luni, 8 octombrie 2012

Crin Antonescu, tradat de tradatorii PDL-ului




Crin Antonescu, trădat de trădătorii PDL-ului



Crin Antonescu a revenit la ocupaţia de bază pe care o avea înainte de referendum, cea de invitat al posturilor de televiziune la ore de maximă audienţă. Domnul Antonescu a vorbit despre ceea ce îl nemulţumeşte în ultima vreme şi despre ce vrea să se întâmple după alegerile generale. Crin Antonescu a declarat că dacă USL va câştiga alegerile, atunci alianţa social-liberală va da premierul şi nu va sta după Traian Băsescu şi după „alţi domni mai importanţi ca el“.
Şansele ca Uniunii Social Liberale să i se încredinţeze guvernarea sunt mari dacă alianţa dintre social-democraţi şi liberali va obţine peste 50 la sută din voturile care vor fi exprimate pe 9 decembrie. Însă, nici în aceste condiţii nu e sigur că USL va rămâne la guvernare. Mulţi dintre candidaţii USL pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat provin din rândurile PDL. Este vorba despre cei care au trădat partidul lui Traian Băsescu şi care, drept mulţumire, au primit locuri eligibile pe listele electorale ale USL. Cu mici excepţii, PDL nu i-a criticat pe cei care au părăsit partidul. Nu este exclus ca dezertările să facă parte dintr-un plan al formaţiunii politice în fruntea căreia se află, de formă, Vasile Blaga. PDL nu a căzut în depresie atunci când au început să-i plece parlamentarii şi nici atunci când UNPR a trădat, făcând posibilă demiterea Guvernului Ungureanu. PDL-ului i-a convenit de minune această situaţie, pentru că nemulţumirea populaţiei vizavi de prestaţia numeroaselor guverne Băsescu era din ce în ce mai mare. În cazul în care PDL ar fi rămas la putere până la alegeri, ar fi putut rata intrarea în Parlament.
După ce Mihai-Răzvan Ungureanu a trebuit să părăsească Palatul Victoria, principala preocupare a PDL a fost să facă USL-ul de râs. În cadrul acţiunilor de compromitere, democrat-liberalii au primit un sprijin consistent chiar din partea social-liberalilor, care au dat în numeroase rânduri dovadă de lipsă de profesionalism, de viziune şi, uneori, de minte.
După alegerile din 9 decembrie, nimeni nu-i va putea ţine legaţi de PSD ori de PNL pe deputaţii şi senatorii proveniţi din rândurile PDL. Şi poate că nici pe unii social-democraţi şi liberali cu vechime, care sunt şantajabili şi mai uşor de speriat. Dacă vor începe dezertările din PSD şi din PNL, UNPR-ul lui Gabriel Oprea va bate scurt din călcâie, va spune „Am înţeles, să trăiţi!“, va face stânga împrejur şi se va pune la dispoziţia PDL-ului. În ceea ce-i priveşte pe deputaţii UDMR şi pe cei ai minorităţilor naţionale, nici nu se pune problema ca aceştia să-l refuze pe domnul preşedinte, iar în legătură cu PP-DD nu are rost să ne întrebăm ce va face.
Aşa că USL ar putea să câştige detaşat alegerile, dar să nu reuşească să câştige şi puterea. Între două emisiuni de televiziune, Crin Antonescu ar trebui să se gândească foarte bine dacă a procedat înţelept atunci când a fost de acord ca parlamentarii care au trădat PDL-ul să primească locuri pe listele USL.
Duminica, 07 octombrie 2012

vineri, 5 octombrie 2012

In memoriam Corneliu Ghiciu



In memoriam Corneliu Ghiciu
 
 – ultimul descendent al familiei marelui om politic Take Ionescu

            În urmă cu un an, la 5 octombrie 2011, Corneliu Ghiciu, ultimul descendent al fostului prim-ministru Take Ionescu, a decedat într-un total anonimat în Bucureşti. Circumstanţele morţii au fost mai mult decît dubioase. A fost înmormîntat în Cimitirul Dămăroaia, fig. 21, loc. 18.
            În Cimitirul Bellu Ortodox, unde există mormintele membrilor familiilor Take Ionescu, nu a putut fi înmormîntat, deoarece aceste morminte au fost profanate şi înstrăinate. Mormîntul din fig. 20 loc 4 al prof. dr. Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu, a fost însuşit de evreul Weisman, metamorfozat în Viţelaru, venit din prăpăstiile Siberiei, iar mormîntul celuilalt frate din figura 57, loc. 40, al prof. Ioan Constantin Ionescu, a fost însuşit de evreul Zahacinski, metamorfozat în Iosupescu, venit din Galiţia. Pentru a şterge orice urmă de existenţă a românilor de pe aceste meleaguri, osemintele românilor sunt scoase din morminte şi aruncate la canal. Iată unde au dus bunătatea, toleranţa, nepăsarea înrudită cu nesimţirea şi chiar prostia românilor. Chiar mausoleul lui Take Ionescu, din incinta Mănăstirii Sinaia, a fost profanat de evreica Woroniecki şi nepotul ei Călin Mircea Popescu Nasta.
            Dorinţa lui Cornel Ghiciua fost să fie înmormîntat în Comuna Devesel, jud. Mehedinţi, lîngă părintii lui. Nu am înţeles de ce nu i s-a respectat dorinţa.
            Decesul lui Corneliu Ghiciu este un mare mister. Este adevărat că mulţi au dorit să-i închidă gura, în special mafia evreiască a retrocedărilor, unii membri ai familiei care au vrut ca el să nu aibă dreptul la moştenirea averilor părinţilor şi două persoane din Bucureşti, suspecte, care s-au apropriat de el sub pretextul că îl ajută. În realitate au dorit şi chiar au reuşit să pună mîna pe banii, bijuteriile şi bunurile cu care a venit din Australia. Ce naiv a fost Corneliu Ghiciu!
            Este adevărat că, după revenirea în România, după o absenţă de 50 de ani, şi-a creat mulţi duşmani. În mod deosebit s-a implicat în recuperarea bunurilor imobile care au aparţinut lui Take şi care au fost lăsate prin testament Academiei Române. Este vorba de imobilul din Str. Arh. Ion Mincu nr. 19 din Bucureşti, unde a funcţionat o secţie a Muzeului Naţional de Artă, imobilul din Str. Take Ionescu nr. 25 din Bucureşti, unde a funcţionat Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“, Castelul din oraşul Sinaia, Str. Take Ionescu, unde a funcţionat Căminul de copii „30 Decembrie“ şi muzeul familiei Take Ionescu.
            Toate aceste imobile au fost revendicate şi cîştigate de un anonim, Călin Mircea Popescu Nasta, care pretinde că este nepotul fostei menajere a lui Take Ionescu, în ultimii trei ani de viaţă. Acest anonim implicat în „furtul secolului“, pretinde că Ecaterina Alexandra Woroniecki ar fi fost soţia lui Take Ionescu, fără să prezinte nici un act care să ateste calitatea de moştenitor legal. În realitate, el a îngrijit-o pe Woroniecki trei luni înainte de moarte şi şi-a însuşit averea ei. Înainte de moarte, Take Ionescu a făcut un testament în care este scris clar „Las întreaga mea avere, mobila şi imobilă oriunde s-ar afla în ţară sau străinătate, Academiei Române“. Academia Română s-a lăsat jefuită de acest individ alogen. Nu cumva anumite persoane din Academia Română sunt implicate în acest jaf, pentru că am constatat că o persoană a fost aleasă membru corespondent (din 2004) şi titular (din 2009) al Academiei Române, din cauza colaborării cu acest anonim – evreul Călin Mircea Popescu Nasta. Aşa se explică sustragerea şi distrugerea unor acte din fondul de documente al familiei Ionescu din Arhiva Academiei Române. Aşa s-a ajuns ca şi Academia Română să fie plină de evrei (vezi cartea 1948 – Desromânizarea Academiei Române, de Neagu Cosma, Editura Bravo Press 1996).
            Cum a devenit moştenitoare a bunurilor mobile şi imobile ale lui Take Ionescu menajera Woroniecki este un mister. Dar şi mai mare mister este cum a ajuns nepotul d-nei Woroniecki, numitul Călin Mircea Popescu Nasta, născut în 1921, domiciliat în Bucureşti, Str. Chopin nr. 13 A, sector 2, moştenitorul marelui om politic.
            În certificatul de moştenitor nr. 504/10 Septembrie 1975, prezentat de numitul Călin Mircea Popescu Nasta, scrie că Woroniecki îi lasă moştenire: două vase mici bronz turnat, patru portrete de familie, trei etajere, una canapea catifea, două carpete uzate, un pat catifea uzat, două scaune fotoliu, suma de 34.103 lei şi cota indiviza de 1/3 (o treime) din dreptul de concesiune asupra locului de înmormantare situat în Cimitirul „Şerban Vodă“ din Bucureşti, fig. 5, loc. 35.
            Unde scrie că acest individ, Călin Mircea Popescu Nasta, moşteneste cele trei imobile (o secţie a Muzeului Naţional de Artă, din Str. Arh. Ion Mincu nr. 19 din Bucureşti; castelul din Oraşul Sinaia, Str. Take Ionescu, nr. 2, şi imobilul din Str. Take Ionescu, nr. 25 din Bucureşti, unde mai functioneaza Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“), pînă în luna octombrie, cînd este termenul fixat de instantele de judecată pentru evacuarea clădirii). În ce ţară trăim? Cine o fi în spatele acestui evreu? Cine este el? La nici una din cele peste 70 de şedinte de judecată nu s-a prezentat. Am credinţa şi convingerea că se va găsi un om care să aibe demnitatea, curajul, onoarea şi mîndria să şteargă acestă ruşine a Neamului Românesc. 


În pag. 2 a testamentului (cf. facsimil), la pct. 3 figurează un anume Anatolie Măcriş. El este acelaşi Anatol Măcriş, care, după evenimentele din 1989, s-a apucat de scris. Printre altele, a publicat şi un volum de memorii, MISCELLANEA. După cum vedeţi în pag. 170, el scrie: « (…) În perioada de după 1989, am publicat numeroase cărţişi articole. Dintre acestea, 6 [corect se scrie: „şase“] cărţi tratează problemea găgăuzilor. Trăind în zonă, am început încă elev fiind, să mă interesez de etnogeneza, de istoria şi de limba găgăuzilor. (…) Celelalte cărţi, (sic) conţin segmente şi fragmente de istorie: participarea cumană la organizarea primelor principate româneşti, cetăţi în statele româneşti în mileniul întunecat, istoria şi cultura sudului Basarabiei – ţinutul meu natal (…).
Imediat după revoluţia din anul 1989, a venit şi a locuit cîteva luni, la noi, Neagu Djuvara. În cartea sa „Amintiri din pribegie“, scrie despre prima sa locuinţă din Bucureşti, după revoluţie, la noi».
Ca preambul pentru alte articole viitoare, precizăm, dacă mai era nevoie, că Anatol Măcriş s-a preocupat de problema găgăuţilor fiindcă el însuşi era găgăuţ-cuman. Mai precis, jidan-găgăuţ. Este evident că nu întîmplător Neagu Djuvara a tras la el acasă, unde a locuit o vreme. De asemenea, este evident că ideea aşa-zisei preponderenţe a cumanilor în formarea şi conducerea primelor principate româneşti consemnate de istoriografie – idee absurdă vehiculată de Neagu Djuvara – a fost „împrumutată“ de la Antol Măcriş, pentru că, aşa cum am mai scris, pe Neagu Djuvara nu-l ducea mintea la aşa ceva; mai ales că, în Occident, acest istoric postdecembrist improvizat a fost ocupat să denigreze România la oficina C.I.A., Europa liberă

Ceea ce nu se ştie, dar trebuie să afle cît mai mulţi români, sunt şi următoarele fapte. Mama lui Anatol Măcriş, Zenaida, a fost soră cu Ecaterina-Alexandrina Woroniecki (18 sept. 1891-5 august 1975), cu Florica (1913-1965) – căsătorită cu poetul proletcultist Eugen Jebeleanu (alt jidan camuflat sub nume de român!), cu Marcela (1915-1984) – căsătorită cu scriitorul Vladidmir Colin (alt „român verde“); toate aceste patru surori au locuit, împreună, în casa din str. Arh. Ion Mincu nr. 19. Şi – reţineţi! – mama lui Vladidmir Colin, Ella, era soră cu Ana Pauker! Iar mama lui Neagu Djuvara este verişoară cu Ana Pauker! Conchidem, cu necesitate, că Neagu Djuvara este şi el jidan-găgăuţ-cuman! Vedeţi ce legătură inextricabilă – chiar dacă e camuflată sub nume româneşti – există între aceste „elite româneşti“?! Vorba lui Marx: „O chestiune curat jidănească!“
Aşa au intrat averile familiei IONESCU (Take, Toma, Victor şi Constantin) în mîinile descendenţilor Anei Pauker! Vedeţi de ce mafia jidănească a impus României retrocedarea averilor dobîndite, oricum, prin rapt, pentru care se plătiseră, deja, despăgubiri la emigrare?!
Dar instanţa de judecată era formată numai din orbi – ca statuia emblematică a Justiţiei – sau erau orbiţi de anumite hîrtii lucitoare, care se mai manevrează în Ju$tiţi€? Dar conducerea Academiei Române şi, respectiv, a Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ de ce nu au manifestat nici o obiecţie, căci, după lege, erau întrutotul îndreptăţite să se opună retrocedărilor?!
Alt mister, dintre atîtea alte fapte oculte ale mizerabilei Tranziţii spre „democraţie“!
 
            Corneliu Ghiciu şi-a lăsat, în Australia, copii şi nepoţii şi a venit în România pentru a construi un spital de copii în judeţul Mehedinţi. A fost unul dintre adevăraţii patrioţi şi naţionalişti, un susţinător înflăcărat al Uniunii Vatra Românească. La Sidney, în Australia, o vreme îndelungată a fost chiar şi secretarul filialei Uniunii Vatra Românească.
            Deşi  a fost obligat să trăiască o jumătate de secol departe de ţară, nu şi-a uitat nici o clipă Patria.
            Dumnezeu să-l odihnească în pace!
5 octombrie 2012                                                                             Voicu TUDOR

luni, 1 octombrie 2012

Recomandari utile in procesele politice intentate in baza OUG nr. 24/2008



Recomandări utile în procesele politice
intentate în baza O.U.G. nr. 24/2008
În atenţia A.C.M.R.R.-iştilor din S.R.I.
   
Referitor la procedurile judiciare desfăşurate împotriva persoanelor din structurile de informaţii româneşti, în baza O.U.G. Nr. 24/2008, supun atenţiei membrilor A.C.M.R.R. din S.R.I. următoarele recomandări şi propuneri.
1. Să nu se trateze cu indiferenţă (defetism) aceste procese injuste, nici de către cei împotriva cărora sunt iniţiate şi nici de către celelalte cadre care au activat în structurile de informaţii româneşti.
Există părerea greşită că aceste procese politice nu ar avea nici o consecinţă şi că nu are rost să ne impacientăm. Opinia este greşită şi păgubitoare, întrucât sentinţele injuste au multe consecinţe negative (posibil şi asupra cuantumului pensiei celor din fosta Securitate, aşa cum se cere prin unele proiecte de lege), iar cea mai gravă dintre ele, în opinia mea, o constituie ofensa adusă onoarei şi demnităţii noastre de militari. Apărarea profesiei nobile de ofiţeri de informaţii, a demnităţii şi onoarei de militari, obligaţie prevăzută de Statutul cadrelor militare, necesită o atitudine fermă de respingere a acuzaţiilor inventate şi absurde, formulate cu rea intenţie de către C.N.S.A.S.
Ca atare, trebuie să ne prezentăm în faţa instanţei şi să ne apărăm, pe orice cale, pentru că, indiferent de ceea ce am spune noi, justiţia are tendinţa să valideze în orb Hotărârile Colegiului C.N.S.A.S.
Nu trebuie să avem nici o reţinere în a susţine realitatea că, indiferent de regimul politic, în calitate de militari, cadrele de informaţii şi-au făcut datoria şi numai datoria faţă de România, cu respectarea tuturor prevederilor legale, normelor şi principiilor universal valabile ale muncii de informaţii în domeniul securităţii, siguranţei si apărării naţionale.
Să se înţeleagă foarte bine că procedurile judiciare iniţiate în baza O.U.G. nr. 24/2008 vizează numai persoanele din sistemul informativ al României care au acţionat legal şi corect! Nu sunt avuţi în vedere torţionarii şi cei care au comis abuzuri şi ilegalităţi, sub şi în folosul ocupantului sovietic, anchetaţi şi demascaţi public de către P.C.R. în intervalul 1962-1967.
Ponderea cadrelor militare împotriva cărora C.N.S.A.S. iniţiază proceduri judiciare batjocoritoare o reprezintă ofiţerii de informaţii care şi după anul 1989 au activat timp îndelungat în S.R.I. şi S.I.E., ori în alte structuri de informaţii româneşti, au folosit formele, metodele şi mijloacele specifice profesiei, în scopul cunoaşterii, prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa statului şi naţiunii, precum şi pentru apărarea valorilor fundamentale şi perene ale României.
2. Sub nici o formă cei care sunt supuşi acestor procese malefice să nu recunoască „calitatea de lucrător al Securităţii“. Sintagma „calitatea de lucrător al Securităţii“ nu are nimic comun cu cei care au activat în structurile de informaţii ale României, anterior anului 1990, ci constituie un produs toxic al dezinformării, un antonim al calităţii pozitive, realizat prin etichetare şi manipulare, manopere dolosive utilizate pentru atingerea unor scopuri ilicite, imorale şi injuste de reprimare a unei categorii de militari. Cuvîntul „lucrător“ (de origine rusă), din cuprinsul O.U.G. nr 24/2008, nu are sensul de cel care lucrează, cel care munceşte, aşa cum îşi închipuie cei neavizaţi, superficiali sau dezinteresaţi. Autorii Ordonanţei de Urgenţă au folosit sensul peiorativ al cuvîntului „lucrător“ cu înţelesul de „care te lucrează“, „uneltitor“, „manipulator“, „om de joasă calitate“. De menţionat că expresia „lucrător“ a fost folosită de către propaganda de partid la finele anilor ’50 şi începutul anilor ’60 pentru a se susţine ideea că, în societate, după încetarea luptei de clasă, toţi oamenii sunt egali, toţi sunt lucrători, fie în industrie, fie în agricultură, fie în ştiinţă, în cultură şi în celelalte domenii civile. Din arsenalul propagandei roşii, expresia a fost preluată de către oficinele de propagandă neagră şi transformată într-un produs toxic al dezinformării, cu sens dispreţuitor, batjocoritor.
Legile specifice, ordinele şi regulamentele militare atestă că cei care au activat şi activează şi în prezent în structurile de informaţii româneşti au fost şi sunt personal militar şi civil, ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, angajaţi civili, salariaţi, cadre militare, în Ministerul de Interne, S.R.I., S.I.LE., ori în alte instituţii cu atribuţii în domeniul apărării, securităţii şi siguranţei naţionale.
3. Să nu se admită, sub nici o formă că, prin activitatea specifică de informaţii, desfăşurată în cadru legal, ar fi fost „suprimate sau îngrădite drepturi ale omului“. Raţiunea activităţii de informaţii o constituie apărarea şi promovarea valorilor fundamentale ale statelor şi naţiunilor. Fiecare stat, indiferent de regimul său politic, are obligaţia să-şi apere securitatea internă şi să menţină ordinea de drept, ca o garanţie a protejării drepturilor omului. În acest plan, jurisprudenţa C.E.D.O. statuează că activitatea de informaţii desfăşurată în cadrul legal nu încalcă drepturile omului.
Utilizarea sintagmei „suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“, în cuprinsul O.U.G. nr. 24/2008, nu este întîmplătoare, autorii actului normativ preluînd-o din arsenalul oficinelor de propagandă şi diversiune, care au utilizat-o intens în etapa Războiului Rece. Tehnica de dezinformare folosită rezidă în abuzul de semnificaţie, scop în care s-a utilizat un concept ambivalent, respectiv cel al „Drepturilor Omului“ , care are o semnificaţie ideologică şi una juridică, ceea ce conferă posibilităţi de folosire a sa arbitrară, în sens opus celui real.
Toate documentele de drept internaţional şi comunitar, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materia drepturilor omului, precizează că încălcarea drepturilor omului rezidă în acţiuni care se subsumează vinovăţiei statelor. Cetăţeanul, ofiţerul de informaţii, nefiind subiect de drept internaţional, nu poate fi acuzat de încălcarea tratatelor internaţionale, ci de încălcarea legilor statului atunci cînd, într-adevăr, a comis, cu vinovăţie, vreo faptă ilicită pedepsită de legea naţională sau internaţională în momentul săvîrşirii ei.
De faptul că sintagma „drepturilor omului“ a fost introdusă fraudulos în dreptul intern profită C.N.S.A.S., care formulează acuzaţii la modul imaginar, aberant şi persiflant, conform cărora ofiţerul român de informaţii a „suprimat sau îngrădit drepturi ale omului“, în etapa 1945-1989, drepturi prevăzute de Constituţia României din 1952 sau din 1965, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 şi de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, intrat în vigoare în 1976.
În timp ce unii judecători de la Curtea de Apel Bucureşti îi condamnă pe ofiţerii români de informaţii, simpli cetăţeni, că au „suprimat sau îngrădit drepturi ale omului“, pe baza acuzaţiilor stupide ale C.N.S.A.S., alţi judecători de la aceeaşi instanţă au arătat, într-un studiu dat publicităţii la 22.10.2010, că „România a eşuat atît administrativ, cat şi legislativ în protecţia drepturilor omului. Vinovate de încălcarea de către România a drepturilor omului sunt Parlamentul, Guvernul şi Justiţia“. În logica Curţii de Apel Bucureşti „drepturile omului“ au fost încălcate înainte de 1989 de către un simplu cetăţean, fie el şi ofiţer de informaţii, iar după 1989 de către stat!
4. Să se manifeste unitate, solidaritate şi participare activă pentru apărarea demnităţii şi onoarei cadrelor de informaţii şi în scopul abrogării O.U.G. nr. 24/2008. O.U.G. nr. 24/2008 reprezintă un act normativ neconstituţional, anticonstituţional, antieuropean, injust şi primitiv prin care, sub eufemismul „deconspirarea Securităţii“, se urmăresc scopuri antiromâneşti, de lezare a sistemului de apărare, securitate şi siguranţă naţională, precum şi de SUPUNERE LA RELE TRATAMENTE a unei categorii de MILITARI, ofiţeri de informaţii, cît şi a persoanelor care au sprijinit structurile de informaţii ale României, în baza obligaţiilor de a fi cetăţeni loiali statului şi naţiunii române.
Deconspirarea intenţionată a propriilor cadre şi agenţi de informaţii, transmiterea de date şi documente secrete unor persoane care nu au calitatea de a le cunoaşte, unor agenţi ai puterilor străine, infractori şi persoane care s-au aflat şi poate se mai află în atenţia organelor de informaţii româneşti (spioni, trădători, terorişti, extremişti, sabotori, atentatori, diversionişti, elemente cu potenţial subversiv, violent, anarhic, ori cu preocupări antiromâneşti), reprezintă acte de trădare şi de periclitare a siguranţei naţionale, fapte care ar trebui reprimate cu pedepsele penale cele mai dure.
Sub denumirea deacţiune în constatare“ a aşa-zisei „calităţi de lucrător ori colaborator al Securităţii“ este disimulată o acţiune de condamnare la blam public, sinonimă cu proscripţia, pedeapsa de esenţă barbară, preluată din practicile inchizitoriale (vînătoarea de vrăjitoare), fasciste (stigmatizarea raselor „inferioare“) şi staliniste (demascarea duşmanilor poporului), pedeapsa fiind inspirată din Codul Penal sovietic.
Intentarea de procese aberante, în scop represiv, din considerente meschine, politice, antistatale şi antiromâneşti, împotriva unor MILITARI, care au activat ca OFIŢERI DE INFORMAŢII, în prima linie a frontului invizibil şi au apărat legea, reprezintă o gravă formă de injustiţie.
Avînd în vedere cele de mai sus, îndemn pe toţi cei care se află în această situaţie să-şi exercite dreptul la apărare în faţa instanţelor, să demaşte şi să respingă acuzaţiile aberante, batjocoritoare care le sunt aduse. Totodată, este necesar să acţionăm solidar, să nu ascultăm de cei care spun „Fiecare să răspundă de faptele sale!“, ori „Cine a greşit să răspundă!“ Asemenea mesaje sunt demobilizatoare şi dezbinătoare! Recomand să se urmeze indicaţiile transmise de A.C.M.R.R. din S.R.I. şi să se apeleze la sprijinul unor avocaţi care s-au confruntat cu acest gen de procese. Recomand ca, odată cu Întîmpinarea să se introducă la instanţa de fond cerere reconvenţională pentru anularea Hotărîrilor Colegiului C.N.S.A.S., cereri de chemare în garanţie a Ministerului de Interne şi a Serviciului Român de Informaţii, excepţia de neconstituţionalitate şi cea de neconvenţionalitate.
Întrucît este de netăgăduit că, în acest moment, instanţele naţionale şi Curtea Constituţională acţionează la comandă politică şi, ca urmare, condamnările la instanţa de fond, C.A.B. S.C.A.F. se succed „pe banda rulantă“, este necesar ca hotărîrile definitive şi irevocabile să fie atacate la C.E.D.O., într-o concepţie unitară, iar O.U.G. nr. 24/2008 să fie atacată la Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, deoarece dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2008 încalcă flagrant legislaţia comunitară.
În acest demers avem nevoie de susţinere din partea a cît mai multor colegi, care îşi pot aduce contribuţia financiară necesară şi utilă, pentru a angaja o casă de avocatură din ţară sau din străinătate.
Cine vrea să se alăture acestei iniţiative să ne comunice, urmînd ca să fie contactat pentru detalii.
Martie 2012                                                                                   Nicolae Mureşan


PRECIZĂRI NECESARE

Referitor la cuvîntul „lucrător“, trebuie să relev că autorul greşeşte cînd afirmă că este „de origine rusă“. Probabil că din cauza furiei – îndreptăţite, de altfel – contra C.N.S.A.S. şi a O.U.G. nr. 24/2008, de care se foloseşte C.N.S.A.S. în mod abuziv, autorului i-a căşunat şi pe cuvîntul „lucrător“, pe care s-a crezut obligat – în replică – să-l denigreze ca fiind „de origine rusă“ – deşi, corect, în situaţia de indicare a filierei lingvistice, se spune „de origine slavă“. Numai că, din fericire pentru genealogia sa, cuvîntul „lucrător“ este de origine latină, mai precis, de origine autentic străromână, fiindcă străromâna este baza limbii latine culte. În limba rusă, cuvîntul „lucrător“ îl are corespondent pe „rabotnic“, cuvîntul „muncitor“ pe „rabocii“, iar cuvîntul „muncă“ pe „rabota“ (care, în română, a dat pe robotă şi a roboti, în sensul de muncă de rutină, neplăcută) sau pe „trud“ (care, în română, a dat pe trudă, şi a trudi, adică a face muncă grea, absolut neplăcută!). Aşadar, în limba rusă nu există nici un cuvînt care să aibă rădăcina „lucr…“ şi care să dea o familie de cuvinte, de expresii etc., aşa cum este situaţia cuvîntului „lucrător“ în limba română şi, fireşte, în limba latină (cf. G. Guţu, Dicţionar latin-român. Ed. şt. şi encicl., Bucureşti, 1983, pag. 713.). Deci, autorul nu are nici un motiv să fie supărat pe cuvîntul „lucrător“, care nu provine din slavă, ci să se mîndrească cu el, fiindcă este neaoş românesc. De altfel, spiritualitatea românească a găsit forme ingenioase de a se apăra de intruziunea cuvintelor străine în corpusul limbii române şi, chiar în acest caz, al împrumutului – sau al impunerii, prin diverse ucazuri, a unor cuvinte slave – a dat o sublimare ironic-subtilă sensului lor negativ, introdus, totuşi, în limbaj.
În acest sens, este elocvent să relev semantica unor cuvinte folosite în limba ursului Mişa. Amintiţi-vă că gândirea logică folclorică românească a făcut, în decursul timpului, referitor la anumite cuvinte – care, cum remarcase Constantin Noica, au o dramă, o viaţă a lor –, aceste asocieri şi sublimări:
sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică şi administrativă, evident) induce, de obicei, silă, dacă nu este în slujba poporului;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere;
„ştiinţa“ – nauka în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
„munca“ – rabota este sublimată în „robotă/a roboti“, adică munca rutinieră, munca în dimensiunea sa neplăcută; semnificativ, la acest sens, este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat, scriitorilor cehi care l-au inventat, Josef Čapek şi Karel Čapek, tocmai de semnificaţia de „muncă rutinieră“ din limba rusă; în sfîrşit, există şi
„munca“ – trud, „trudă“, adică munca grea; trud înseamă trudă, efort, osteneală; trudno (adv.) – (cu) greu, anevoios.
Remarcabil în această sublimare este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului.
Cuvîntul „lucrător“ nu are nimic de-a face cu propaganda „roşie“ sau „neagră“. Dar, la fel, autorul nu pune suficient de corect problema, din cauza intenţiei tendenţioase, evident, de a incrimina cuvîntul „lucrător“ şi nu pe cei care l-au folosit în textul O.U.G. nr. 24/2008. Introducerea cuvîntului „lucrător“ în limbajul politic şi propagandistic socialist este altă problemă; mai complicată. Oricum, cuvîntul nu a fost introdus în anii ’50-’60, „pentru a se susţine că, în societate, după încetarea luptei de clasă, toţi oamenii sunt egali, toţi sunt lucrători…“ (s.n. – V.I.Z.); lucrurile stau tocmai invers: nu după încetarea luptei de clasă, ci, dimpotrivă, înainte, în etapa incipientă a revoluţiei, trebuie „să-i faci pe toţi lucrători“ tocmai pentru desfiinţarea ulterioară a luptei de clasă! Sub aspect politologic, termenul „lucrător“ a fost introdus de Lenin, într-un articol publicat în 30 oct. 1919, în care afirma: „Pentru a desfiinţa clasele trebuie, în al doilea rînd, să desfiinţezi deosebirea dintre muncitori şi ţărani, să-i faci pe toţi lucrători. Asta nu se poate face dintr-o dată. Asta e o sarcină incomparabil mai grea şi, prin forţa lucrurilor, de lungă durată. (…) Pentru a îndeplini partea a doua, şi cea mai grea, a sarcinii, proletariatul, după ce a învins burghezia, trebuie să promoveze neabătut următoarea linie fundamentală în politica sa faţă de ţărănime, şi anume: el trebuie să facă deosebire, să facă o delimitare între ţăranul muncitor şi ţăranul proprietar, între ţăranul muncitor şi ţăranul negustor, între ţăranul muncitor şi ţăranul speculant.
În această delimitare rezidă toată esenţa socialismului“ (V. I. Lenin, Opere complete, Editura politică, Bucureşti, 1966, vol. 39, pag. 281 – subliniat în text). Fireşte, ideea de a-i face pe „toţi lucrători“ a fost extinsă asupra tuturor categoriilor sociale, în scopul desfiinţării, treptate şi după o vreme îndelungată, a claselor: întrucît sunt toţi lucrători, dispar deosebirile dintre ei şi sunt „egali“; dar sunt „egali“ numai sub aspectul modului de dobîndire a veniturilor necesare asigurării celor necesare existenţei lor şi familiilor lor, a celor necesare reproducerii forţei lor de muncă: să le obţină numai prin munca proprie, prin faptul că sunt lucrători într-un anumit domeniu economic şi social şi nu prin exploatarea muncii altora. Astfel dispar speculanţii, escrocii, hoţii, cei care deturnează averea statului – adică mafia „gulerelor albe“, care, acum, ca şi în 1920, în Rusia Sovietică, ne sufocă. Acum ne aflăm, ca ţară şi ca indivizi, sub aspect politico-economic, în etapa de dinaintea Revoluţiei Socialiste din Octombrie din Rusia, căci „Retrovoluţia capitalistă din Decembrie 1989“ ne-a aruncat cu un secol înapoi, în etapa capitalismului de acumulare primitivă, în care lupta de clasă se dezvoltă, din nou, mai făţiş sau mai subteran. Recent, Carmen Avram a difuzat la Antena 3 cîteva reportaje despre speculaţiile comise de către angrosiştii care importă fructe şi legume din Italia şi Turcia şi despre profiturile lor uriaşe obţinute prin respectiva speculă şi prin evaziune fiscală. O legislaţie corectă şi un control ferm, continuu şi judicios al statului şi al cetăţenilor – aşa cum teoretizaseră Marx şi Lenin! – ar înlătura asemenea ilegalităţi şi i-ar proteja pe producătorii direcţi. Dar asemenea ilegalităţi sunt comise în toate pieţele oraşelor de către intermediarii care preiau marfa de la ţărani, prejudiciindu-i pe ţăranii muncitori – producători direcţi ai fructelor şi legumelor –, precum şi în raporturile dintre ţăranii care nu-şi mai pot munci pămîntul şi arendaşii cărora li-l dau în arendă ţăranii. Acestea sunt relaţiile de producţie generate de regimul capitalismului primitiv, reinstaurat de guvernul de „stînga“ al F.S.N.-ului, devenit, acum, P.S.D., consolidat de guvernele de „dreapta“ ale Alianţei „D.A.“ (Tăriceanu + Boc) şi ale alianţei N.U. (P.D.L. + U.D.M.R.), dezvoltat de guvernul de „stînga-dreapta“ al U.S.L. (Tăriceanu/Antonescu + Ponta + Constantin)! Ca atare, apare ca o necesitate politico-istorică să se instaureze atît sărăcirea deliberată a poporului de către aceşti guvernanţi, cît şi declinul moral şi civic prin emanarea unor norme juridice precum O.U.G. nr. 24/2008, care erodează securitatea naţională şi, prin aceasta, ameninţă viitorul Statului şi Naţiunii Române.
În ceea ce priveşte introducerea în O.U.G. nr. 24/2008, a lui Tăriceanu-Moliceanu, a sintagmei „lucrător al Securităţii“, autorul are, totuşi, dreptate cînd susţine că autorii textului respectivei O.U.G. au urmărit denigrarea, blamarea şi satanizarea militarilor din Serviciile Secrete ale României, cu scopul subminării securităţii naţionale. Într-adevăr, polisemia cuvîntului „lucrător“ le-a uşurat sarcina acestor denigratori: în expresiile „E o veritabilă lucrătură!“, „L-au lucrat bine!“, „L-au lucrat pe la spate!“, rostite pe un anumit ton, cuvintele „lucrătură!“/„lucrat!“ indică o activitate imorală, o acţiune dolozivă contra cuiva, eminamente condamnabilă. Dar, cum am mai semnalat, nu cuvîntul este de vină, ci aceia care au clocit textul ordonanţei. Împotriva lor trebuia să-şi îndrepte diatribele d-l Nicolae Mureşan şi nu a cuvîntului stră-străvechi românesc „lucrător“! Iar autorii netrebnici ai ordonanţei pot fi depistaţi cu uşurinţă. În vremea redactării textului ordonanţei, premierul Călin Popescu-Tăriceanu îi avea ca consilieri pe probleme de securitate naţională pe lombrozianul Marius Oprea (care nici nu este istoric propriu-zis, ci arhivar), şi pe teologul neisprăvit (nu ştiu dacă a fost şi răspopit) Stejărel Olaru! Ei concepuseră pachetul de proiecte ale noilor legi ale securităţii naţionale şi ca dovadă irefutabilă că erau nişte neisprăviţi şi nişte incompetenţi e faptul că acele proiecte legislative ale lor i-au scandalizat pe ambasadorii S.U.A, Germaniei, Olandei etc., la Bucureşti, prin consecinţele nocive care se întrevedeau; şi, fără nici o îndoială, tot ei au confecţionat şi textul O.U.G. nr. 24/2008! Adică, aşa cum spune proverbul, „Un prost aruncă o piatră în baltă, iar zece deştepţi se chinuiesc să o scoată!“ În acest caz, e vorba de doi „proşti“ – mai exact, de doi „idioţi utili“, cum se exprima Lenin –, dar nu sunt ei singurii vinovaţi, deoarece au avut girul semnatarilor O.U.G. Nr. 24/2008: premierul Călin Popescu-Tăriceanu; Ministrul justiţiei, Cătălin Marian Predoiu; Ministrul muncii, familiei şi egalităţii de şanse, Paul Păcuraru; Ministrul economiei şi finanţelor, Varujan Vosganian! Ăştia sunt cei mai vinovaţi, fiindcă au răspunderea de miniştri, nu de consilieri!
Referitor la alte forme de satanizare a Securităţii, vedeţi studiul „Satanizarea Securităţii – atentat la siguranţa naţională“, al cărui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/general/satanizarea-securitatii-atentat-la-siguranta-nationala-6_18427.html#more-18427, precum şi „Insecuritatea securităţii naţionale“, al cărui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/politica/insecuritatea-securitatii-nationale-14_18205.html.
 Cît despre necesitatea desfiinţării C.N.S.A.S., vedeţi şi studiul de caz „C.N.S.A.S: noua poliţie politică“, pe http://ro.altermedia.info/politica/cnsas-noua-politie-politica_16507.html.
Fără îndoială, aşa cum sugerează autorul, a venit timpul ca toţi lucrătorii, angajaţii din Serviciile Secrete – militari şi civili, activi sau în rezervă şi în retragere – trebuie să treacă la ofensivă şi să obţină desfiinţarea C.N.S.A.S., fiindcă este o instituţie eminamente antistatală, antinaţională, nocivă pentru ţară. Argumentul forte este că O.U.G. nr. 24/2008 – baza legală care susţine activitatea C.N.S.A.S. –, îi vînează pe ofiţerii şi subofiţerii Serviciilor Secrete, care apără ţara de spioni, dar nu caută să îi demaşte pe spionii care acţionează contra României – fie ei străini sau autohtoni. O dovadă suplimentară rezidă în faptul că numai în România s-a înfiinţat aşa ceva, C..S.A.S. – toate celelalte ţări ex-socialiste şi-au protejat ofiţerii, subofiţerii şi colaboratorii Serviciilor Secrete. În ceea ce mă priveşte, aşa cum se constată inclusiv din cele trei materiale sus-menţionate, încă de cum cîţiva ani am militat atît pentru desfiinţarea C.N.S.A.S., cît şi pentru înlăturarea politicii – condamnabile în cel mai înalt grad, efectiv trădătoare de neam şi ţară – pe care a avut-o clasa politică postdecembristă faţă de Serviciile Secrete. Or, înlăturarea unei asemenea politici nu se poate realiza decît prin înlăturarea efectivă a întregii clase politice, cu ajutorul unei revoluţii autentice, făcută de către români în favoarea românilor! După cum s-a văzut, voturile au fost furate la toate alegerile postdecembriste – deci calea „democratică“, a votului, a eşuat. Situaţia scandaloasă de la ultimul referendum pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu a confirmat-o cu vîrf şi îndesat. La fel se va întîmpla şi la alegerile din toamnă. Aşa că „singura soluţie, înc-o revoluţie“!
1 octombrie 2012
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu