DICTATUL DE LA VIENA REDICTAT DE UNGARIA, VIA U.D.M.R.

  În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: odiosul Diktat de la Viena. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“!

 Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în S-E Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici – premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzînd la omogenizarea etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atît pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cît şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minişţrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm.). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amîndouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

1. Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.

2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.

3. Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămînă sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmînd, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“ (Andreas Hillgruber, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă din 1945 pînă azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania!

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi şi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacă este „exclusiv ungurească“,  unde mai sunt „secuii“?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decît egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub drapel străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii.

Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai tîrziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, op. cit., pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.). De altfel, M. Manoilescu a relevat clar: „Dar imediat Ribbentrop mi-a replicat că noi niciodată nu ne vom bate numai cu ungurii, ci şi cu mulţi alţii (explicaţie care se lega cu ceea ce spusese la început) şi anume că ungurii sunt secondaţi de ruşi şi că ei, germanii şi italienii, le vor da ajutor (idem, pag. 202).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei, Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atît Ungaria, cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai  înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi. şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menţinea şi ea trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămînă înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenţă, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, pînă la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ – Cine a declanşat al doilea război mondial?, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 16). Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mînă liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămîni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînă atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Diktatul de la Hiena.

Diktatul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez

Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după cîteva săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII. Editura Politică, Bucureşti, 1966), sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, în 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bătălia aeriană şi nemaiputînd debarca trupele pe pămînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov, op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pacea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit., pag. 42, 45), cum şi avea să se întîmple în 1945!

Totodată, întrucît Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămînţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – şi care, pînă de curînd, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei – vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim)! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist

În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrul războiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrîngerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întîmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decît afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata (escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste). Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpîni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptînd cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atît de adversarii germani şi austrieci, cît şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: «Cînd a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinînd Germaniei“ – finlandezii, croaţii, ungurii – „erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» (cf. Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, 1960, pag. 74, apud Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI! Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419). La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte cîini de pază! Rezistau uneori pînă la ultima suflare“ (Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apud Larry Watts, eodem loco). La fel de laudativ la adresa militarilor români se exprimaseră ofiţerii finlandezi şi chiar Gustav Mannerheim (Larry Watts, op. cit., pag. 487). Cît despre unguri, care jucaseră la două capete tot timpul – şi cu ţările Axei, şi cu Aliaţii (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 172) –, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunîndu-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informîndu-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă pînă la «autodistrugere»“ (idem, pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, pînă la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decît „să se înarmeze pînă-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în cîteva săptămîni, dîndu-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mîinilor în sus: „Kaput!“ De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinînd toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 169-170)! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!

Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în baza sloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. A. Simion, op.cit., pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea sa SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămîni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena

Acelaşi joc malefic avea să-l facă şi U.R.S.S., atît în etapa premergătoare războiului antisovietic, cît şi în toată epoca postbelică (cf. Larry Watts, op. cit., passim). Acum, în plină epocă „post-comunistă“, unele cercuri oculte occidentale agită problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedată Ungariei, fiindcă aceasta ar fi fost nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon: adică aceleaşi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preşedintele Franţei, adulterinul şi escrocul socialist François Mitterrand, imediat după 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuţii analişti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conţine capitolul numit „Război pentru Transilvania“, în care nu mai poate de grija – cui credeţi?! – a… „secuilor“.

Iată cum îi dezinformează convingător, în acest capitol „Război pentru Transilvania“, col. (rtr.) – pentru că exigenţele academice mă împiedică să scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“ (vedeţi şi studiul meu, „Transilvania – pretextul destrămării României“, în serial pe AlterMedia, al cărui ultim episod este aici: http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3_8767.html). Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explică ignoranţilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales că ungurii îşi zic „maghiari“. „Unguri“ îşi zic numai în Occident, ca să pară mai evoluaţi: „Hungary“ sună mai chick, pe cînd „Magyar“ sună primitiv. Alte măgării frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimţit – altfel analist militar cu vreo sută de cărţi publicate –, sunt conţinute în fraza „…forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“. Numai că 1) Timişoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunităţii maghiare din România“ şi 2) „preotul maghiar din Timişoara ucis“ nu este altul decît spionul Laszlo Tökes – adulterin şi pastor apreciat de enoriaşii săi – , care, din păcate, trăieşte bine-mersi şi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atentează la securitatea României!

Ca şi pe vremea lui Hitler, „Războiul pentru Transilvania“ se duce, în scenariul născocit de T. Dupuy, între Ungaria şi România – cu deosebirea că, deşi Hitler anticipa că România bătea oricînd Ungaria dacă nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum că România ar fi fost bătută de Ungaria! E o dorinţă pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea să o vadă împlinită?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primită în N.A.T.O. înaintea României, deşi poziţia Ungariei nu avea nici o valorare strategică: era o insulă izolată între ţări care nu făceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primită cu prioritate? Evident, doar ca să joace, în continuare, rolul scandalagiului din cîrciumă, care începe scandalul, după care ceilalţi, care pîndesc, încep jaful. Şi îl joacă în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, să ne amintim că, recent, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninţat România cu posibila destrămare, pe motiv că Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Să-i trimitem şi lui Vladimir Putin hărţile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hărţile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici măcar de către Academia Română. După ’44, hărţile contraveneau politicii lui Stalin, după ’64 contraveneau politicii lui Brejnev (poreclit „măcelarul Basarabiei“), după ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclită de V. Bukovsky „Noua U.R.S.S.“ (sic).

Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (cf. idem, pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştilor din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpîrlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de multă vreme! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-a recunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor.

După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînă în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-o Scrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum declarase parlamentarul „român“ Hunor Kelemen (vezi în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002; cf. şi http://ro.altermedia.info/politica/horthysmul-udmr_7870.html); escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, recent, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!

Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!

În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată cînd s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.

Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, pînă vom reveni la timpuri mai bune. Dar, cînd au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru cîţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat  atîta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cîntec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decît ardelenismul lor, atît de lăudat că ar fi înţelept şi foarte ferm în apărarea românismului?! Ce a mai rămas din spiritul „memorandiştilor“?!

Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul, în proporţie de peste 80 la sută, maghiarizării naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: moartea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti

Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stînga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun: BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.

Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, generalul (r.) Gabriel Oprea, primarul Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!

În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar  la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare; Ciano la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946.

Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).

A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai tîrziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfîrşit aruncîndu-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, cînd îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinînd cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!

Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!

Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!