IUDAIZAREA
ACADEMIEI ROMÂNE
În anul în care trupele sovietice
staţionate temporar pe teritoriul României au fost retrase (5 iunie 1958), a
început să adie un vânt de libertate. Mass
media începuseră să fie mai puţin cenzurate. Atunci am beneficiat de o
invitaţie la vizionarea unor filme şi jurnale din anii 1935-1944. Într-una din
zile am văzut un „jurnal“ în care ministrul Educaţie Naţionale, Petre ANDREI (1891-1940)
scuipa cadavrele celor nouă martiri care l-au pedepsit pe Armand Călinescu. Din
ordinul lui Petre Andrei fuseseră aduşi la faţa locului şi obligaţi să scuipe
cadavrele elevii de liceu şi elevii şcolilor primare. Echipa celor nouă martiri
era formată din Miti Dumitrescu, jurist licenţiat al Facultăţii de Drept din
Bucureşti, şase studenţi de la Universitatea Bucureşti şi doi muncitori cu
liceul absolvit.
Cadavrele
celor nouă au fost depuse la locul atentatului, în strada Ştirbei Vodă, la întretăierea
cu Bulevardul Ardealului, unde au fost lăsate mai multe zile. Prefectura
Poliţiei Capitalei montase în jurul cadavrelor mai multe tribune, pentru ca
publicul să vadă descompunerea cadavrelor. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu
cadavrele celor nouă martiri. După toate probabilităţile, au fost incinerate la
Crematoriul Cenuşa, iar resturile rezultate au fost aruncate la gunoi. Şeful
echipei justiţiare, Dumitru (Miti) Dumitrescu, nu era legionar. Era român, ortodox
şi mare patriot.
După
vizionarea filmului, am încercat să aflu câte ceva date biografice despre
ministrul Petre Andrei. Am aflat că a fost ministru al Educaţiei Naţionale în
anii 1938-1940 şi profesor la Catedra de Sociologie a Universităţii din Iaşi. Au
trecut anii, uitasem de profesorul Petre Andrei şi de acţiunea lui din ziua de
22 septembrie 1939, rămasă pe pelicula din „jurnalul de epocă“. În anul 1976
cumpărasem de la Librăria Mihai Eminescu
cartea lui Constantin C. Giurescu, AMINTIRI
(Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, vol. 1). În carte sunt prezentate date
despre demnitarii cu care a fost contemporan Constantin C. Giurescu; la pag. 308-309,
sunt prezentate unele date biografice ale profesorului Petre Andrei, de unde
citez: „Petre Andrei fusese numit profesor la 1 decembrie 1922, la Catedra de
sociologie la Universitatea din Iaşi. Bun specialist, Andrei era, însă, aprig
la politică; chiar cu o notă de exclusivitate“. De aceea îşi făcuse şi
adversari, în special în rândurile extremei drepte. În toamna anului 1940, a
început prigoana celor neagreaţi. La Iaşi, primii urmăriţi au fost Petre Andrei
şi Iorgu Iordan, amândoi naţional-ţărănişti. La Iordan s-au prezentat agenţii
şi l-au invitat să-i urmeze la Bucureşti. I-au urmat şi, odată ajunşi în
Capitală, a izbutit să fie eliberat, după care s-a întors la Iaşi. Petre
Andrei, când agenţii s-au prezentat şi i-au spus că trebuie să-i însoţească, a
cerut voie să meargă la baie, spre a se îmbrăca. I s-a dat voie, dar, ajuns în
sala de baie, a luat două pastile de cianură, pe care le avea pregătite şi, în
câteva clipe, a fost mort. Dacă se stăpânea şi venea la Bucureşti, probabil că
ar fi scăpat şi el cu viaţă. Teama i-a fost fatală. Profesorul Constantin C.
Giurescu, întrucât fusese ministrul Informaţiilor şi Propagandei în primăvara
anului 1940, ştia că Petre Andrei nu
figura printre cei care urmau să fie arestaţi.
Zilele
trecute, căutând ceva în lucrarea Dicţionar.
Membrii Academiei Române 1866-2003 (Editura Enciclopedică/Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2003, ediţia a 3-a), am constatat că Petre Andrei este
membru post mortem al Academiei
Române (din 31 martie 1991). Nu ştiu ce mari merite a avut Petre Andrei, dar
ştiu precis că, pe scara ierarhică a valorilor specialiştilor în domeniul
sociologiei şi filozofiei sunt alţii înaintea lui. Prezint numai câţiva
sociologi şi filozofi: Vasile Conta (1845-1882); Ştefan Zeletin (1882-1934);
Traian Brăileanu (1882-1947); Dimitrie Drăghicescu (1875-1946); Mircea Vulcănescu
(1904-1952); Alexandru Claudian (1898-1962); Virgil Bărbat (1879-1931); ş.a.
Singurul merit deosebit al lui Petre Andrei a fost că avea origine evreiască.
Gândindu-mă
la Petre Andrei, mi-am amintit de alţi neoameni, ajunşi mari revoluţionari cu
certificate, care au batjocorit cadavrul colonelului-erou Gheorghe Trosca
(25.03.1946-24.12.1989), ucis mişeleşte în primele zile alte loviturii de stat din
decembrie 1989, din ordinul generalului-ţigan Nicolae
Militaru (nume anterior: Lepădatu). Ar fi bine să se publice numele acestor
profanatori de cadavre, căci lista lor există la Ministerul Apărării Naţionale.
Opinia publică va rămânea consternată când va afla numele lor. La fel de utilă
ar fi să se releve cine a citit, şi din iniţiativa cui, mizerabila „Declaraţie
de la Budapesta“ în Piaţa Universităţii din Bucureşti, pe 21 decembrie 1989!
Dacă s-ar vrea să se ştie, probabil că s-ar putea afla (vezi Aurel Perva şi
Carol Roman, Misterele Revoluţiei Române,
Editura Caro, Bucureşti, 1990, pag. 29-30).
După
complotului internaţional antiromânesc din decembrie 1989, numărul membrilor
Academiei Române s-a mărit de la 99 la 181. Din 1948 până azi, Academia Româna
s-a umplut de alogeni, majoritatea ascunzându-şi originea etnică sub paravanul
unor nume neaoş româneşti. S-au terminat românii instruiţi?!
Stau şi
mă gândesc dacă nu cumva acţiunea de primire a cât mai mulţi membri în Academia
Română, unii de o valoare îndoielnică, nu este făcută intenţionat spre a
compromite Academia Română! În anul 2003 a apărut Dicţionarul membrilor Academiei Române, indicat mai sus, sub
semnătura eminentului istoric dr. Dorina N. Rusu. Cartea a apărut într-o ediţie
de lux şi cuprinde medalioanele a 1547 de membri aleşi în Academia Română,
între 1860-2003, şi 529 de membri din străinătate (419 membri de onoare, 109
membri corespondenţi şi unul ales post
mortem). În anul 1999, a apărut ediţia precedentă a dicţionarului membrilor
Academiei Române. În dicţionar, abrevierile au următoarea semnificaţie: m.c. =
membru corespondent; m.c.s. = membru
corespondent străin; m.o. = membru de
onoare; m.o.s. = membru de onoare străin; m.t. = membru titular; r.d. = repus
în drepturi; reconf. = reconfirmat; excl. = exclus.
Citind
cu atenţie Dicţionarul membrilor
Academiei Române, m-a surprins faptul că, după complotului internaţional
antiromânesc din decembrie 1989, au fost aleşi membri ai Academiei Române
foarte puţini români, majoritatea celor aleşi fiind alogeni, a căror valoare,
la mulţi dintre ei, este discutabilă.
În
revista Realitatea evreiască, nr.
252-253/2006, a apărut articolul „Evrei în Academia Română“, care cuprinde o
listă substanţială a acestor evrei, cu menţiunea că, înainte de 1948, fuseseră
primiţi numai cinci membri: Paul Ehrlich (1911); David Emanuel (1936); Felix
Iacob (1879); Moses Gaster (1929); August Kanitz (1882). Prezint, în
continuare, lista apărută în Realitatea
evreiască: Ion Banu (1913-1993), filosof, m.c.; Eugen Barasch (1905-1986), jurist, m.t.; Martin Bercovici (1902-1971), inginer, m.t.; Haim Brezis (1944-), matematician, m.o. (Franţa); Nicolae Cajal (1919-2004), medic, m.t.; Mihail M. Cernea, pe
numele real anterior Moise Katz (1931-),
sociolog, m.c. (S.U.A.; a şters-o din România în 1974); Constantin
Dobrogeanu-Gherea, numele lui real era Solomon Katz (1855-1920), critic
şi teoretician literar, ales p.m.; Paul Ehrlich (1854-1915), fizician, m.o. (Germania); Jacques M. Elias (1844-1923), bancher, moşier, filantrop, ales p.m.; David Emanuel (1854-1941), matematician, m.o.; Iacob Felix (1832-1905),
medic, m.t.; Mihai Florescu, născut cu numele de Iancu Iacobi (1912-2000), inginer chimist,
m.c.; Erwin M. Friedländer (1925-), fizician, m.c.; Ernö Gall
(1917-2000), filosof, m.t.; Moses Gaster (1856-1939), filolog, m.o.; Alexandru Graur, numele anterior fiind Alter
Braurer (1900-1988),
lingvist, m.t.; Mendel Haimovici (1906-1973), matematician, m.t.; Simion Iagnov (1892-1958), medic, m.c.; Idel Ianchelevici (1909-1994), sculptor, m.o.; Ion Ianoşi, cu numele
anterior Ioan-Maximilian Steinberger (1928-), estetician, m.o.; Constantin Ionescu-Gulian (1914-2011), filosof, m.t.; Iosif Iser (1881-1958),
pictor, m.t.; August Kanitz (1843-1896), botanist, m.c.; Ephraim Katzir-Katchalski (1916-2009), chimist, m.o.; Arthur Kreindler (1900-1988), medic, m.t.; Barbu Lăzăreanu (1881-1957), istoric literar, m.t.; György Sandor Ligeti (1923-2006), compozitor, m.o.; Solomon Marcus (1925-), matematician, m.t.; Benedic Menkeş (1904-1987), medic, m.c.; Sir Yehudi Menuhin (1916-1999), violonist, dirijor, m.o.; Ion Rachmuth (1911-1990), economist, m.c.; Mihai Roller (1908-1958), istoric, om politic, m.t.; David Moses Rosen, având
numele evreiesc de David Moshé Rozén (1912-1994),
şef-rabinul Cultului Mozaic, m.o.; Oscar Sager (1894-1981),
medic, m.o.; Alexandru S. Sanielevici (1899-1969), fizician, m.c.; Simion Sanielevici (1870-1963), matematician, m.o.; Alice Săvulescu (1905-1970), botanistă, m.t.; Eugen Segal (1933-), chimist,
m.c.; Michael Sela (1924-), imunolog, m.o.; Maya Simionescu (1937-), biolog, m.t.; Ivan Singer (1929-),
matematician, m.c.; Matei Socor (1908-1980), compozitor, m.c.; Ştefan Stâncă (1865-1896), medic, ales p.m.; Alexandru Şafran, cu numele evreiesc Yehuda
Alexandre Shafran (1910-2006), şef-rabin în România, apoi, în Elveţia,
m.o.; Tudor Vianu (1897-1964), estetician, m.t.; Elie Wiesel (1928-2014), ziarist, lider al falsei propagande holocaustice, m.o.; Barbu Zaharescu, pe numele său real Bercu Zuckerman (1906-2000), economist, m.c.
(cf. şi facsimilul paginii din Realitatea
evreiască). Este curios că, în biografia de pe Wikipedia, indicată de hyperlink-ul
marcat pe numele său, Matei Socor este prezentat ca fiind armean; cum s-a ajuns
să fie trecut pe lista evreilor? Dar este posibil şi invers: să fie mai mulţi
evrei în Academia Română, cu nume româneşti, dar să nu fie indicaţi de revista Realitatea evreiască, pentru a ascunde, pe
de o parte, preponderenţa acestora şi a nu alarma opinia publică, precum şi, pe
de altă parte, pentru a le asigura insinuarea în organismele de conducere ale Statului
Român!
Dicţionarul
nu menţionează originea sau apartenenţa etnică a celor incluşi şi este posibil
ca, pe lângă cei care apar în lista întocmită de Comunitatea evreiască, să mai
fie şi alţii. Ei îşi ascund numele evreieşti la fel ca infractorii care-şi
ascund faţa în spatele unei măşti. De ce, în Dicţionarul Academiei Române, nu este menţionată originea etnică a
membrilor ei? …
Ar fi
util de ştiut câţi din membrii aleşi după decembrie 1989 sunt evrei sau, mai
precis, jidani?
La 9
iunie 1948, conducerea iudeo-stalinistă a României a desfiinţat Academia
Română. (Vedeţi cartea lui Neagu Cosma, Desromânizarea
Academiei Române, Editura Bravo Press, Bucureşti, 1996, şi revista Memoria,
nr. 28, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor români.) La 12 august se
aproba „Statutul de organizare şi funcţionare al Academiei R.P.R.“, cu şase
secţii, în loc de trei, câte fiinţau înainte. Prilej pentru masiva epurare. La Secţia
literară, din 38 de membri titulari şi corespondenţi, au rămas în Academia
R.P.R. NUMAI OPT, DINTRE CARE PATRU ONORIFICI. Au fost, astfel, îndeprtaţi 28,
adică 73,6 la sută, deci aproape trei sferturi! Printre cei epuraţi se afla şi
Constantin Rădulescu-Motru, iar alături de el erau: Petru Antonescu, lucian Blaga,
Theodor Capidan, Dumitru Caracostea, Ştefan Ciobanu, Ion Petrovici, Sextil
Puşcariu, Ion Agârbiceanu, Tiberiu Brediceanu, Mihail Codreanu, Pantelimon
Halipa, Adrian Maniu, Alexandru Marcu, Basil Munteanu, Ion Muslea, Ilie
Torouţiu, Alexandru Tzigara-Samurcaş. Şi mai dramatică a fost epurarea la Secţia
istorică, unde, din 40 de titulari şi corespondenţi, au rămas în Academia
R.P.R., în 1948, doar trei (!), dintre care unul onorific. Epurarea a fost de
93 la sută!
Secţia
ştiinţifică a fost relativ mai puţin lovită. Din 30 de membri au rămas 13,
dintre care trei onorifici. După decembrie 1989 unii dintre academicienii
epuraţi au fost repuşi în drepturi. De ce nu au fost repuşi în drepturi toţi
foştii membri ai Academiei Române? Este obligatoriu să fie publicate numele lor
şi motivele pe care nu au fost repuşi în drepturi.
Românii
au ajuns să fie din ce în ce mai puţini şi în Academia Română. Din Dicţionar
lipsesc foarte mulţi români, oameni de valoare. Mă refer la unul singur, care mi-a fost profesor la disciplina
„Termodinamică şi Maşini Termice“, la Institutul Politehnic, din Bucureşti, la
Facultatea de Mecanică, profesorul Lazăr Stoicescu. La 1 decembrie 1948 era
rectorul Institutului Politehnic, după aceea decanul Facultăţii de Mecanică,
şeful Catedrei de Termodinamică şi Maşini Electrice. Profesorul Lazăr Stoicescu
poate fi considerat pe bună dreptate „părintele termodinamicii româneşti“. Mii
de studenţi au învăţat după cursurile de termodinamică ale profesorului Lazăr Stoicescu (1901-1975).
Zeci de
profesori români au devenit doctori în inginerie sub îndrumarea maestrului de
termodinamică. Profesorul Lazăr Stoicescu a fost proiectantul unor maşini
termice foarte performante, dintre care unele pentru domeniul militar. A
inventat un nou tip de compresor – compresorul fără ungere (cu segmenţi cu
grafit). O viaţă de muncă şi de realizări extraordinare. Profesorul Lazăr
Stoicescu nu a fost ales în Academia Română, pentru că era român. Câtă
nedreptate! A decedat în anonimat şi este înmormântat în Cimitirul Bellu
Ortodox, figura 21, loc 90.
Câţiva
dintre foştii lui studenţi, a căror origine etnică se ascunde, au ajuns membri
ai Academiei Române. De fapt, aceasta au urmărit şi urmăresc guvernele
postdecembriste, ca numărul românilor să scadă şi România să dispară ca stat,
iar poporul român ca naţiune. Aşa a apărut membru al Academiei Române evreul
Mihail Roller, erijat în om de ştiinţă şi istoric oficial al poporului român,
cel care a terfelit, denaturat şi calomniat îngrozitor istoria poporului nostru
în manualele redactate de el. NU trebuie uitat că Mihail Roller a distrus 6
(şase!) vagoane de documente istorice din arhivele Academiei Române. Conform
unor cercetări documentate, Mihail Roller nu avea studii superioare, ci doar liceul.
Tot
după decembrie 1989 a apărut ca membru corespondent al Academiei Române Florin
Constantiniu, care pretindea că este istoric şi scrie „o istorie sinceră a
românilor“. Ce fel de istorie or fi scris românii Nicolae Iorga, Constantin
Giurescu, Ion Lupaş, Ion Nistor ş.a.?! Obiceiurile anormale şi murdare se
moştenesc. Fiul lui Florin Constantiniu a fost surprins încercând să sustragă
nişte documente din Arhivele K.G.B.-ului, unde i se permisese accesul.
Scandalul diplomatic a fost aplanat de fostul ambasador al Federaţiei Ruse,
Alexandr Ciurilin (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de stat până la 22 decembrie 1989, Editura Liga pentru
apărarea adevărului istoric, Bucureşti, 2004, pag. 99-100 şi 184).
În
această etapă de rostogolire rapidă a Istoriei, de manevrare a ei de cercuri
oculte, trebuie să fim atenţi la direcţiile de evoluţie ale vieţii noastre
cotidiene, căci trecutul recent, indus de forţele străine după 1945 încă ne
marchează – dovadă fiind că iudaizarea Academiei Române este continuată într-o
formă mai mult sau mai puţin mascată. Or, componenţa Academiei Române
constituie emblema unei naţiuni: dacă membrii Academiei Române sunt, în
majoritatea lor, alogeni, cetăţenii altor naţiuni vor conchide că românii nu
sunt capabili de nimic, de vreme ce în elita lor academică tronează alogenii,
tot aşa cum, străinii şi, îndeosebi, presa străină consideră că românii sunt
ţigani, din cauza diversiunii „rom“ introdusă samavolnic de unii politicieni –
tot alogeni, ca Petre Roman şi Andrei Pleşu – şi accentuată cu girul Academiei
Române!
Este
instructiv să avem în vedere o similitudine despre care am toată convingerea că
nu este întâmplătoare: aşa cum membrii Academiei Române sunt, în marea lor
majoritate, evrei (cei mai mulţi fiind, de fapt, jidani), tot astfel laureaţii
Premiului Nobel sunt în proporţie de 22 la sută tot evrei, adică un „procentaj
excesiv raportat la populaţia mondială“, dar nu pentru că ar fi fost cei mai
merituoşi, ci deoarece fuseseră aleşi în baza unor manevre o culte – ceea ce a
stârnit nedumerirea sau chiar protestul unor oameni de ştiinţă străini, doi
dintre ei fiind chiar suedezi, iar „tendinţa de exagerare a meritelor
ştiinţifice sau de altă natură ale personalităţilor jidoveşti s-a accentuat
după cel de Al Doilea Război Mondial1“ (cf.
„Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel“, episodul al doilea, pe http://ro.altermedia.info/politica/elie-wiesel-impostorul-sau-pseudowiesel-2_23011.html)!
Se
impune, urgent, să dovedim că nu suntem „un popor de tâmpiţi“ – cum spunea cu
amărăciune şi oarecare ranchiună Petre Ţuţea, fiindcă fusese ţinut 17 ani în
puşcărie de regimul instaurat de Ana Pauker, Mihail Roller, Leonte Răutu şi
toată clica iudeo-stalinistă. Şi nici că am fi „un popor ridicol şi criminal de
tolerant“, cum apreciase cu nemulţumire şi regret Nicolae Iorga în 1910. A venit vremea intoleranţei faţă de
inamicii Naţionalismului Românesc, indiferent că agresiunile vin din partea
unor state ca „sora noastră“ Franţa, ca inamica noastră Germania – înfiripată ca
stat acum vreo două secole din aglutinarea a vreo 300 sute de landuri –, ca
inamica noastră milenară Ungaria sau ca minuscula şi duşmana noastră Olanda,
care, dacă-i rupe careva digurile, devine o ţară-amfibie!
8
martie 2013
Voicu TUDOR
