Plugarii disparuti la Turtucaia

Plugarii dispăruţi la Turtucaia

Sold. Istrate Tudor – 30 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Ion Andronache – 41 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Savu Badea – 40 ani, plugar, căsătorit, 6 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Neacşu Tudor – 32 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Lich Iulius – 27 ani, plugar, căsătorit, 1 copil, dispărut la Turtucaia;

Sold. Tucserer  Wendel – 27 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Ramazan  Eip – 26 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Saledin Amefi – 37 ani, plugar, căsătorit, 5copii, dispărut la Turtucaia;

Sold. Ali Amet– 32ani, plugar, căsătorit, 5 copii,  dispărut la Turtucaia;

Sold. Abdul Cair Avamil – 36 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia.

Acestea date, aparţinând unor militari mobilizaţi din localităţile Constanţa, Albeşti, Mihail Kogălniceanu, Deleni şi Independenţa, au fost extrase din  foile matricole ale acestora  existente la Arhivele Naţionale Constanţa.[1]  În acest fond mai există alte câteva sute de dosare ale unor militari care în foile matricole au consemnată dureroasa expresie „Dispărut la Turtucaia“. Aceşti militari vor fi  ţinuţi în evidenţele unităţilor până în anul 1920, când au fost şterşi şi trecuţi în registrul special înfiinţaţi pentru dispăruţi.

Toţi aceşti plugari au răspuns cu entuziasm Proclamaţiei lui Ferdinand I din 15/28 august1916:

„V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotare unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde.

Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare , ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna.

Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit.

O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă, deci, demni de Gloria strămoşească. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi“^[2]

Ei s-au prezentat la unităţi, au primit echipamentul militar, au primit arme, s-au integrat în subunităţile organice, fiind în măsură să acţioneze imediat pentru îndeplinirea misiunilor stabilite de eşaloanele superioare. În unităţi entuziasmul era maxim. Sublocotenentul Ioan N. Dinu, din Regimentul 39 Infanterie, referitor la aceste moment îşi aminteşte următoarele: „La ora 11 noaptea este veselie mare în bivuac. Ne servim de lanterne pentru luminarea lui. Uralele sunt nesfârşite. Se desfăşoară drapelul, iar în jurul lui s-a încins o horă mare în care s-a prins toată lumea“.[3]

Plugarii, deveniţi ostaşi, nu ştiau câteva lucruri care le-ar fi temperat entuziasmul. Nu ştiau că aliaţii noştri nu-şi vor respecta angajamentele. Nu vor declanşa o puternică ofensivă la Salonic, nu vor furniza materialele de război promise (trei sute de tone zilnic), iar trupele ruse trimise să lupte în Dobrogea erau de mâna a doua, fiind predispuse mai mult la jafuri decât la înfruntarea inamicului.

Nu ştiau că importanţi oameni politici şi militari din vârful ierarhiei militare s-au pus în slujba Germaniei şi Austro-Ungariei. Printre aceştia se afla şi generalul Vasile Zottu, şeful Marelui Stat Major, care se va sinucide atunci când va afla că lista trădătorilor a fost sustrasă de ofiţerii de contrainformaţii români de la ambasadorul german Von de Bussche[4].

Nu ştiau că secretarul general al Ministerului de Război, generalul Dumitru Iliescu, eminenţa cenuşie a acestui organism de conducere a Armatei, ocupa această funcţie datorită prieteniei cu I. I. C. Brătianu. Acesta, în loc să se ocupe de organizarea, înzestrarea şi pregătirea Armatei pentru război, se remarcă prin faptul că a transformat „noaptea în zi, în zaiafeturi pe la grădinile de plăceri din jurul Bucureştiului, mâncând mititei şi bând şampanie şapte nopţi pe săptămână“[5].

Nu ştiau de „gheşefturile de la Ministerul de Război“, pentru care acelaşi general şi clica din jurul său sunt acuzaţi de lipsă de prevedere în asigurarea materială a Armatei, dar, în mod deosebit, că în schimbul comisioanelor se acceptau materiale „de orice calitate, oricât de degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor“[6].

Nu cunoşteau că guvernanţii români, „în numirea comandanţilor marilor unităţi, în timp de pace, se inspirau uneori din cel mai sălbatic politicianism“[7]. Mai grav era faptul că, la data începerii acţiunilor militare, numirile în funcţii nu erau finalizate, fiind în plină desfăşurare „o sarabandă a numirilor în funcţii“[8].

Plugarii constănţeni vor suporta, însă, consecinţele acestor grave defecţiuni existente la nivelul conducerii politice şi militare a ţării pe timpul desfăşurării luptelor de la Turtucaia. Sistemul de apărare conceput de specialiştii militari români, aşa numitul „cap de pod“ de la Turtucaia, era operativ, fiind realizat în anii 1915-1916 şi ar fi trebuit să asigure o îndelungată rezistenţă. Plugarii constănţeni, destinaţi să apere Turtucaia, cu o pregătire militară sumară, fără mitraliere, cu puşti multe din ele model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, fără sprijinul artileriei grele, au avut „frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale“[9] trupele bulgare şi germane înzestrate cu cele mai moderne mijloace de luptă. Aceasta nu era, însă, o problemă de noutate pentru ostaşii români.

Dezastrul de la Turtucaia va fi consecinţa, în primul rând, a diferenţei enorme în ceea ce priveşte capacitatea de a conduce trupele în luptă a celor două comandamente care s-au confruntat. Mareşalul August von Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgare, generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei a 3-a bulgare şi generalul Pantelei Kiselov, comandantul Diviziei 4 Preslav, erau comandanţi cu o bogată experienţă la comanda marilor unităţi şi unităţilor, inclusiv pe timp de război. Pe timpul luptelor s-au aflat permanent în mijlocul trupelor, luând măsurile cerute de evoluţia luptelor.

Comandanţii români, din păcate, nu au corespuns misiunii încredinţate. Generalul Mihail Aslan, fost şef al structurii de personal a Armatei în intervalul 1910-1912, la declararea mobilizării îndeplinea funcţia de comandant al Armatei a 3-a. Află despre atacarea capului de pod pe când se afla la o partidă de bridge la Jokey Club şi intră în istorie cu declaraţia „C’est notre Verdun!“[10] Generalul Constantin Teodorescu, comandantul Diviziei 17 Infanterie, care apăra capul de pod Turtucaia, era un foarte bun teoretician militar, fost profesor de geografe militară la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. El „era cu totul sub nivelul cerinţelor, cum arată chiar fizicul său. El avea să pomenească de predare încă din ziua de 20 august/2 septembrie, deşi abia începuse atacul“[11]. Va rămâne în istorie prin ruşinoasa fugă de pe câmpul de luptă, fără a lăsa măcar pe cineva înlocuitor la comandă, în momentul cel mai greu al zilei de 24august/6 septembrie.

Cu asemenea comandanţi, plugarii constănţeni au încercat să reziste până la ultimul om, cum suna ordinul Marelui Cartier General[12], dar, ca urmare a panicii care cuprinsese întreaga garnizoană militară, se vor preda.

În cifre, dezastrul de la Turtucaia se prezintă astfel:

- 3.500 de militari au reuşit să se salveze, refugiindu-se la Olteniţa sau Silistra;

- 7.000 morţi şi răniţi au fost îngropaţi în cele două imense gropi comune din Cimitirul de Onoare Şumentsi (Daidâr), Bulgaria;

- 28.500  au fost luaţi prizonieri.

Toţi cei care au scăpat cu viaţă de la Turtucaia, ca şi ceilalţi supravieţuitori ai campaniei 1916, erau convinşi că „nu ne-a învins puterea duşmanului, ci păcatele conducătorilor noştri. Ne-au ucis, ne-au dus la moarte sigură cei mari şi nepricepuţi“[13]. Toţi erau convinşi că cei vinovaţi de dezastru de la Turtucaia vor fi traşi la răspundere şi pedepsiţi exemplar. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa ceva.

Binecuvântarea de către întreg neamul românesc a celor care au luptat în Primul Război Mondial se va dovedi, în timp, doar o promisiune deşartă. Promisiunea Regelui Ferdinand I că toţi cei care se luptă pentru ţară vor fi împroprietăriţi cu pământul pe care l-au apărat cu preţul vieţii şi al sângelui lor nu va fi respectată. Vă prezint un memoriu adresat Regelui Carol al II, la 4 aprilie 1933, de către doi fraţi, Stoian Stoian şi Ion Stoian, din Techirghiol, ambii invalizi în urma luptelor de la Turtucaia. Primul a rămas în urma luptelor fără braţul stâng, iar al doilea a rămas cu infirmitatea braţului stâng. „Vă rugăm a da ordin organelor în drept a ne împroprietări cu câte 5 ha pământ, deoarece de la Războiul pentru Reîntregirea Neamului nu am căpătat câte un lot de 5 ha. Plugăria fiind singura ocupaţie pe care o cunoaştem, vă rugăm, prin mila dumneavoastră, să ne daţi posibilitatea să o practicăm spre agonisirea mijloacelor de trai“.

Plugarii supravieţuitori ai luptelor de la Turtucaia nu sunt slăviţi, nu au primit recunoştinţa binemeritată, fiind puşi în situaţia de a solicită mila majestăţii sale pentru a supravieţui!

Colonel (r.) Remus MACOVEI

---

[1] Arhivele Naţionale Constanţa, fond IOVR, inventar 458.

[2] xxx, Enciclopedia Armatei Române, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, pag. 27.

[3] Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 - 1919), vol. I, Editura Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2008, pag. 89.

[4] Ion Bulei, Arcul aşteptării – 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 216.

[5] Vasile Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918, vol. I, Atelierele Societăţii Universul, Bucureşti, 1921 pag. 86.

[6] xxx, Ziarul Epoca, nr. 252 din 13 septembrie 1915, pag. 3.

[7] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 41.

[8] xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 51

[9] Ştefan Zeletin, Retragerea, Editura Revistei Pagini Agrare şi Sociale, Bucureşti, 1926, pag. 76.

[10] Constantin Kiriţescu – Istoria războiului  pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag.323

[11] General Radu Rosetti, Mărturisiri, 1914 -1919, Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pag. 110.

[12] xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 795.

[13] V. Cancicov, op. cit., pag. 65.