miercuri, 29 februarie 2012

Unde duce toleranta?




Unde duce toleranţa?

Chiar dacă eşti cel mai tolerant şi mai înţelegător român, nu poţi să nu faci legătura între faptul că miniştrii U.D.M.R.-işti ai Sănătății îşi bat joc, pe rând, care cum vine la guvernare, de populaţia acestei ţări. Cum altfel poţi interpreta modul iresponsabil în care s-a făcut aşa zisa reformă din Sănătate? În ultimii patru ani românii au ajuns să se considere, pe drept cuvânt, nişte cobai, supuşi unor măsuri care să ducă „la ieşirea naturală din sistem“. Ce să mai vorbim, suportăm un adevărat genocid, dirijat de miniştrii maghiari ATILLA CSEKE şi LADISLAU RITLI. Dar este important să remarcăm tropismul suspect al U.D.M.R.-iştilor spre Ministerul Sănătăţii: să ne amintim că, încă de când au ajuns la guvernare prin monstruoasa coaliţie numită C.D.R., au ţintit, aţă, spre Sănătate, reuşind să-l impună ca ministru pe Francisc Barany. Norocul nostru, atunci, a fost cu actul patriotic al căpitanului Constantin Alexa, care i-a publicat dosarul de turnător la Securitate şi, astfel, a fost alungat cu succes. E drept că, din păcate, a fost trecut în rezervă, în mod samavolnic, şi curajosul căpitan de către un director al S.R.I. care era poreclit „Dom Mistrie“, ca trimitere la competenţa lui directorială! Dar scandalul lipsei morfinei pentru bolnavii de cancer a subliniat, încă o dată, incompetenţa – sau, mai corect zis – dimensiunea criminală a conducerii ministeriatului Sănătăţii sub conducerea miniştrilor U.D.M.R.-işti. Abia cu, ocazia acestui scandal, am putut afla că la conducerea Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale (ANMDM) se află tot un U.D.M.R.-ist: Petru Domokos! Iar înaintea lui Petru Domokos, cine credeţi că a fost?! Tot un maghiar, un U.D.M.R.-ist camuflat, Daniel Boda, dat afară şi judecat pentru corupţie, acesta din urmă nefiind altul decât fiul „analistului politic“ Iosif Boda –unul dintre„emanaţii“ loviturii de stat din decembrie 1989, sau „hipopotamul transpirat“, cum, inspirat, l-a poreclit Corneliu Vadim Tudor!
Nu se întrevede, de aici, o complicitate, o veritabilă conspiraţie a U.D.M.R. de a acapara pârghiile din domeniul Sănătăţii, care este un subsistem strategic al Statului Român? Iar consecinţele politicii U.D.M.R. de subminare a Statului Român se văd.
Realmente, măsura desfiinţării spitalelor „neperformante“ a fost cea mai grea lovitură, adevărată lovitură mortală, la propriu, dată locuitorilor unor zone (numai cu români majoritari) mai îndepărtate de marile oraşe, unde se află o asistenţă medicală de calitate. Mass media au semnalat numeroase cazuri de „urgenţe“ care au murit la poarta fostelor spitale, devenite acum fie aproape muzee, cum este spitalul din Sadu, judeţul Gorj (unde primăria plăteşte încălzirea, numai să nu se defecteze aparatura ultramodernă), fie nişte clădiri lăsate de izbeliște pentru a se degrada – în ideea unei privatizări preferenţiale, pe bani puţini, în favoarea clientelei politice aflate la Putere – cum s-a procedat sistematic, în aceşti 22 de ani. Ministerul Sănătăţii a oferit unele dintre aceste spitale dezafectate prin ţară şi primăriilor, pentru ca acolo să funcţioneze azile de bătrâni. Păi, nu înţelegem raţiunea. Personalul pentru îngrijirea bătrânilor este plătit tot de primării, mai rar de privatizați. Unul dintre exemplele de desfiinţare inexplicabilă este spitalul din Urziceni – dotat cu instalaţii moderne şi cu cadre medicale suficiente şi competente. I s-o fi pus, oare, eticheta de ineficient, „neperformant“? Dar, în Sănătate, Învăţământ, Ştiinţă etc., eficienţa nu se măsoară ca în producţia industrială, în numărul de şuruburi sau piuliţe făcute pe oră, Apoi, de ce nu a rămas spitalul din Budeşti, judeţul Călăraşi, de pildă, funcţional, acolo în mijlocul câmpiei, când se ştie ce greu se ajunge cu un bolnav la Bucureşti, Călăraşi sau Slobozia pe zăpezile troienite, cu nămeţi de 4-5 metri înălțime. A calculat cineva costul pentru deplasarea SMURD-ului sau a elicopterelor, pentru o gravidă care naşte la termen fără complicaţii? De ce să transporţi gravida cu ambulanţa cu şenile a Armatei, când aceasta ar putea naşte, bine mersi, în casa de naşteri sau la spitalul din comună, chiar dacă zăpada este cât casa? De ce nu sunt farmacii la sate, cu rezerve de medicamente pentru anotimpul rece, când se ştie foarte bine că, în zona de sud a României sau în zonele de munte din județele Buzău şi Vrancea, viscolele sunt ceva obişnuit în iernile normale? Chiar şi la această dată, 24 februarie, după mai bine de trei săptămâni de la viscole, mai sunt sute de oameni sub zăpezi, condamnaţi la moarte de nepăsarea autorităților. Cadre medicale la sate şi chiar în micile oraşe sunt atât de rare, încât s-a ajuns ca urgențele să aibă nevoie mai degrabă de preot şi de rugăciuni adresate lui Dumnezeu, decât de asistenţă medicală rapidă şi eficientă. Asistentele medicale sunt plecate din ţară după o retribuţie mai bună, deoarece noi românii nu suntem în stare să ne plătim medicii şi personalul medical. Chiar aşa am ajuns? Nu-i băbuţă sau moş să nu plătească acum pentru asistenţă socială şi medicală 5 la sută din pensie, nu mai vorbim de ceea ce li s-a reţinut cât erau în activitate. Ce se face cu aceşti bani?
            Ca şi cum „reforma“ în Sănătate nu ar fi „completă“ în halul acesta în care se face, bolnavii nu găsesc la Bucureşti şi în marile oraşe din ţară medicamente de importanţă vitală, chiar banalul medicament EUTHYROX, fără de care bolnavii suferinzi cu tiroida, de pildă, nu ar putea supravieţui. La emisiunea lui Mihai Gâdea din seara zilei de 23 februarie 2012 se zicea ca sunt peste 400.000, dar o telespectatoare din Alba Iulia – Danciu parcă se numea, bolnavă de cancer la tiroidă – vorbea de 200.000 de bolnavi  de tiroidă numai în judeţul  Alba. E de presupus că femeia are dreptate şi este clar că Ministerul Sănătăţii măsluieşte ponderea adevărată a acestor bolnavi. Motivul este faptul că boala este provocată de  factori toxici din mediu, alimentaţie şi radiaţii.
Dacă te programezi la un consult la Institutul C. I. Parhon îţi vine rândul  peste 7-8 luni; este ceva de groază. Şi lipseşte din farmacii tocmai medicamentul de bază al acestei boli, EURTHYROX-ul, plus încă un înlocuitor; dar nici unul nu se găseşte. Dacă nu iei zilnic pastila, în câteva luni mori dacă ai fost operat de cancer, iar la o boală de tiroidă, obişnuită dar netratată, există riscul apariţiei unor boli grave de inimă şi alte complicaţii.
La farmacii, bolnavilor li se spune că „nu se mai importă“. Cum adică? Cum nu se mai importă? Aducem toate minunile, produse alimentare de pe toate continentele, dar nu aducem un medicament atât de necesar pentru sute de mii de bolnavi? Cu atât mai mult, cu cât afecţiunile tiroidei se află în prezent, într-un procentaj exploziv, fiind cauzate de factorii de poluare şi de radiații, elemente care ne-au bombardat la greu în ultimii ani, fără ca noi cetăţenii României să ne putem apăra în vreun fel. Dacă morţii zăpezilor au fost în număr de 80 până acum, pe ceilalţi, cu miile, decedaţi din cauza batjocurii la care suntem supuşi de acest sistem medical, prost administrat de către miniştrii U.D.M.R.-işti, cine-i mai numără?
Cât despre munca de prevenire a îmbolnăvirilor, ce să mai vorbim. Cine să mai facă educaţie sanitară? Deşi pentru marile programe de sănătate se mai face câte ceva, aceşti bolnavi sunt lăsaţi, apoi, de izbelişte, fără a fi monitorizaţi cum trebuie şi fără asistenţă de specialitate, din lipsă de medici şi chiar de medicamente.
Crucea Roşie Română este anemică şi apare doar la calamități şi se ocupă mai mult de ajutoare. Mâncăm pâine cu tot felul de chimicale, cumpărăm carne de cal sau de nutrie, dacă nu suntem vigilenți, unt amestecat cu margarină, ouă stresate, roşii injectate cu substanțe dubioase şi multe altele.
Şi dacă tot mâncăm tot felul de otrăvuri, de ce n-am avea şi un aer poluat cu miresme de cianură coborând peste ţară, de la Roşia Montană, din munţii sfinţi ai Daciei. Aprobarea pentru acest atentat la sănătatea românilor a venit tot de la un ministru U.D.M.R.-ist, ţinut în braţe de un guvern pe care românii încă nu s-au hotărât să-l alunge.
Am consemnat aici o imagine palidă a unei realităţi triste şi dure, care explică de ce 52 la sută dintre români sunt bătuţi de gândul de a pleca din ţară. Şi, totuşi, nu aceasta este soluţia. Această idee nefastă îi frământă poate pe miniştrii U.D.M.R.-işti, care nu mai pot trăi în această ţară alături de noi, românii, din cauză că „n-au autonomie“.Ce pretenţie putem avea de la ei, când aceştia au jurat credinţă României, pe CONSTITUŢIA pe care ei n-au recunoscut-o niciodată?!
Aşadar, unde duce toleranţa excesivă şi neîntemeiată? În primul rând, la prostie, apoi, iată, la genocidul românilor! Din cauza acestei toleranţe prost înţeleasă şi aplicată, România a ajuns o casă de toleranţă“! De aceea, această toleranţă a devenit intolerabilă, fiindcă este sinonimă cu incapacitatea de a ne apăra!
24 februarie 2012

Titiana Silivaș

marți, 28 februarie 2012

Agresiunea Budapestei: M.-R. Ungureanu, legaturi dubioase cu serviciile secrete unguresti


Agresiunea Budapestei: M.-R. Ungureanu,
legături dubioase cu serviciile secrete ungureşti


Description: cotidianul
Marţi, 28 februarie 2012, 10:41


Description: Agresiunea Budapestei: M R Ungureanu, legături dubioase cu serviciile secrete ungureşti

Datele şi informaţiile deţinute de Serviciile Secrete ale ţării noastre dovedesc penetrarea de către Serviciile de Informaţii ale Ungariei a structurilor de decizie româneşti, la toate nivelurile. Acţiunile acestora sunt subsecvente planului de integrare treptată a Transilvaniei în Ungaria, prin acţiuni lente, dar ferme, în toate domeniile, dar în special cel economic, pe care îl consideră fundamental în realizarea ţintei vizate. Informaţiile obţinute de Serviciile Secrete româneşti în urmă cu câţiva ani, după vizita incognito efectuată în România de şeful Serviciilor Secrete maghiare de la acea dată, atestau faptul ca Ungaria, prin concernul MOL, spre exemplu, pregătea o politică agresivă, în vederea dobândirii unei poziţii dominante pe piaţa carburanţilor din România, prin înfiinţarea a peste 200 de staţii de distribuţie în principalele oraşe ale ţării şi pe traseele şi în zonele considerate strategice.
De altfel, informaţii şi date despre activitatea Serviciilor de Informaţii (de spionaj) maghiare îndreptate împotriva intereselor politice, economice şi militare româneşti s-au deţinut cu mult înainte de 1990 şi toate aveau ca punct de pornire Consulatul ungar din Cluj. Documentarea lor a necesitat o activitate intensă din partea organelor de contraspionaj româneşti, iar munca acestora s-a concretizat în cursul anului 1988, când Ceauşescu, pus în faţa unor probe indubitabile, a ordonat desfiinţarea oficinei de spionaj respective. După 1990, acţiunile spionajului maghiar au fost reluate cu şi mai mare forţă şi, favorizate de inacţiunea Serviciilor Speciale româneşti, determinată de complicitatea factorului politic, au reuşit să penetreze structurile de decizie ale Statului Român atât la nivel de Guvern, cât şi la nivel de Preşedinţie. Într-un singur caz, contraspionajul românesc şi-a mai spus cuvântul, în anul 1993, când fostul ministru de Externe în Guvernul Văcăroiu, Teodor Meleşcanu, i-a prezentat omologului său ungar, Gyula Horn, date despre activitatea de spionaj a unui cadru activ al serviciilor maghiare. De atunci, cu toate că acţiunile au luat amploare o dată cu cooptarea la guvernare a UDMR în Guvernul CDR, orice date, informaţii, acţiuni ale spionajului maghiar au fost trecute sub tăcere de către factorii politici, ceea ce a facilitat desfăşurarea de forţe ostile maghiare în toate domeniile de activitate şi de decizie ale Statului Român.
În timpul guvernării CDR-iste, la nivelul unităţii româneşti de contraspionaj economic începuseră să fie de notorietate acţiunile cadrelor de spionaj maghiare de la ambasadă, care acţionau pe faţă pentru culegerea de informaţii cu caracter economic, care să-i ajute să obţină evidente avantaje materiale pentru ţara lor de origine, mai ales în domeniul privatizărilor. Cazul cel mai relevant a fost cel legat de vicepreşedintele FPS la acea dată, Victor Eros, evreu maghiar, care, fără nici o teamă, începuse să furnizeze date despre intenţiile de privatizare ale guvernanţilor români, atât telefonic, cât şi prin intermediul secretarei şi al şoferului său, chiar direct consilierului economic al Ambasadei Ungariei la Bucureşti. Erau folosiţi în acest timp ca „prieteni“ în afaceri fraţii Andrei şi Sorin Dimitriu, stimulaţi cu diverse atenţii, inclusiv concedii şi petreceri în Ungaria, zona Lacului Balaton. Acelaşi tratament l-au aplicat şi succesorului acestuia la fotoliul de preşedinte al FPS, clujeanul Radu Sârbu, momit să intre în afaceri de Zoltan Arpad Paszkany. Acest Paszkany a devenit, într-un interval extrem de scurt, din dealer de maşini second hand, un prosper om de afaceri, care deţine reprezentanţele locale ale firmelor Opel si Chevrolet, precum şi cel mai important imobil de birouri din Cluj-Napoca, Sigma Center, este administratorul companiei Polus şi reprezentant în România al holdingului TriGranit Feijlesztesi RT din Budapesta. La Cluj-Napoca, Paszkany este unul dintre cei mai tari jucători din domeniul imobiliar, ca urmare a asocierii dintre Consiliul Local şi Polus. Afacerea POLUS a intrat în atenţia organelor speciale române încă din 1998, atunci când un teren proprietate publică a statului, de 34 hectare, aflat în imediata apropiere a Municipiului Cluj-Napoca, a intrat în posesia firmei respective prin contribuţia directă a fostului prefect de Cluj, Alexandru Farcaş, şi a lui Radu Sârbu. Afacerea POLUS a început în timpul Regimului Constantinescu, care, de altfel, a primit vizita celebrului congresman american de origine maghiaro-evreiască Tom Lantos, anume venit în vizită pentru a uşura investiţia lui Paszkany, Polus Center. După Cluj-Napoca, Firma Polus vizează pătrunderea în Bucureşti şi în câteva dintre oraşele mari ale României, intenţionând implementarea a 7 mari investiţii, de peste 2,5 miliarde de euro. Corporaţia pe care o reprezintă Arpad Paszkany este TriGranit, cu baza în Canada – un centru al iredentismului maghiar, care este şi o sursă de finanţare a Serviciului de Informaţii ungar AVO – şi subsidiare în Marea Britanie, Ungaria şi România şi ale cărei investiţii vizează Ungaria şi ţările din jur, cu minorităţi maghiare semnificative. TriGranit are, printre acţionari, Fondul de Investiţii Immoeast, un puternic investitor pe piaţa imobiliară românească, precum şi pe Nathaniel Rothschild, copreşedinte al Fondului de Investiţii Atticus Capital, descendent al cunoscutei familii de bancheri evrei din Marea Britanie. De altfel, Paszkany şi-a creat imperiul financiar prin infuzii dubioase de capital din Ungaria şi S.U.A., provenite de la lobby-ul maghiar, antiromânesc prin definiţie. Este foarte interesant cum acest Paszkany, cercetat în mai multe dosare penale, între care şi unul pentru instigare la şantaj şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, el fiind un cunoscut cadru activ al spionajului maghiar în România, este lăsat liber, să-şi desfăşoare în linişte afacerile, să-şi organizeze şi să-şi dirijeze reţeaua pe teritoriul ţării, fără măcar să fie cât de puţin deranjat. Nimeni nu se întreabă cum de este posibil ca acesta să finanţeze, nestingherit, cu banii spionajului maghiar de la Budapesta, echipa de fotbal C.F.R. Cluj-Napoca. Potrivit apropiaţilor, el are la dispoziţie sute de milioane de euro, din care, în următorii ani, în C.F.R. Cluj-Napoca se vor investi aproximativ 100 milioane de euro. Fugit şi revenit în ţară atunci când i s-a promis că nu va păţi nimic, acest spion are ca sarcină să câştige Campionatul în România tocmai pentru a influenţa mai puternic zona de nord a ţării, acolo unde, în lipsa altor echipe competitive, echipa clujeană este percepută ca una fanion. Preluarea de către Zoltan Arpad Paszkany a celui mai vechi club de fotbal din România, C.F.R. Cluj-Napoca, nu a fost, însă, întâmplătoare. Întemeiată în anul 1907, în Cluj, echipa era percepută ca fiind a maghiarilor, în timp ce Universitatea Cluj, întemeiată în anul 1919, era considerată a românilor. Această delimitare provine din anul 1940, când Nord-Vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei horthyste prin Diktatul de la Viena, iar Universitatea din Cluj s-a refugiat la Sibiu şi, o dată cu ea, şi echipa de fotbal a studenţilor. C.F.R. Cluj-Napoca a rămas în oraş şi chiar s-a înscris în campionatul de fotbal al Ungariei în etapa 1940-1944, act considerat de români o trădare făţişă. Prin echipa de fotbal „ungurească“ din Ardeal, Paszkany vizează un control simbolic al zonei, deoarece el controlează şi un „grup regionalist“ – „Eureka“, acesta acţionând sub comanda Budapestei şi având ca obiectiv regionalizarea României. Membrii acestui grup au relaţii inclusiv în Poliţie şi în Serviciile Secrete. Liviu Man, unul dintre oamenii de încredere ai omului de afaceri maghiar, este apropiat de Vladimir Tismăneanu, ca şi de alţi membri de vârf ai GDS-ului, promotori ai tezelor Budapestei, pe filiera Soros. Grupul „Eureka“" este, oficial, o organizaţie „non profit“, care se ocupă, însă, şi de afaceri (prin societăţile Group Eureka S.r.l. şi Eureka Media S.r.l.) şi al cărei lider politic, la vedere, este fostul ministru al Comunicaţiilor, Zsolt Nagy. Liderul informal al grupului „Eureka“ este tot Paszkany, iar organizaţia sa, conectată puternic la mediul de afaceri maghiar din Transilvania, susţine financiar UDMR-ul. Prin acelaşi Zsolt Nagy, echipa de fotbal C.F.R. Cluj-Napoca a beneficiat de un contract de publicitate cu Poşta Română, companie căreia Paszkany i-a mai vândut, fără licitaţie, 8 autoturisme, prin firma Ecomax General Investments S.r.l. Numitul Paszkany este şi principalul sponsor, cu sume uriaşe, al campaniei electorale din iunie 2004 a lui Emil Boc pentru câştigarea Primăriei Clujului, ca şi al Alianţei „D.A.“ în judeţul Cluj. Tot el este personajul pe care şeful statului, Traian Băsescu, l-a dat ca exemplu de civism în şedinţa de bilanţ a Ministerului Public din 6 martie 2007, afirmând că a primit un memoriu de la „un om de afaceri clujean“, în care se face referire la fapte grave de corupţie ale unor oameni politici şi de afaceri. Pe Paszkany îl regăsim şi alături de premierul Tăriceanu şi de Dinu Patriciu, asociaţi, printre alţii, în selecta lojă a Clubului Vinului S.r.l., înfiinţat în 11 noiembrie 2004 de avocaţii Ernest Popovici, Florian Niţu şi Sorin Alăzăroaie, de la Casa „Popovici & Asociaţii“. La nici o lună de la constituire, în Club au intrat 31 de noi asociaţi, printre care Tăriceanu şi Patriciu.
Un alt nume strâns legat de cel al lui Călin Popescu-Tăriceanu este Rudas Ernö, fost şef al agenturii maghiare în România. Cunoscut drept spion, diplomat, dar şi om de afaceri de succes în România, Rudas Ernö are legături şi în Voivodina, unde se află o semnificativă minoritate maghiară, ca şi în Croaţia şi în Transcarpatia, în spaţiul ucrainean. Rudas Ernö a intrat în atenţia Securităţii încă din 1982, când folosea valiza diplomatică pentru a introduce în România materiale antiromâneşti pentru o revistă coordonată de Laszlo Tokes si Szocs Geza. În 1988 a fost retras de la post, pentru a nu fi expulzat. În 1989 a fost retrimis în România ca să coordoneze implicarea Ungariei în „revoluţie“, prilej perfect pentru scopurile sale revizioniste. A coordonat difuzarea de manifeste în Bucureşti, o maşină a Ambasadei Ungariei fiind reţinută de către organele de Miliţie în timp ce împrăştia pe raza Capitalei materiale cu conţinut antiromânesc. După 1990, pentru meritele sale deosebite, este repus în funcţia de ambasador al Ungariei la Bucureşti, continuându-şi activitatea de spionaj. Chiar dacă în 1993 a fost retras din funcţie ca urmare a înţelegerii dintre miniştrii de Externe român, Teodor Meleşcanu, şi cel maghiar, Gyula Horn, Rudas Ernö a continuat să-şi exercite calitatea de spion, de data aceasta sub acoperire comercială. În noua postură de om de afaceri, în baza informaţiilor obţinute, Rudas Ernö s-a îndreptat spre Călin Popescu-Tăriceanu, un candidat cu mari şanse la fotoliul de premier. Este posibil ca Tăriceanu să fi intrat în atenţia Serviciului de Spionaj ungar şi prin prisma faptului că tatăl său adoptiv, Dan Amedeo Lăzărescu, cunoscut mason, beneficiind de contacte la nivel internaţional, fusese angrenat de fostul DSS (Departamentul Securităţii Statului) în supravegherea activităţilor iredentiste maghiare. Ca în multe alte cazuri, a apărut suspiciunea că bătrânul ar fi putut fi „întors“, adică transformat în agent dublu, iar fiul său adoptiv n-ar face decât să-i urmeze calea. De fapt, Lăzărescu scria în 1990 în ziarul Liberalul că „federalismul este unicul drum pe care România trebuie sa meargă“, aceasta fiind, după cum se ştie, una dintre temele predilecte ale discursului public al UDMR. Cert este că, speculând pasiunea lui Tăriceanu pentru motociclete, în 2003 Rudas Ernö i-a propus o asociere, şi astfel a luat naştere, în septembrie acelaşi an, firma H-D Clasic Motorcycles S.r.l. Potrivit Registrului Comerţului, obiectul de activitate este „comerţ cu motociclete, piese şi accesorii aferente; întreţinerea şi repararea motocicletelor“, iar acţionari ai societăţii sunt cetăţeanul ungar Rudas Ernö (50 la sută din capitalul social) şi Automotive Trading Services S.r.l. - ATS (50 la sută), firma care îi aparţine lui Călin Popescu-Tăriceanu, în proporţie de 90 la sută, conform propriei Declaraţii de Avere. Rod al „apropierii“ continue a premierului Tăriceanu de Budapesta, etapa 2005-2006 a fost marcată de o efervescenţă în „colaborarea“ româno-ungară la nivel guvernamental – şedinţa comună a guvernelor român şi ungar la Bucureşti, în luna octombrie 2005, consultări regulate, realizarea unor „proiecte comune“, între care deschiderea Consulatului maghiar de la Miercurea Ciuc, inaugurarea cursei aeriene directe între Târgu Mureş şi Budapesta, înfiinţarea Camerei de Comerţ româno-ungare –, susţinute şi promovate, evident, de premierul Tăriceanu şi omologul său Ferenc Gyurcsony. Folosindu-se de „bunăvoinţa“ lui Tăriceanu, spionajul maghiar a reuşit să planteze în domenii-cheie ale guvernului său la agenţii aflate în subordinea acestuia personaje cu ajutorul cărora obţine informaţii de o importanţă excepţională privind siguranţa naţională a României şi dirijează, totodată, anumite decizii ale Executivului de la Bucureşti în favoarea ţării de origine.
Unul dintre acestea este Dezsi Iosif Zoltan, preşedintele Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat (ANRS), organism aflat în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. În această instituţie se concentrează secrete de stat de o importanţă excepţională atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, despre rezervele de stat şi strategia cu privire la acestea, ca resursă internă de securitate, prin constituirea stocurilor de produse şi bunuri de strictă necesitate necesare intervenţiilor operative pentru protecţia populaţiei, a economiei şi siguranţei naţionale în situaţii excepţionale, determinate de calamităţi naturale, epidemii, epizootii, accidente industriale sau nucleare, fenomene sociale sau economice, conjuncturi externe sau acţiuni asimetrice nepremeditate. Prin numirea acestui evreu maghiar în fruntea ANRS s-a realizat cea mai „legală“ formă de transmitere de informaţii secrete către o putere străină. Un alt punct sensibil îl reprezintă Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, a cărui misiune este asigurarea condiţiilor de trecere la societatea informaţională, care presupune implementarea coerentă şi generalizată de sisteme informatice integrate. Faptul că organizaţiile, oricare ar fi ele, depind de reţelele de comunicaţii electronice şi de sistemele şi serviciile informatice face ca acestea să fie mult mai vulnerabile la ameninţările de securitate, astfel că sunt evidente importanţa şi sensibilitatea acestui domeniu în ecuaţia siguranţei naţionale. Cu toate acestea, prin algoritm politic, el a fost atribuit UDMR-ului, astfel că lui Zsolt Nagy i-au urmat la şefia ministerului Iuliu Winkler şi apoi Borbely Karoly, fost consilier parlamentar al lui Iuliu Winkler între 2000 şi 2002 şi angajat al Societăţii Ungare de Interes Public pentru Promovarea Investiţiilor şi Comerţului în intervalul 2002-2005. Un alt domeniu strategic în care s-a infiltrat agentura maghiară este cel al pădurilor, domeniu folosit pentru acumularea de resurse financiare necesare alimentării unor activităţi specifice. Cu alte cuvinte, prin politica pe care o promovează în subramura economică respectivă, din informaţiile deţinute pînă în prezent se evidenţiază faptul că secretarul de Stat din Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Istvan Toke nu reprezintă interesele României, ci interesele unui grup economic condus de Atilla Verestoy, care acţionează la comanda Budapestei. Pentru a sprijini afacerile derulate de acest grup pe spaţiul maghiar cu lemnul exploatat din pădurile judeţelor Covasna şi Harghita este folosit Istvan Toke, care a repartizat prin HG nr.1262/2007, numai la nivelul unui singur judeţ din cele două, 15 la sută din volumul total de lemn pe picior aprobat spre recoltare în anul 2008, ceea ce înseamnă o suplimentare cu 30 la sută a cantităţilor aprobate în anii precedenţi. În acest mod, după judeţul Suceava, care primeşte de drept cea mai mare cantitate de masă lemnoasă pe picior care trebuie exploatată, calculată în funcţie de suprafaţa de teren împădurită, judeţul Harghita se situează pe locul doi la repartiţie, înaintea altor judeţe cu suprafeţe împădurite mult mai mari, cum este Caraş-Severin. În concluzie, Istvan Toke favorizează afacerile colegului său de formaţiune, care, astfel, va suplimenta exporturile de material lemnos pe spaţiul Ungaria, exportând, practic, venit naţional din România către Ungaria, în conformitate cu obligaţia unanim cunoscută a oricărui Serviciu Special al unei ţări de a contribui la alimentarea bugetului acesteia prin aşa-numitul aport valutar special. Se afirmă, îndeobşte, că orice Minister de Externe reprezintă principala centrală de spionaj a unei ţări, fiind de la sine înţeles ce înseamnă implantarea unui cadru de informaţii al altui stat în propriul tău fief informativ. De aceea, analiştii Serviciilor Speciale române apreciază că un fapt de o gravitate excepţională numirea cu bună-ştiinţă a unui cadru sau agent, dovedit sau suspectat, al unor Servicii de Informaţii străine în Ministerul Afacerilor Externe al ţării tale. Cu toate acestea, ascuns sub umbrela unui nume românesc, Anton Niculescu, fost purtător de cuvânt al UDMR, desfăşoară o intensă activitate informativă din poziţia de secretar de Stat în ministerul menţionat. Născut la Târgu Mureş, la 6 mai 1964, are o fişă profesională de invidiat, care-i relevă pregătirea sub auspiciile uneia dintre cele mai bune şcoli de spionaj din lume, CIA. Astfel, deşi a studiat şi a obţinut o licenţă în Chimie Industrială în 1991, el nu a profesat nici un moment în acest domeniu, îndreptându-se încă din 1990-1991 către zona mass media, ca redactor la săptămânalul Valosag din Bucureşti şi corespondent al postului Europa liberă, în 1992. De aici a intrat direct în sfera politicului, începând cu decembrie 1991, ocupând succesiv sau concomitent posturi de consilier politic (la Fundaţia „Friedrich Naumann“, Bucureşti, 1991-1993, şi la cabinetul preşedintelui UDMR, 1993-1997), expert parlamentar (aprilie 1995-mai 1997) şi guvernamental (mai-iunie 1997), pentru care a fost pregătit intens printr-o serie de cursuri şi programe speciale: Seminarul „Introducere în drepturile omului“, Academia Internacional Liberdade Desenvolvimento – Lisbon Youth Meeting, Sintra, iulie/august 1992; Programul PHARE Democracy în Marea Britanie (partide politice, administraţie locală, Parlament), Belgia (NATO, Parlamentul European), Germania (Parlament), aprilie 1994; „Managementul conflictelor inter-etnice“ la Centrul Berghof, Berlin, iulie/august 1994; „Administraţiile locale şi de stat“ în SUA, iunie/iulie 1995, la Agenţia de Informaţii a SUA (USIA); „Administraţii publice locale“, Belgia, Spania şi Danemarca, martie 1997, în cadrul European Union Visitors Programme; Eisenhower Fellowship, SUA, februarie-mai 1999. Pregătirea i-a fost desăvârşită în intervalul mai 1999-iunie 2001 în cadrul Ambasadei SUA la Bucureşti, unde a fost încadrat ca „specialist politic“, după care a mai urmat un stagiu ca director de program pentru integrare europeană al Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă (iunie 2001-ianuarie 2002).
În paralel, începând din 1997, a fost plasat în funcţii în interiorul Executivului român, ca secretar general adjunct, aprilie 1997-mai 1998, apoi ca secretar de Stat la Departamentul pentru integrare europeană, mai 1998-februarie 1999. În intervalul 2000-2004, la intervenţia Serviciilor Speciale române, a fost ţinut în afara sferei Executivului, dar a revenit în forţă odată cu intrarea la guvernare a UDMR-ului alături de PNL, ca secretar de Stat pentru afaceri globale şi relaţii interinstituţionale în Ministerul de Externe, din iulie 2005. Dacă se mai adaugă şi faptul că actualul director al Serviciului de Informaţii Externe şi fost ministru al Afacerilor Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, a fost semnalat, la rândul lui, de contraspionajul românesc cu legături suspecte în mediul Serviciilor Speciale de la Budapesta, avem tabloul complet al penetrărilor care s-au produs la nivelul sistemului decizional românesc. Specialişti în munca de contraspionaj apreciază că asocierea în afaceri a unor politicieni cu putere de decizie cu cadre sau agenţi ai Serviciilor de Informaţii sub acoperire diplomatică sau comercială s-a dovedit a fi o cale fără întoarcere pentru cei dintâi.
27 februarie 2012

Surse:

duminică, 26 februarie 2012

Despre Cartile albe ale ministerelor si Cartea neagra a Romaniei jefuie




Ultimii 22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.
            În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă vreme să răspundă.

În industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români
           
           Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de „corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor, împotriva industriei românești „depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români, ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă, care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“… Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine, după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor. În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii, U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!), minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc, dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de „Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să plătească redevențele cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“. Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat nimănui.

Cui au folosit „Cărţile albe“?

Dar, să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului. Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate şi neecologizate, mineri rămași pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei, băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“ Victor Ciorbea, cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.
Să revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera, directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap, uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.
— Vedeţi acest document, domnule reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.
—    Cine v-a cerut-o?
—    Păi, de la minister!
— Pentru ce?
—     Pentru Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei
industrii. Cei de la aceste organisme internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor  ministerelor, pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.
—    Vai de mine, dar eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?
—    Păi eu ştiu că n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de
informații, dar ce să facem, dacă ni se cer de la minister?!…
Au trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii. „Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la  distrugerea sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau resursă minerală, bogăție de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani. Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3 angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.

Domnul Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă

            Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin, că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“; adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu un  fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră, modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer al P.U.N.R., membru titular al găselniţei numite A.O.Ş.R. şi actualul traseist – dar politician anemic, deşi pozează în forţos„prof. univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“, atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul ministrul P.D.L.-ist al agriculturii Valeriu Tabără?! Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau aranjamente pentru firma MONSANTO.
Alergătura asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“, sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile…
Ce să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey Franks, cum a recunoscut, singur, ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne avertizează Larry Watts, în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.
Cam atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa Universităţii…

11 februarie 2012
Franca Francksman

sâmbătă, 25 februarie 2012

Ofensiva antiromaneasca a U.D.M.R.



OFENSIVA ANTIROMÂNEASCĂ A U.D.M.R.

 Articolul de mai jos, publicat, în decembrie 2007 pe Altermedia, a provocat „idioţilor utili“ aceeaşi spaimă cum că exegerez pericolul hungarist – spaimă pe care o trăieşte un antiromân ca, de ex., Sabin Gherman (căzut, totuşi, în anonimat) sau Smaranda Enache – pe numele ei integral tovarasa Smaranda Enache Szobotka, încă foarte activă în antiromânismul ei –, pretinzînd că, invers, noi, românii am fi cei care exagerăm, deşi noi suntem într-o defensivă precară, fiindcă este sabotată de guvern. Unii dintre aceşti „idioţi utili“ cu o mai mare cecitate politică s-au liniştit – comentînd acest articol pe Altermedia – chiar cu gîndul că, dacă guvernul nu a luat nici o măsură contra U.D.M.R.-iştior, atunci nu este nici un pericol. Dar, cum am relevat – nu numai eu, ci şi ceilalţi români conştienţi de pericol – precum George Bara, Lazăr Lădariu, Victor Roncea ş.a., din presa naţionalistă – în articolul despre nefasta zi de 15 martie, actualul guvern nu va lua nici o măsură punitivă contra liderilor mari şi mici ai U.D.M.R. fiindcă le sunt colegi la guvernare. Dar la fel au procedat şi guvernele anterioare, începînd cu monstruoasa C.D.R. pînă la actualul P.D.-L.!
Recidivarea în agresiunile comise zilele trecute, cu ocazia aniversării aşa-zisei „zile mondiale a ungurilor“ de către alde Marko Bela, Gheorghe Frunda, Peter Eckstein Kovacs şi gaşca lor justifică republicarea articolul de mai jos şi, mai ales, propunerea făcută de către Gheorghe Funar, Gabriel Oprea: că U.D.M.R. trebuie scoasă de la guvernare, scoasă în afara legii, iar liderii ei trebuie arestaţi.
Iată textul din decembrie 2007.

***
Ungaria este un stat care, deşi are o uriaşă datorie externă – cea mai mare dintre statele europene foste socialiste –, alocă pentru propaganda externă circa un miliard de dolari anual. Cea mai mare parte din această sumă este destinată activităţilor antiromâneşti. Unele dintre acestea rezidă în cumpărarea de spaţiu publicitar în revistele occidentale străine, în care se postează materiale prin care, într-o exprimare de o violenţă extremă, se falsifică istoria într-un mod incredibil, mizându-se, probabil, pe ignoranţa funciară a cititorilor occidentali în domeniul Istoriei Universale. Un astfel de exemplu este articolul, nesemnat (fapt simptomatic pentru „curajul“ lor!), Ungurii, victimele românizării, tipărit, în mod semnificativ, la rubrica „Genocid“, în suplimentul intitulat, şi el, tendenţios, „Feţele crimei“, din publicaţia portugheză Diario de Noticias, nr. 26, 7 martie 1999, pag. 308-309. Îl redăm integral, într-o traducere absolut fidelă.
Ungurii, victimele românizării
           
Timp de mai bine de un mileniu, ungurii au constituit populaţia majoritară din Transilvania, actuala provincie românească, unde a trăit vestitul conte Dracula. La sfârşitul Primului Război Mondial, după trecerea acestei regiuni (care, înainte, făcea parte din Imperiul Austro-ungar) la România, ca pradă de război, calmul de aici a luat sfârşit. În doi ani, toate localităţile au fost rebotezate cu nume româneşti, cele mai bune pământuri au fost luate de la stăpânii lor, 600.000 de unguri au fost siliţi să părăsească ţara, toţi maghiarii care deţineau funcţii în administraţia publică au fost demişi, folosirea limbii maghiare a început să fie pedepsită prin lege, publicaţiile au fost interzise şi cărţile au dispărut, iar, în final, sistemul de învăţământ a fost dezintegrat. În anii ’40, în timpul celui de-al doilea război mondial, violenţa a fost ceva constant. Între anii 1940 şi 1945, au fost ucişi aproximativ 200.000 de maghiari din Transilvania.
            Recrudescenţa persecuţiei îndreptate împotriva celor peste două milioane şi jumătate de suflete a revenit când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu. Contravenind prevederilor Constituţiei României – care garanta coabitarea paşnică dintre toate naţionalităţile – şi folosindu-se de «pavăza socialistă», noul dictator a făcut o cauză comună puternică şi personală din principiul «o naţiune, un popor».
            Occidentul a tăcut în faţa noilor autorităţi, întrucât Ceauşescu dădea impresia că era «oaia rătăcită» a Blocului Socialist. Deoarece a adoptat diferite poziţii opuse Moscovei, nici Estul nu a dorit să ofenseze o personalitate atât de importantă.
            Intimidarea constantă, de multe ori asociată cu închisoarea, deportarea şi tortura, a devenit modalitatea de a-i convinge pe minoritari să devină «români». Cel care apăra drepturile celor care nu erau români urma să aibă aceeaşi soartă.
            Cu toate că erau reprezentanţi în Marea Adunare Naţională (cu aproximativ 5 la sută din locuri) şi cu toate că erau o naţionalitate numeroasă, ungurii nu au constituit niciodată un obstacol în campania de creare a unei naţiuni.
            Karoly Kiraly, membru al minorităţii maghiare, care dispunea de o poziţie importantă în cadrul Partidului Comunist Român, a fost unul dintre puţinii care au protestat în public. În 1977, când a declarat că maghiarii erau pe cale de a fi asimilaţi forţat şi că erau discriminaţi în toate sectoarele de activitate, cu toate că se bucura de sprijin venit din diferite părţi, cum era cel din partea unui fost prim-ministru (Gheorghe Maurer), Kiraly a fost arestat şi ţinut sub supraveghere la domiciliu până în ultimele zile ale regimului socialist.
            Reacţia lui Kiraly a avut loc la şase ani după ce statisticile au început să prezinte, la recensămintele populaţiei, alterări semnificative, prin reducerea substanţială a numărului celor care nu erau români. Persecuţia era implacabilă şi acţiona asupra tuturor. Cu câţiva ani înainte, ceangăii – o altă minoritate de origine maghiară, care locuia în zona de est a Carpaţilor – au fost persecutaţi, obligaţi să se declare români şi împiedicaţi să se îmbrace în costumele lor tradiţionale.
            Cercul se strângea. Independent de unele acorduri încheiate cu străinătatea, care permiteau plecarea legală a germanilor şi evreilor, guvernul român a făcut totul pentru a descuraja emigraţia. Cei care încercau să fugă clandestin, trecând frontiera cu Iugoslavia, riscau să fie lichidaţi sau să fie siliţi să se întoarcă în România. În anii ’90 s-a confirmat existenţa mai multor cimitire în apropierea acestei graniţe, unde au fost îngropaţi mulţi dintre cei care încercau să se elibereze de sub tirania lui Ceauşescu.
            Cu toate că, în acest caz, era vorba despre un genocid cu aspect preponderent cultural, despotismul care a acţionat, în timpul acestor douăzeci de ani, asupra populaţiilor din Transilvania, a provocat multe victime. În afară de deportări, există registre cu profesori care s-au încăpăţânat să predea copiilor limba maghiară şi cu tineri intelectuali naţionalişti. Care au dispărut pentru totdeauna în temniţele poliţiei politice româneşti.
            Încălcând întru totul rezoluţiile forurilor internaţionale (în faţa cărora au fost denunţate aceste crime), autorităţile româneşti nu au renunţat la practicile lor, bazate pe xenofobie, naţionalism şi rasism. În 1966, acestea au anulat acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952, care prevedea înfiinţarea, pe teritoriul românesc, a unei Regiuni Autonome Maghiare.
            Niciodată nu au existat date concrete în legătură cu numărul de victime din perioada comunistă, însă adevărul este că, în ziua în care a murit Ceauşescu, în România existau cu mult mai puţini maghiari decât în urmă cu 24 de ani, când acesta venise la putere. La actul său de acuzare au fost adăugaţi şi cei 60.000 de morţi ai ultimei faze a acestui interminabil genocid“.
  
U.D.M.R.: exponent travestit al Diviziei Secuieşti

Evident, tot textul conţine numai falsuri. Şi, reţineţi, aceste minciuni gogonate erau debitate la 10 ani de la Retrovoluţia din decembrie 1989! Dar, în esenţă, ele au fost debitate, tot timpul, după Trianon. De exemplu, dacă se organiza, undeva în lume, un congres ştiinţific pe probleme de ginecologie, venea un medic maghiar cu un referat pe tema respectivă, dar şi încă alţi doi-trei cu referate pe tema „Transilvania, pământ unguresc“. Şi aşa fac, totdeauna, indiferent de locul şi tema reuniunii. Nu am nici timpul şi nici locul să resping, la fiecare frază, insanităţile exalate aici de propaganda hungaristă. Chiar stalinismul este invocat, fără jenă, pentru „argumentare“ în favoarea teoriei lor revanşarde: acordul încheiat cu U.R.S.S. în 1952!
Dar trebuie să subliniez că această propagandă are proprietăţile unei holograme: adică spiritul ultraşovin, revanşard, revizionist, iredentist şi eminamente antiromânesc din acest material de propagandă devine propriu oricărei organizaţii hungariste, fie că se numeşte Uniunea Mondială a Ungurilor (U.M.U.), condusă de un român renegat, fiindcă, evident, este maghiarizat, Micloş Patrubany (vedeţi ce nume unguresc are?! Patrubani!), fie că se cheamă U.D.M.R., condusă de Marko Bela, Atila Verestoy, Joszef Csabo, Gheorghe Frunda ş.a. Mai lipsea Ciociolina şi garnitura era completă! Liderii acesteia, chiar dacă pozează, ipocrit, în europeni, nu sunt decât urmaşii horthyştilor.
Atitudinea profund antiromânească etalată, la 15 martie a.c., la 15 martie din fiecare an de după 1990 şi, inclusiv, zilele acestea, de „Lenin în mizerie“ – cum a mai fost poreclit acest ridicol Marko Bela –, o atestă constant.
Desigur, este grav că, aproape peste tot unde apar asemenea texte falsificate cu un scop vădit revanşard, neorevizionist şi antiromânesc, Ambasadele României din acele ţări nu încearcă să contracareze în nici un fel această murdară şi foarte agresivă propagandă. Şi nici nu ar trebuie să ne mire, cu un guvern bazat pe sprijinul politic al U.D.M.R. şi cu un ministru de Externe ca Adrian Cioroianu-Oregon, un prost-fudul şi cu „grave carenţe de educaţie“ – cum l-a caracterizat, zilele trecute, preşedintele Traian Băsescu [reamintesc, aici suntem în decembrie 2007 – n.n., V.I.Z.].
Dar ceea ce este la fel de grav, dacă nu mai grav, este faptul că, începând cu mandatul C.D.R., U.D.M.R. a ajuns la guvernare exclusiv prin jocul politicianist al partidelor care au fraudat alegerile „la mustaţă“. O altă latură abjectă a politicianismului postdecembrist este acceptarea duplicităţii U.D.M.R.: când este vorba de înscrierea ca partid politic a U.D.M.R., este considerată organizaţie „culturală“ – pentru că, altfel, nu ar putea fi înregistrată ca partid politic, fiindcă ar contraveni legii partidelor politice; dar, la încropirea coaliţiei de guvernare, este tratată ca partid politic, pentru a se putea realiza majoritatea necesară formării guvernului. De această prostire a electoratului s-au făcut vinovate toate partidele care au guvernat după 1996: C.D.R., care a inclus U.D.M.R. în guvern, P.S.D., care s-a aliat cu „inamicul de până ieri“ – cum se remarca, ironic, inclusiv la B.B.C. – pentru a forma majoritatea parlamentară necesară formării guvernului, iar, acum, coaliţia P.N.L.-P.D.-U.D.M.R., care constituie noua C.D.R., în varianta zdrenţuită – pentru că, deşi P.D. a ieşit din guvern doar la Bucureşti, în ţară guvernează, bine-mersi, alături de ceilalţi.

Şantajul U.D.M.R.

Dar, în toată epoca Tranziţiei, presa a avut ca laitmotiv „Şantajul U.D.M.R.“ Aproape că nu era şi nu este săptămână în care să nu apară un articol care conţine această sintagmă. Aşa au reuşit să reinstaleze statuia „Ungariei Mari“, cu cei 13 generali „maghiari“ criminali: premierul de atunci, sicofantul Adrian Năstase, s-a lăudat că nu va permite reinstalarea ei, dar nu a avut coloana vertebrală să se opună până la capăt (sau, ca să folosesc exprimarea lui, nu a avut „ouă“). Anul trecut, în februarie, a rulat filmul Trianon – care fusese interzis în Ungaria, fiindcă este prea revizionist. A fost interzis şi în România, de către nevertebrata Mona Muscă, dar, la presiunea „societăţii civile“ şi a U.D.M.R., a fost, până la urmă, difuzat şi în România. În genere, moghiorii au un calendar de sărbători foarte bogat şi în toate îşi manifestă şovinismul, revizionismul şi, îndeosebi, antiromânismul. Când se mai detensiona situaţia, reîncepeau „radicalii“ să agite problema „Ţinuturilor Secuieşti“!
Numai că acelaşi horthyst udemerist Jozsef Csapo, care iterase îndemnul lui Horthy ca ziua de 4 iunie să fie zi de doliu, şi care nu are nici o legătură cu aşa-zişii „secui“, avea să declare, comiţând acelaşi şantaj udemerist: „Autonomia Ţinutului Secuiesc este condiţie pentru aderarea României la U.E.“ (vezi Gardianul, 26 septembrie 2005).
Dar, deşi, etnic şi statistic, secuii nu mai există încă de pe vremea criminalului Lajos Kossuth, în schimb, în Ungaria, în localitatea Palhalma, s-a înfiinţat o organizaţie paramilitară, aşa-zisa „Legiune secuiască“, deşi „Ţinuturile Secuieşti“ pe care le invocă moghiorii se află în România (cf. R.G.,  „Secuii paramilitari“, în Ziua, 9 martie 2006, pag. 1, 4-5, http://www.ziua.net/display.php?data=2006-03-09&id=195358). Mai mult. Preşedintele aşa-zisului „Consiliul Naţional Secuiesc“, Jozsef Csapo, şi vicepreşedintele organizaţiei, Attila Tulit, s-au deplasat la sediul Forumului Uighur din München şi, în 5 iunie 2006, împreună cu preşedintele Forumului, Perhet Muhammet, şi, respectiv, prim-secretarul Umit Hamit Agahi, au parafat un „Tratat“ publicat pe http://www.sznt.ro. Precizez că Forumul Uighur figurează pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de S.U.A. (cf. Luca Iliescu,  „Scaunele terorii“, în Ziua, 1 aug. 2006, pag. 5). Chiar dacă nu afirm că S.U.A. au totdeauna dreptate, în acest caz trebuie să-i acordăm credit şi, prin extrapolare, trebuie să subliniem că pretinsul „Consiliul Naţional Secuiesc“, pe care l-a condus, până recent, Jozsef Csapo, este o organizaţie teroristă – pentru că, pe de o parte, a parafat „Tratatul“ cu organizaţia teroristă indicată de lista S.U.A. şi, pe de altă parte, îşi are originea în organizaţiile teroriste horthyste! Aşa că, dacă nu din respect, măcar din teamă faţă de Big Brother ar fi trebuie să luăm în considerare lista organizaţiilor teroriste emisă de S.U.A. şi, în consecinţă, Jozsef Csapo şi ai lui trebuie băgaţi la puşcărie pentru terorism!
Să reţinem, în plus, că deşi ziarul Ziua a relevat aceste agresiuni ale liderilor „secuilor“ pe multe pagini, jurista Renate Weber, care publică şi ea, frecvent, în Ziua, cerea la televizor, oarecum ultimativ, ca, prin numirea lui George Maior ca director al S.R.I., „să se desfiinţeze Diviziunea S.R.I. care monitorizează minoritatea maghiară“ (!). De ce solicita acest lucru?! Fiindcă este preşedinta Fundaţiei pentru o societate deschisă, a lui George Soros – supranumită de revista România Mare „Caracatiţa Soros“ –, care are sediul central la Budapesta, încă de la înfiinţarea ei, în 1986! Iată cum se leagă lucrurile! Acum, „liberala“ Renate Weber este europarlamentar ca să „apere“ interesele României!

Reînfiinţarea „Regiunii Autonome Maghiare“!

Liderul U.D.M.R., acelaşi ipocrit Marko Bela, a practicat jocul moderatului care se „delimitează“ de „radicalii“ din U.D.M.R. Dar, farsa asta, deja notorie, a fost frecvent demascată de presă. Acum, acelaşi individ iterează problema autonomiei secuilor, deşi nu mai există secui în România: cum de sunt secui când vorbesc maghiareşte şi subscriu la tezele hungariste?! Apoi, trebuie reamintit că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, adică în Ardeal, cea mai criminală – întrecând cu mult crimele puse în seama hitleriştilor – a fost Divizia Secuiască! Iar, acum, urmaşii acestor criminali vor să înfiinţeze „Ţara Secuilor“, vor autonomie prin vocea „moderatului“ Morko Belo, vice-premierul României!
Problema aşa-zişilor secui nu este decât o diversiune sordidă, ca că compromită România, pretextându-se că nu respectă drepturile minorităţilor, care, vedeţi dvs., pe lângă bieţii maghiari „persecutaţi permanent“ – cum se vaită în materiale precum acela din Diario –, mai sunt şi „secuii“! Mai sunt persecutaţi şi ţiganii, cum au descoperit, recent, două reprezentante ale unei organizaţii europene, reprezentante care, nu ştiu cum se face, sunt tot unguroaice! De fapt, şi aici este tot o şmecherie a lobby-ului hungarist: când este vorba de a reprezenta interesele minorităţilor dintr-o ţară, sunt trimişi reprezentanţi ai organismelor europene în persoana unor moghiori. De exemplu, acest ticălos de Gheorghe Frunda, „reprezentant“ european, a făcut, acum câţiva ani, nişte afirmaţii în favoarea unor minorităţi din Letonia contra letonilor – fapt care i-a revoltat la culme. Ca atare, dacă s-ar duce, şi acum, în Letonia, Frunda ar fi pur şi simplu linşat! La forurile europene, acelaşi renegat de Gheorghe Frunda – care nu este decât un român maghiarizat! – a comis, fapt arhicunoscut, aceleaşi agresiuni politice contra României. Dar, spre deosebire de letoni, care sunt în stare să-l sfârtece, noi încă îl ţinem în Parlamentul României. Un alt horthyist maghiar din Parlamentul României, Hunor Kelemen, a afirmat că, „în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari“ (cf. Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002, p. 2, pe http://www.adevarul.ro/articole/2002/deputatul-udmr-kelemen-hunor-invoca-a-doua-ocupare-de-tara-in-ardeal.html).
            Când, la vremea respectivă, P.U.N.R. a atras atenţia că această afirmaţie înseamnă fascism, horthyism şi antiromânism, cerând, în consecinţă, pedepsirea lui, Kelemen Hunor a replicat că „este o afirmaţie politică şi este apărat de imunitatea parlamentară“ (sic).
O listă neactualizată, rămasă la nivelul anului 2000, a agresiunilor hungariste, via U.D.M.R., s-a găsit pe Internet, numită chiar „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Recomand tuturor publicaţiilor româneşti să o publice în serial, fiindcă nu toţi românii au calculator sau acces la Internet.

Şantajul U.D.M.R. înlesneşte şantajarea internaţională a României

Aşadar, în România, aceşti indivizi pot să facă orice. Aceasta este consecinţa politicii dezastruoase introduse, la „Revoluţie“, de Bestia Brucan, care a inventat reprezentarea în Parlament a organizaţiilor etnice, precum U.D.M.R., Comunitatea Evreilor din România, Federaţia Democrată a Germanilor din România, Uniunea Lipovenilor etc., „Parlamentul României transformându-se într-o O.N.U.“ în miniatură, cum relevase, acum câţiva ani, deputatul Sever Meşca!
Totuşi, cum de mai rămâne acest individ, Marko Bela – fonfăit şi scabros – vice-prim-ministrul României?! În fond, Marko Bela, ca şi articolul din Diario, vrea reînfiinţarea stalinistei „Regiuni Autonome Maghiare“! Vorba d-lui deputat Augustin Bolcaş: chiar nu poate nimeni să-l aresteze?! Generalul-maior Ovidiu Soare a putut fi arestat pentru luare de mită – o culpă deja banală! –, iar Marko Bela rămâne în libertate – şi, încă, în Guvern! – când atentează la siguranţa naţională, la unitatea şi suveranitatea României?!
Lipsa de voinţă politică le-au redat curajul unor indivizi ca Laszlo Tokes şi Marko Bela, care, cer, mai mult, ca limba română să fie învăţată ca limbă străină! Oare cine le-o fi dat ideea asta?!
Una dintre cele mai grave consecinţe actuale ale incontinentei propagande revanşarde hungariste este şantajarea internaţională a României, cu spectrul destrămării ei: „Vorbind despre Kosovo la summit-ul Rusia-UE de la Lisabona, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către etnicii maghiari şi bulgari“ („Putin ameninţă România“, în Ziua, nr. 4071, 27 octombrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-27&id=228580). Care a fost reacţia guvernului Tăriceanu şi, în mod expres, a lui Adrian Cioroianu-Oregon?! Silentium lugubrum!
Este necesar să reamintesc faptul că, la „Revoluţia“ din decembrie 1989, unul din scopurile majore a cercurilor intervenţioniste a fost destrămarea României. Acest scop, nerealizat atunci, a fost doar amânat. Acţiunea lui Voronin este doar „vocea a doua“ a lui Putin. Acţiunea U.D.M.R. este „vocea a treia“. În curând, acestora li se va adăuga „vocea a patra“, formată de acţiunea concertată şi dirijată din afară a organizaţiilor ţigăneşti, care vor dori şi ele „un stat“! Deja cecitatea politică a unuia care ar fi trebuit să aibă mai mult discernământ le-a dat ideea. 
Aceeaşi lipsă de voinţă politică a preşedintelui României şi a Parlamentului face ca Marko Bela să rămână în guvern: căci dacă ar fi arestat sau măcar dacă ar fi demis, atunci ar cădea guvernul de „expresie liberalo-monarhisto-udemeristă“. Acest fapt atestă, o dată în plus, calitatea reală a guvernului actual: antiromânesc, antinaţional, care „a îndrăgit străinii“!
Actuala clasă politică preferă să fie subminată România din interior, prin intermediul U.D.M.R. şi al nenumăratelor organizaţii ţigăneşti, decât să-şi rişte privilegiile dobândite, oricum, în mod oneros.
17 Decembrie 2007

            23 martie 2010

            P.S. Agresiunea continuă a U.D.M.R., sprijinită de guvernul trădător Boc-Bela, făţuit, intempestiv – în urma protestelor minimale ale nemulţumiţilor din pieţele centrale ale principalelor oraşe –, în guvernul Ungureanu-Bela face necesară republicarea acestui articol – ca un Memento mori! pentru actualul regim antiromânesc.
           
25 februarie 2012
Col. (r) Vasile I. ZĂRNESCU