăţi la un municipiu. Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) are date exacte pe localităţi în privinţa steagurilor ungureşti ale Ardealului şi i-a informat pe conducătorii României în privinţa pregătirilor pe care le face Ungaria pentru a sărbători pe pământul românesc, mai ales în Ardeal, zecile de mii de crime săvârşite în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, precum şi incendierea a 300 de sate româneşti cu tot cu biserici, precum şi a numeroase mănăstiri ortodoxe.
            După Diktatul de la Viena din 30 august 1940, în Nord-Vestul Ardealului cedat Ungariei, autorităţile de ocupaţie, cu sprijinul localnicilor unguri, i-au condamnat la închisoare sau la deportări în lagărele de muncă pe românii la care au găsit drapelul românesc, iar cei care aveau tricolorul românesc pe costumul popular erau amendaţi şi batjocoriţi.
            Acum, în anul 2013, înaintea Diktatului pregătit la Bruxelles pentru 2014, Guvernul Ponta II şi Parlamentul României trebuie să acţioneze ferm în legătură cu steagul unguresc al Ardealului şi, printr-o ordonanţă de urgenţă, să stabilească următoarele:
            1. Arborarea sau purtarea aşa-zisului steag secuiesc, de fapt, a steagului unguresc al Ardealului sau a steagului Ungariei Mari este interzisă.
            2. Încălcarea acestei prevederi se sancţionează cu amendă de la 10.000-25.000 lei pentru organizatorii adunărilor sau manifestărilor publice. Pentru persoanele fizice amenda este de 1.000-2.500 lei. Steagurile se confiscă.
            Dacă Guvernul Ponta II nu adoptă o astfel de ordonanţă înseamnă că este complice şi facilitează acţiunile Ungariei vizând anexarea Ardealului. În această situaţie românii vor fi nevoiţi să iasă în stradă şi să ceară demiterea celor care nu apără integritatea României şi liniştea  românilor din  Ardeal.
            Se ştie că, ungurilor le este frică de forţa românilor uniţi şi de lege. De ce le este frică nu vor scăpa!
Cluj-Napoca, 21 februarie 2013
Dr. Gheorghe Funar
               Secretar general al P.R.M.
Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj