Disfunctionalitatea de la prostie la epidemie

Disfuncţionalitatea de la prostie la epidemie

Vasile I. Zărnescu

Imediat după 1990, când asupra apărării esteticii stilului, a respectării proprietăţii termenilor, a moralităţii vocabularului şi a bunului simţ civic nu mai veghea nimeni – lipsa de ordine şi de urbanitate înscriindu-se, „firesc“, în aşa-zisa libertate provocată de pretinsul „vid legislativ“, transformat în haos organizat pentru beneficiul cleptocraţiei în toată etapa tranziţiei, adică pînă acum –, a intrat în uzul sfertodocţilor o aberaţie logico-semantică: „disfuncţionalitate/disfuncţionalităţi“.

O pecingine lingvistică ajunsă epidemie

Cuvântul „disfuncţionalitate“ este un veritabil non-sens, o monstruozitate lingvistică şi logică. Într-adevăr, un organism, un mecanism, un sistem este creat pentru a îndeplini anumite activităţi, anumite funcţii pe care, dacă nu le îndeplineşte, atunci nu funcţionează şi nu-şi are raţiunea de a fi. Funcţionalitatea înseamnă capacitatea de a avea funcţii. Dacă un mecanism, un aparat, un sistem are un defect – în termeni academici, o „disfuncţie“ –, adică „nu merge bine“, înseamnă că nu mai funcţionează bine, iar dacă disfuncţia este majoră sau dacă apar mai multe disfuncţii, atunci nu mai funcţionează deloc! Dar nu poţi concepe, nu poţi construi deliberat un mecanism, un agregat care să aibă disfuncţii – nici măcar o singură disfuncţie! –, adică să nu funcţioneze, să aibă „disfuncţionalitate“ – adică să aibă „capacitatea de a NU funcţiona“, să nu „meargă“ în nici un fel, să nu fie util, adică să fie, în esenţă, rău! E un autentic nonsens!

Totuşi, în limbajul celor care nu gândesc ceea ce spun şi doar îi imită papagaliceşte pe alţii, această inepţie este utilizată, evident, „în prostie“! Şi, din păcate, epidemia s-a răspândit tot mai mult, ajungându-se la o întrebuinţare „normală“ nu doar în limbajul oamenilor obişnuiţi, ci chiar al celor cu pretenţii academice. Iată un citat din fişa postului nr. 40, care e anexa contractului de muncă nr. 88/29.12.2009, de la deja faimoasa în penibil numită pompos Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.): la descrierea punctului 2 al fişei, „Calitatea“, scrie : „Desfăşurarea activităţilor fără disfuncţionalităţi sau erori“ (vedeţi facsimilul nr. 1). Deci, „prof. univ. dr. Vasile Cândea“, care semnează această fişă cu mintea sa de „academician“ şi de general (r.) cu patru stele (dintre care trei dintre ele sunt de carton), pe lângă faptul că nu ştie ce înseamnă cuvântul „disfuncţionalităţi“ – adică o prostie patentă! –, crede că ar însemna un lucru, cumva, bun, de vreme ce îl disjunge – prin conjuncţia relativă „sau“ – de cuvântul „erori“.

Asinus asinum fricat

Dar să vedem şi modul de gândire identic reieşit din articolul cu titlul preţios „Cum am devenit ceea ce am fost“, scris de „Colonel (r.) Nicolae Ulieriu“, care a ocupat funcţia de „purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.)“ şi care, acum, fiind şi un fanatic fan al „g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“, a fost numit de către „academician“, fiindcă „aşa voia muşchii lui“, ca „purtător de cuvânt al A.O.Ş.R.“ (vezi foto nr. 1) – deşi funcţia nu există în statutul acestei instituţii-căpuşă. Iată cum, plin de fatuitate, se laudă el că şi-a înţeles funcţia de purtător de vorbe al S.R.I.: «…am înţeles noţiunea de „funcţie“ în sens de aplicaţie sau transformare (sens luat din matematică)» (N. Ulieriu, art. cit., în VITRALII – Lumini şi umbre, nr. 2, martie 2010, pag. 42; cf. şi facsimilul nr. 2); şi, în pagina 43, iterează rapid ideea ca să înţelegem şi noi cât de bine înţelege el însuşi matematica: „Vorbeam de faptul că mi-am înţeles funcţia în sens matematic: de aplicaţie sau de transformare. (…) Cu reforma, însă… În sensul ei tare, noţiunea e, cumva, restrictivă: limitându-se la ameliorarea unor disfuncţionalităţi ale sistemului (care, se subînţelege, trebuie să rămână acelaşi)“. Să reţineţi că pe acel „cumva“ Ulieriu îl vrea plin de misterul tenebros al Serviciilor Secrete, dar, dimpotrivă şi concomitent, şi explicit, clar ca în matematică! Spre deosebire de circularele inepte şi ilegale date de „Preş. AOSR g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea“, articolul lui N. Ulieriu e făţos, adică e bine scris sub aspect ortografic şi gramatical: are toate virgulele, literele etc. Dar sub aspect semantic şi logic, gândeşte şi se exprimă ca un turist. În alt loc, scrie, cu aceeaşi aroganţă: „Te descurci, pur şi simplu: şi, dacă poţi, la nivel optim“ (ibidem, pag. 41); deci, chipurile, şi el se descurcase „la nivel optim“! Deşi, un ziarist – răutăcios, evident – îl descrie în aqua forte, ca şi Goya în tablourile sale cu „monştri“, astfel: „Privirea odinioară ceţoasă a lui Nicolae Ulieru a căpătat o agerime de nebănuit, iar vocea lui discret-misterioasă de pe vremea cînd spunea No comment! în locul lui Virgil Măgureanu are înflăcărarea unui şef de galerie în căutarea unei peluze de ocupat“ (Cristian Teodorescu, „Fantoma de la S.R.I.“, Cotidianul, 21 februarie 2010).

Or, fostul critic de teatru şi film nu renunţă, nici după 20 de ani de la căderea Socialismului, la clişeele limbii de lemn, dar nici pe aceea nu a înţeles-o bine: „optim“ înseamnă, în orice limbă, „cel mai bun“ şi, deci, acest „cel mai bun“ este, cu forţă de necesitate, unul singur şi, ca atare, trebuie gândit, zis şi scris cu articolul hotărât: „în modul optim“! La fel ca neologismul „optimizare“, nelipsit din propaganda socialistă, era şi cuvântul „ameliorare“, care înseamnă, pur şi simplu, „îmbunătăţire“. Dar, ca franţuzism (preluat din latină), sună mai „dăştept“, iar politrucii socialişti voiau şi ei „să iasă în faţă“ cu ceva; şi cum nu aveau cu ce, o „dădeau pă radicale“, ca să epateze. Iar ex-criticul de „artă“ şi ex-ziaristul Ulieriu îşi exhibă, prin automatisme verbale, sechelele din propaganda politrucilor antedecembrişti. Nu poţi scrie – decât dacă nu judeci! – „ameliorarea unor disfuncţionalităţi ale sistemului“; şi e evident că Nicolae Ulieriu nu prea le gândeşte, deşi ca critic trebuie s-o facă. Să te lauzi, teatral, că ai fost un cunoscut ziarist, „teatrolog-filmolog“ etc. şi să scrii „disfuncţionalităţi“ e dovada clară că nu percepi inestetica şi disonanţa acestei imbecilităţi: ţi se încurcă şi limba-n gură şi, efectiv, te zgârie pe creier. Dacă-l ai, fireşte. Dar e clar că ex-purtătorul de cuvânt al S.R.I. – de fapt, de palavre, căci vorbe nu prea a etalat decât ulterior, cînd îl apăra pe Sorin Ovidiu Vântu – „gândeşte“ cu goluri de sinapse: nu poţi îmbunătăţi ceva ce merge prost, ce nu îndeplineşte o funcţie, fie ea matematică sau administrativă: ci îl înlături, fiindcă, dacă nu funcţionează ceva, atunci îl repari, îl înlocuieşti, îl concediezi, îl dai la „reformă“, îl casezi, adică îl arunci sau îl reciclezi dacă mai poţi folosi ceva din el, dar nu îl „ameliorezi“, fiindcă este imposibil. Ameliorezi o rasă de porci ca să dea, în viitor, mai multă carne decât dă în prezent, o rasă de boi ca să tragă în jug (căci regimul instaurat după retrovoluţia decembristă a dus la refolosirea plugului tras de boi), ameliorezi un soi de grâu să nu-i cadă boabele din spic prea devreme etc.; dar o disfuncţie nu se ameliorează, chiar dacă este a unui sistem politic, electronic sau fiziologic!

Hermeneutica unei inepţii

În sensul strict semantic şi logic, adică dacă facem hermeneutica sintagmei ulieriste, „ameliorarea unor disfuncţionalităţi“ înseamnă ceva exact cu sensul opus celui pe care fudulul Ulieriu îşi închipuie că a vrut să-l spună: ca acele disfuncţii – nu „disfuncţionalităţi“, fiindcă, am arătat, cuvântul e o tâmpenie – să fie făcute şi mai disfuncţionale, să le fie adâncite, perfecţionate însuşirile negative – adică să le fie îmbunătăţită calitatea rea, dacă ne putem exprima în acest fel paradoxal! Vedeţi ce aberaţii se ascund sub exprimarea gongorică a „criticului“ Ulieru?! Desigur, nu numai fizica este relativă, ci, cum spunea un moralist francez, şi morala – aşa că, dacă-l analizăm ca critic de artă, atunci aspectele ilogice ale gândirii lui Ulieriu le putem subsuma, dând dovadă de îngăduinţă, categoriei numite „licenţe poetice“, după cum, în relaţiile interumane, admiraţia pentru banditul Sergiu Băhăian şi asocierea sa cu acesta  ar putea fi incluse – cu şi mai multă toleranţă – în rubrica „investiţii în cultură“. Gongorismul lui Luis de Góngora y Argote este, totuşi, o artă, pe când stilul lui Ulieru maschează doar gogoriţe! Dar lipsa de logică a criticului nerealizat Ulieriu nu este o descoperire făcută acum, aici, ea a fost relevată şi de alţii. Ba, se poate spune cu deplină siguranţă că-i este trăsătura definitorie şi constantă încă din vremea juneţii sale criticiste. Astfel, Mircea Dumitrescu, după ce etalează cronicile favorabile la filmul Glissando, al lui Mircea Daneliuc, din presa internă a anilor 1984-1985, precum şi „aprecierile extrem de pozitive din presa italiană, din 28 august 1985“, îl denunţă ferm pe Ulieru, recte Gică-contra: „Este însă imposibil de acceptat articolul din Săptămâna culturală a Capitalei, nr. 50/1984, semnat de Nicolae Ulieru, total negator, fără a folosi criterii specifice şi argumente logice“ (s.n. – V.I.Z.)! Aşadar, brambureala, ilogicul constituie firul roşu al carierei acestui critic neisprăvit, eşuat în s.r.i.-st: Nicolae Ulieriu/Ulieru. Quod erat demonstrandum!

Francisco José de Goya y Lucientes spunea, îndreptăţit: „El sueño de la razón produce monstruos“ – „Somnul raţiunii naşte monştri!“. Suntem siliţi să-l parafrazăm şi să zicem, la fel de toleranţi, fiindcă se poartă îndemnul Uniunii Europene la toleranţă: „Somnul raţiunii produce proşti!“. Însă, vorba lui Creangă, „Dacî prostia ar duré, ci di ţîpiti ar mai fi pi lumi!“ Vedeţi unde duce faptul că prostia nu doare?! Posesorul ei nu-şi dă seama de asta şi crede că spune lucruri deştepte, deşi e exact invers: „fără disfuncţionalităţi sau erori“, „ameliorarea unor disfuncţionalităţi“! Şi, încă, la această ultimă inepţie, nu am analizat toată prostia conţinută în ea.

Consecinţa „oportunismului lui Virgil Măgureanu“

Cuvântul „analiză“ defineşte una dintre activităţile esenţiale din S.R.I., premergătoare sintezei, care, la rândul ei, este succedată – cum am mai relevat – de informarea decidenţilor politici. Aşa că trebuie să dovedim un plus de precauţie cînd introducem în discurs cuvântul „analiză“, pentru a nu ne compromite în propriul nostru demers. Într-adevăr, să-i dăm cuvântul, din nou, lui Nicolaie Ulieriu-Androlaudă, pus pe mici confesiuni (anunţase, acum câţiva ani, că va publica chiar un volum de memorii din activitatea sa din S.R.I., şi chiar a început să dezvăluie câte ceva – dar, probabil, speriat, şi-o fi zis că o va face post-mortem): «Iniţial, George V. îmi proiectase o altă traiectorie: aceea de ofiţer-analist – el fiind numit, de către Director, şeful Formaţiunii de analiză-sinteză a Instituţiei… Dar intuiţia (sau, poate, doar oportunismul) lui Virgil Măgureanu m-a destinat, foarte curând, unei alte posturi: aşa se face că, după nici trei săptămâni, am apărut ca „purtător de cuvânt“ al S.R.I. – postură în care, cu prefixul „ex-“, sunt perceput şi astăzi» (N. Ulieriu, eodem loco, pag. 40-41). Ca să înţeleagă mai bine cititorii care nu au acces la revista VITRALII – Lumini şi umbre, care este „revista Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii“, precizăm că acel „George V.“ era ofiţer de Securitate, „prietenul şi fostul coleg de facultate“ al lui Ulieriu din „vremea Odiosului şi a Sinistrei“, care «i-a propus (mai bine zis, l-a „ademenit“) să intre în S.R.I.» (ibidem, pag. 40). Vedeţi ce insinuant-injurios se exprimă despre acel „bun prieten“, care l-a făcut om?! Căci, dacă nu-l proptea acela în S.R.I., ar fi rămas, categoric, un ilustru necunoscut critic de teatru – iar, acum, teatrele fiind aproape toate închise, ar fi rămas şomer, fără subiecte de criticat. De fapt, în stilul său teatral şi frivol, N. Ulieriu simplifică – mai bine zis, falsifică – şi aici: acel bun prieten al său, „George V.“, se numea Gheorghe V… şi a stat, cu greu, doar 3-4 luni la comanda efectivă a Formaţiunii de analiză-sinteză (F.A.S.I.). Asta deoarece, într-un număr al ziarului Azi, din vara anului 1990, apăruse un articol contra lui, semnat anonim de „ofiţerii subordonaţi“ acestuia, care ameninţau că, dacă directorul Virgil Măgureanu nu-l demite imediat – din cauza caracterului său execrabil, a incompetenţei lui, a stilului de conducere tip „Moş Teacă“ etc. –, atunci vor publica alte texte despre respectivul şef. (Apropo de prietenia dintre „George V.“ şi Ulieriu N., nu mai invoc proverbul „Spune-mi cu cine te-mprieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti!“, pentru că sunt sigur că aţi făcut-o, deja, dvs., cititorii). Directorul Virgil Măgureanu nu l-a demis pe Gheorghe V…, ci a recurs la o stratagemă – probabil din „oportunism“, cum îl „apreciază“ criticastrul Ulieriu, ca să-i împace pe toţi: pe de-o parte, pe „George V.“ şi pe prietenul său, purtătorul de vorbe goale N. Ulieriu, şi, pe de altă parte, pe ofiţerii răzvrătiţi! – şi l-a lăsat în acelaşi birou, fără comanda efectivă, dar la comanda oficială şi, fireşte, cu aceleaşi solde de grad şi de funcţie de şef al respectivei unităţi, iar în locul său l-a adus, ca „locţiitor la comanda unităţii“, pe altcineva. Acestuia, evident, nu i-a plăcut rolul de marionetă pentru a „scoate castanele din foc“ şi, după un timp, şi-a cerut trecerea în rezervă! Pentru că aşa se făcea, de obicei, avansarea în grad şi promovarea în funcţie: pe bază de prietenie, cunoştinţe, relaţii – pe încredere, adică în mod clientelar. Dar să lăsăm detaliile oneroase ale acestui episod falsificat pentru contramemoriile la Memoriile viitoare şi extinse ale analistului-eşuat N. Ulieriu, poreclit şi „fantoma de la S.R.I.“, care, în ultima vreme, a reînceput să bântuie unele televiziuni şi redacţii, pe lângă faptul că bântuie şi prin Jurnal 2005, al lui Paul Goma.

Răul nu se poate „ameliora“

Să continuăm, deci, analiza execrabilei expresii „ameliorarea unor disfuncţionalităţi“, din care a rămas de dezvăluit conţinutul cuvântului „unor“ şi implicaţiile logice absconse ale întregii propoziţii – adică a rămas de descifrat metatextul. Veţi obiecta că despic firul în patru doar pentru a-l pune într-o postură proastă pe ex-criticul-reformat Ulieriu sau Ulieru – căci nu se ştie clar nici care este grafia corectă a numelui său, aşa cum, în articolul „Nicolae Ulieru şi preotul parohiei Sf. Gheorghe Vechi şantajează bătrânii dintr-un imobil din centrul Capitalei“ (Curentul, 9 aug. 2010), autoarea explică unui forumist care o admonesta că pe Ulieru nu îl cheamă aşa, ci Ulieriu: „(…) a semnat acte cu acest nume, de Nicolae Ulieru, şi nu Ulieriu, în timpul mandatului lui Virgil Măgureanu, şi anume Nicolae Ulieru, despre ce ştiu... şi despre numele reale.. altă dată… Şi puţin mai răspândiţi… domnilor… Ramona Feraru“.

Presupun că ambiguitatea asta, a folosirii a două nume diferite, face parte din „legendare“ – metoda numită, astfel, în limbajul Serviciilor Secrete: adică Nicolae Ulieriu se ascundea sub pseudonimul Nicolae Ulieru, ca să nu fie recunoscut! Probabil că de aceea şi-a lăsat şi barbă, ca să se deghizeze mai bine! Oricum, împodobindu-se cu barbă şi-a închipuit că şi-a „ameliorat“ şi inteligenţa, astfel că, la o emisiune TV din primăvară, a debitat această obrăznicie incredibilă şi impardonabilă: „…Basarabia a fost pierdută pentru că un domnitor imberb a încheiat un tratat de alianţă cu ţarul Petru I“ (sic)!!! Vedeţi câtă subtilitate „culturală“, ironie demolatoare şi fineţe artistică dovedea?! A evitat să-i pronunţe numele marelui domnitor Dimitrie Cantemir, dar a recurs la o sinecdocă: l-a indicat prin expresia minimalizatoare „imberb“. Adică el, cunoscutul Nicolae Ulieru – semnat, recent, şi Ulieriu –, ar fi mai filozof, mai politolog, mai logician, mai istoric, mai geograf, mai folclorist, mai diplomat, mai muzicolog, mai deştept şi mai „cult în cap“ decât hipereruditul şi polivalentul savant european Dimitrie Cantemir pentru că domnitorul nu avea barbă, iar Ulieriu are! Vorba lui Cincinat Pavelescu: „Alecsandri era mai chel / Şi... parcă-avea mai mult talent!“...

Aşadar, greşiţi profund şi, în superficialitatea dvs., expediaţi problema la fel de futil ca proiectatul „ofiţer-analist-care-n-a-fost“, Nicolae Ulieriu. Într-adevăr, conform logicii formale şi morfologiei gramaticii, adjectivul pronominal posesiv „unor“ este restrictiv – cum spune chiar analistul-reformat Ulieriu referitor la „reformă“, greşind esenţial –, dar, aici, nu este vorba de reformă, ci de ceva foarte stabil: operaţiile logice, descrise încă de Aristotel, în Organon. Dacă citea mai puţine poveşti de spionaj şi mai multe cărţi de logică (formală, dialectică, matematică etc.), ar fi aflat că noţiunea „unor“ reduce sfera discursului logic, adică de aplicare a judecăţilor de valoare analizate, la numai câţiva, la „unii“, nu la „toţi“, sau, mai precis, „doar la unii, în nici un caz la toţi“. Ca atare, reductorul „unor“ – adică genitivul de la „unii“ – indică numai pe „unii“, „unele“ disfuncţii „ale sistemului (care, se subînţelege, trebuie să rămână acelaşi)“ – cum zice sentenţios ofiţerul-anal-ist-ratat Ulieriu.

Deci, e clar: prin formularea „limitându-se la ameliorarea unor disfuncţionalităţi ale sistemului“, ex-filmologu’ reşapat afirmă, implicit, că, prin Reformă (fie ea politică, sistemică, morală, protestantă, catolică – ca Contrareforma, care e tot o reformă), s-ar face „ameliorarea numai a unor disfuncţii ale sistemului“, în nici un caz a tuturor celorlalte disfuncţii „(care, se subînţelege, trebuie să rămână aceleaşi)“, pentru ca şi „sistemul să rămână acelaşi“! Dar nu poţi îmbunătăţi un sistem politic înlăturând numai unele disfuncţii şi lăsându-le pe toate celelalte dis-funcţii – care sunt tot funcţii, dar negative, rele – neschimbate! Vedeţi ce „critică“ face cuvântului şi acţiunii politice „reformă“ criticul-expirat Nicolae Ulieriu?! (Cf. facsimilul nr. 3, cu pag. 43). Vedeţi că – la fel ca prietenul său, „Preş. AOSR, g-ral (r.) prof. univ. dr. Vasile Cândea – col. (r.) Nicolae Ulieriu este şi el un impostor, care a invocat conceptele matematice doar ca „să se dea grande“?! Vedeţi că n-a înţeles nimic din sensul matematic al funcţiei ca transformare?! Adică înlături disfuncţiile unui sistem ca să-l schimbi, să-l transformi în bine, dar sistemul să rămână neschimbat! Exact ca în „raţionamentul“ neraţional al lui musiu Farfuridi despre reformă: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!“ Nici Nae Ulieriu, ca şi Nae Caţavencu ş.a., nu a putut ieşi, în cei 20 de ani de tranziţie, căci, iată, „gândeşte“, şi acum, în 2010, tot ca în 1990, şi îşi închipuie, pe deplin convins, că are şi dreptate!

Mai lipseşte să spună ca Caţavencu: „Eu am tăria opiniunilor mele!“ Dar o are degeaba! Nu degeaba s-a făcut el critic de teatru, „teatr-olog“: are în el ceva de saltimbanc, de fariseu, de farsor, dar e olog la minte.

Cum se (auto)transformă un om mic într-unul „mare“

Dar cuvântul „critic“ conţine, în sine, o conotaţie puternică şi revoluţionară: criticul are mare acuitate, discernământ profund, voinţă puternică şi curajul de a schimba clişeele, rutinele, dogmele. Dimitrie Cantemir a scris inclusiv Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae – o teribilă critică, devenită celebră, a Sublimei Porţi, pentru care a şi fost onorat cu titlul de membru al Academiei din Berlin. Kant a scris un raft de Critice, Marx a scris CAPITALUL – Critica economiei politice, Sartre a scris Fiinţa şi neantul – o critică filosofică radicală, el însuşi fiind un mare critic al societăţii contemporane. Ulieriu-criticu’ ce a scris?! Un nimic mare, dar de negăsit; şi ce-a ajuns?! „Purtător de cuvânt“ al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, „Academie“ care a vrut să-l ademenească pe preşedintele Traian Băsescu cu titlul de „academician“, ca să-i mai dea bani de la buget pe de-a moaca, dar a sfârşit prin a-i fi tăiată şi subvenţionarea de la buget pe care o avea! Oricum, cecitatea deplină a lui N. Ulieriu în înţelegerea cuvântului „reformă“ (politică, evident) atestă că expresia „ameliorarea unor disfuncţionalităţi“ – pe cât de aparent-fiţoasă, pe atât de găunoasă în fond – este emblematică pentru micimea sa intelectuală şi, implicit, morală; de aceea criticismul său nu face nici o ceapă degerată.

E cazul să ne felicităm că „intuiţia (sau, poate, doar oportunismul) lui Virgil Măgureanu“ nu l-a făcut ofiţer-analist şi l-a pus în funcţia de „purtător de cuvânt“, unde, categoric, nu a strălucit, ci, dimpotrivă, a fost întrutotul opac! Dacă ar fi rămas ofiţer analist la F.A.S.I., beneficiind de prietenia cu unii foşti şefi ai D.S.S., ar fi ajuns şef mare (mult mai mare decât cel de şef al Biroului de presă) şi şi-ar fi impus punctele sale de vedere – de fapt, de non-vedere, opace, stupide – asupra lucrărilor celorlalţi ofiţeri  analişti-sintezişti subordonaţi, ceea ce – evident – ar fi fost ruinător pentru activitatea F.A.S.I., căci ar fi indus incompetenţa lui în acea unitate de elită a S.R.I. şi ar fi compromis securitatea naţională.

Evident, când auzi expresia „purtător de cuvânt“, te gândeşti, instantaneu, la un om de valoare, supradotat intelectual, cu o mare capacitate de analiză şi sinteză, apt să răspundă, spontan, la nişte întrebări-încuietoare sau să se refere persuasiv la nişte fapte despre care nu se poate vorbi, dar să poată convinge auditoriul că are dreptate în ceea ce spune: adică, în esenţă, este vorba de un om inteligent, cu mare discernământ şi cu marea abilitate de a ieşi din situaţii dificile, dar fără să se vadă că minte, că dezinformează etc. (aceasta, în cazul Serviciilor Secrete). Prin aceste calităţi şi atitudini pozitive, funcţia de „purtător de cuvânt“ şi-a dobândit, istoric, un mare prestigiu. Prestigiu de care se foloseşte ilicit inclusiv ex-ul S.R.I.-ului, care ne toarnă pe gât prostii patente cu aerul că face gaură-n apă!

Totodată, este de natura evidenţei că N. Ulieriu, ca purtător de cuvânt al S.R.I., a compromis totalmente această funcţie, pe care, se împăunează el, post factum, ar fi „înţeles-o în sens matematic“. Nu, cum am relevat mai sus, nu a înţeles-o deloc, iar încă o dovadă irefutabilă este chiar porecla pe care şi-a atras-o: „Mr. No comment!“ tocmai fiindcă el NU „purta cuvântul“. El trebuia să comenteze, adică să asigure o minimă transparenţă într-un domeniu eminamente opac – ba, mai mult, strict secret! –, ceea ce, fireşte, era o sarcină extrem de dificilă, pentru care, ca s-o îndeplineşti, îţi trebuia glagorie, nu glumă. Or, el a devalorizat atât funcţia, cât şi „Cuvântul“. „Întru început era Cuvântul!“ – aşa începe Sfânta Evanghelie după Ioan. Dar „Mr. No comment!“ nu „cuvânta“ nimic, el doar mârâia, uneori, câte ceva sibilinic, să pară competent şi omniscient şi să aibă motiv să-şi ridice solda – mare, de „Şef al Biroului de presă al S.R.I.“ Ca să mă exprim tot în termeni matematici, trebuie să relev că sintagma „Musiu No comment!“ produce derivata întâi: col. (r.) Nicolae Ulieriu a luat banii degeaba! Derivata a doua: porecla „Mr. No comment!“ este denigratoare prin ea însăşi, fiind poreclă, dar, mai ales, pentru că este paradoxală şi confirmă inacţiunea funcţiei sale prin aceea că îi contrazice expressis verbis funcţia de purtător de cuvânt. Dar, întrucât este măgulitoare – fiindcă se apelează, în spirit cosmopolit, la versiunea englezească –, esenţa peiorativă a poreclei a fost, din păcate, estompată şi a fost preluată ca şi cum ar fi fost, dimpotrivă, o laudă! Derivata a treia: numai că, dacă am fi luat de bună promisiunea sa infatuată că, sunt nevoit să repet, a „înţeles matematic“ funcţia de purtător de cuvânt ca o transformare, atunci ar fi trebuit să cuvânteze inteligent despre Intelligence, iar dacă nu era în stare, atunci putea să vorbească măcar ca un vorbete – cum am spus eu despre Crin Antonescu-Vorbete, care, şi el, „abureşte“ auditoriul, adică „vorbeşte discuţii“. Dar Nicolae Ulieriu nu a fost în stare nici măcar de atâta, ci, dimpotrivă, a transformat funcţia de vorbire, pentru care era gras plătit, într-o tăcere jenantă şi mascată cu o morgă misterioasă, ca să-şi dea importanţă şi să-şi sperie auditoriul pentru a nu-i reproşa, cumva, că ia banii statului degeaba: că nu comentează, deşi ar fi trebuit să comenteze, ca să fi asigurat măcar o minimă „transparenţă a S.R.I.“, invocată, într-o recentă efuziune de democraţie, chiar de preşedintele Traian Băsescu! Derivata a patra: propun ziariştilor să-i schimbăm porecla din „Mr. No comment!“ în „Musiu Mucles!“, care este întrutotul adecvată, mai ales că, acum, prin ţigănizarea României în percepţia spaniolilor, italienilor, francezilor ş.a. – cu sprijinul conducerii ţării, care impune, încă, folosirea făcăturii „rom“ în loc de ţigan –, o vorbă ţigănească în plus nu mai contează. Apoi, dacă şi-ar rade barba încărunţită artistic, s-ar vedea mai bine că este cam „dă ghindă“, cum zic ţigăncile când „dau în cărţi“! Cât despre propoziţia sforăitoare „Purtatorul de cuvant al Serviciului – legendarul Nicolae Ulieru, om de-al breslei noastre, a gazetarilor – devenise un familiar al interventiilor in presa si la televiziune“ –, aş putea zice, şi eu, No comment!, dar cititorii ar crede că mă las intimidat de această neruşinare apologetică a lui Ion Cristoiu, făcută în articolul „Adevărul despre imaginea S.R.I.“, publicat în Jurnalul Naţional din 3 aprilie 2006. Dacă, însă, Cristoiu ar fi putut citi, înainte de a-şi etala laudele găunoase la adresa lui Ulieriu, articolul acestuia din VITRALII, comentat aici, nu ar mai fi debordat ditirambele deşănţate văzând asemenea fraze dispreţuitoare: «…mi-am propus un „tur al redacţiilor“, ca să stau de vorbă (ca de al om la om) cu cei mai „vocali“ ziarişti ai momentului: P. M. Băcanu, C. Nistorescu, I. Cristoiu, S. Roşca Stănescu şi încă vreo doi-trei… Mă ştiam – şi nu de azi, de ieri – cu fiecare dintre ei, dar aveam să constat (cu stupefacţie) o „profundă“ schimbare: (…) deveniseră – peste noapte! – „anticomunişti“ feroce, pentru care (…) S.R.I. nu putea fi decât „poliţie politică“, iar „purtătorul de cuvânt“ al Instituţiei – un tip dubios (…). Mi-am dat seama că atitudinea lor reprezintă doar „cristalizarea“ unui cras oportunism – şi nicidecum expresia vreunei convingeri. (…) Din acel moment, i-am tratat pe indivizii respectivi (categoria fiind mai numeroasă) cu doza – realmente cuvenită – de dispreţ. Şi de amuzament, totodată… Mai ales că, nu foarte târziu, relaţiile dintre noi s-au ameliorat: nu puţini dintre cei ce „combăteau“ cu vehemenţă Instituţia îmi ciuguleau din palmă, cum se zice, informaţii (…)» (N. Ulieriu, eodem loco, pag. 42-43; vezi şi facsimilele nr. 2 şi 3). Cât despre faptul că, pe aceeaşi pagină 43, apare de două ori, la distanţă de 16 rânduri, acelaşi cuvânt, „ameliorat/ameliorare“ – un parazit verbal al demagogicei propagande socialiste –, atestă, încă o dată, atât sechelele limbii de lemn, cât şi paupertatea de limbaj a „criticului“ Nicolae Ulieriu – îmbălsămat, aproape la fel de bombastic ca Cristoiu, de către un ziarist băimărean cu expresia „criticul de film si expertul in comunicare Nicolae Ulieru“ (sic)! (Apropo de cacofonii, îi previn pe editori că sunt introduse deliberat şi îi rog să le menţină, căci am muncit mult să le fac: asemenea indivizi trebuie băgaţi inclusiv în… caca-fonii). Chiar dacă aici este indicat cu numele Ulieru şi nu Ulieriu, cum se semnează el în VITRALII, este clar că, judecând după barba şi tenul balaoacheş din fotografiile postate în ziarul din Baia Mare, este vorba de acelaşi individ. Aţi reţinut ce-a ajuns, între timp?! „…expertul în comunicare Nicolae Ulieru“: adică, între ?!?-1989, a fost un obs-cur critic de teatru; între 1990-1997, ca purtător de cuvânt al S.R.I., a fost „Mr. No comment!“, de fapt, „Musiu Mucles!“ şi, deci, nu a „comunicat“ decât „răspunsurile enigmatice“ şi zâmbetul său ironic-misterios, adică mai nimic; apoi, timp aproape un deceniu, între 1998-2006, „a dispărut ca măgaru-n ceaţă“; din 2007: „Timid, dar tenace, Nicolae Ulieru se întoarce din neant“ – constată, neplăcut surprins, Cristian Teodorescu, în 21 februarie 2007; din 2008, i s-a dat funcţia de „purtător de cuvânt“ al A.O.Ş.R., dar atât de discret, încât, probabil, nici acum nu li s-a „comunicat“ onoarea că-l au în staff tuturor membrilor acestei instituţii-făcătură. Altfel, criticul de film, criticul de teatru, criticul altor Servicii Speciale , ofiţerul-non-analist Nicolae Ulieriu a ajuns „expert“ şi comunică informaţii secrete – tardive şi, mai ales, fără efect! – pe diferite posturi de televiziune! De exemplu, l-a denunţat pe jidovitul Mihai-Răzvan Ungureanu, actualul şef al Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) că este agent dublu – afirmaţie foarte gravă! –, dar nimeni nu a păţit nimic, nici Ungureanu, nici Ulieriu, care, prin acest denunţ, intră sub incidenţa legii penale cel puţin sub două aspecte: divulgare de informaţii secrete sau denunţ calomnios. Dar denunţul său nu a avut nici o consecinţă pentru nici unul dintre ei. Deci, cumva, într-un fel, Ulieriu este un fel de expert de vreme ce divulgă informaţii secrete şi reuşeşte să se sustragă rigorilor legii penale!

Cine se aseamănă se adună

Apare, firesc, întrebarea: în afară de faptul că folosesc, amândoi, aceeaşi pecingine verbală – „difuncţionalităţi“ – care pătează obrazul limbii române, ce îi mai leagă împreună pe generalul (r.) cu patru stele Vasile Cândea – care, şi el, ia banii degeaba la A.O.Ş.R. – şi pe colonelul (r.) Nicolae Ulieriu, de sunt „prieteni la cataramă“?! Aa!, cuvântul „cataramă“ să nu vă inducă ideea că ar fi „camarazi de arme“, căci nici unul nu e militar de carieră şi nu a ţinut vreo armă în mână: „prof. univ. dr. Vasile Cândea“ a ţinut doar bisturiul, iar criticul criticat Nicolae Ulieriu a ţinut doar pixul. Şi ar mai putea fi o asemănare. Vasile Cândea figurează pe lista spionilor generalului Vasile Militaru – fiind avansat de la gradul de colonel la cel de general, în 29 decembrie 1989: exact ca în acuza „Analfabeţii“ (1979!), a regretatului Adrian Păunescu: „Iar voi v-aţi decorat voi între voi, Cînd lupta este în desfăşurare!“; în actualul regim, titlul poeziei-manifest trebuie schimbat în „Ticăloşii“, căci se potriveşte întocmai „sistemului ticăloşit“: Băsescu dixit! Nicolae Ulieriu figurează „pe lista mercenarilor lui Vântu“. Or fi şi pe vreo listă comună?! E foarte posibil, mai ales că A.O.Ş.R. este o coterie născocită de profitori din multe instituţii de stat şi partide politice, în care se regăsesc foşti delatori ai Securităţii, înalţi clerici anchetaţi de D.N.A., şi masoni de diferite grade răspândiţi în diverse loji – dintre care M.L.N.R., condusă de Eugen Chirovici, şi el membru al A.O.Ş.R., a fost acuzată public de senatorul Antonie Iorgovan, care a relevat, printre altele, că este un „paravan de şmecherii“ şi că este „anticonstituţională“ – şi tot astfel de „oameni de ştiinţă“, dintre care unii, în loc de cărţi sau măcar articole publicate, debordează de ifose, cifoză civică şi imoralitate şi, evident, de prostie patentă: vicepreşedintele A.O.Ş.R. Ion Basgan a declarat că «Băsescu a refuzat „Nobelul“ A.O.Ş.R.» (cf. Adevărul din 14 martie 2010)!

Quousque tandem abutere patientia nostra?!

Mai apare, la fel de imperios, şi întrebarea: pînă când să-i tolerăm?! Iată, de două decenii, se introduc tot felul de aberaţii în limba română, care sunt răspândite de asemenea „somităţi“, iar după puţin timp se va legifera că aşa e corect, aşa cum s-a impus altă tâmpenie recentă: scrierea legată – pe  motiv că se pronunţă împreună – „nicio“, „niciun“ – deşi cuvintele conţin părţi de vorbire diferite, „nici o“, „nici un“. Dar şi în propoziţia „Dă-i în mă-sa!“ cuvintele din cele două expresii se pronunţă împreună. Să  ne aşteptăm ca Institutul de Lingvistică să impună, în curând, să scriem împreună şi aceste expresii sau altele asemenea lor?! Dacă o ţine tot aşa, respectivul institut, care se conduce după ideea falsă că „uzul face legea!“, va decreta, în viitorul apropiat, inclusiv directiva că expresia „pe care“ trebuie simplificată aşa cum o siluiesc, acum, agramaţii, adică fără prepoziţia „pe“: „Salariile care le tăiem“, „Măsurile care le vom lua“, „Iluziile care le-am pierdut“ etc. Chiar dacă respectivii agramaţi au nume sonore în politică: Călin Popescu-Tăriceanu, Cristian Diaconescu, Alexandru Athanasiu, Maria Câmpeanu şi toţi liderii care apar acum pe „sticlă“; ba, ar putea-o decreta chiar foarte curând, judecând după frecvenţa cu care greşesc şi tocmai pentru că le pronunţă aceştia, fiindcă au prestigiu, au notorietate, au „expertiză“ (sic) – nu „experienţă“! E-adevărat, au notorietate, au prestigiu „artificial“, au doctorate – multe cumpărate –, dar la gramatică nu au decât şapte clase, fiindcă, ulterior, nu au mai studiat-o, iar logica formală nu s-a studiat decât la liceu, dar doar sporadic, nu sistematic.

8 noiembrie 2010, Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil

Preluat de pe: http://ro.altermedia.info/general/disfunctionalitatea-de-la-prostie-la-epidemie_21496.html