Mihai-Răzvan
Ungureanu şi serviciile secrete străine
După 1989, în România a intrat foarte
repede în circulaţie un nou tip de paşaport. Cel mai tare paşaport. Paşaportul
de agent al unui sau mai multor servicii secrete ale noilor stăpâni ai lumii.
Un evreu româno-american, convertit la
catolicism, mi-a învederat că sunt şi voi rămâne o persoană nefrecventabilă
dacă nu mă hotărăsc să mă salvez în barca pescarului ce mi-a ieşit în cale, in sua personna. Osârdia unora, dar şi a
altora, cu aceeaşi origine ideologică, chiar dacă roza vânturilor i-a
împrăştiat pe toate punctele cardinale ale mapamondului, de-a mă damnatiza,
având ca laitmotiv nişte realităţi obiective de notorietate generală,
întotdeauna demn asumate, circumscrise faptului de a fi fost şi rămas în
serviciul patriei mele ca ofiţer al securităţii statului şi naţiunii române,
îmi reaminteşte, de fiecare dată când sunt luat în seamă, de vorbele
pescarului. Asta, fiindcă cei care văd şi simt o ameninţare periculoasă pentru
liniştea lor în exercitarea, din partea-mi, a dreptului prevăzut de celebrul
Articol 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt în barca pe care
am refuzat-o. Şi nu am refuzat-o fiindcă este prea slabă în faţa furtunilor
care ne aşteaptă, ci fiindcă este o barcă mereu rătăcitoare prin ceţurile
tărâmurilor ostile sufletului românesc.
Şi totuşi, nu puţini români de seamă,
prin demnităţile înalte, dar temporar deţinute, în virtutea naivităţii şi bunei
noastre credinţe, plătesc cu averea României preţul câte unui bilet de clasa a
treia pentru a se putea urca şi ei în barca pescarului.
De trei luni şi mai bine, tot felul de voci “din public” transmit unele supoziţii, altele aparente neprobate încă, în legătură cu interesele străine reprezentate de cetăţeanul Mihai - Răzvan Ungureanu, primul dintre miniştrii Guvernului României.
De trei luni şi mai bine, tot felul de voci “din public” transmit unele supoziţii, altele aparente neprobate încă, în legătură cu interesele străine reprezentate de cetăţeanul Mihai - Răzvan Ungureanu, primul dintre miniştrii Guvernului României.
Locotent-colonelul (retragere) Nicolae
Ulieriu, fost şef al Biroului [ulterior Sectorul] de Presă al Serviciului Român
de Informaţii, este şi el unul dintre cei care au afirmat, cu subiect şi
predicat, că prim-ministrul a avut şi ar avea o relaţie specială cu un anumit
serviciu străin. Domnul Ulieriu nu poartă decât vorbele auzite la ultimul său loc
de muncă.
Mai recent, senatorul Daniel Savu,
colonel SRI în rezervă, membru al Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii, a săvârşit şi Domnia Sa o afirmaţie cu acelaşi
fond. Calitatea de membru al comisiei parlamentare de control a SRI
[deţinătorul competenţei generale de contraspionaj] dă afirmaţiei domnului
senator nu numai greutate, dar şi alte conotaţii. Se ştie şi nu numai că se
acceptă, dar ar putea fi şi o condiţie. Nu ar fi nici primul, dar nici ultimul
caz.
Întâmplător sau nu, apariţia şi
ascensiunea cetăţeanului Mihai-Răzvan Ungureanu în viaţa publică nu mi-au rămas
neobservate. El a căpătat notorietate publică în prima jumătate a anilor '90, în
urma unui scandal care a implicat Serviciul Român de Informaţii. Scenariul,
regia şi producţia sunt un duplicat al scandalului creat în jurul lui
Horia-Roman Patapievici, pornindu-se de la o banală investigaţie a căpitanului
Soare. În cazul preparatorului universitar Mihai-Răzvan Ungureanu, un alt
“căpitan Soare”, [fost corespondent de război pe frontul din Transnistria!] a
găsit de cuviinţă să-l viziteze la locul de muncă şi să iniţieze o provocare la
colaborare, în opinia lui Mihai Răzvan Ungureanu. În contextul de atunci,
simpla prezenţă a unui ofiţer al SRI într-o instituţie publică putea să devină
pretext de scandal. Oripilat de gestul reprezentantului autorităţii legitime a
statului român, Mihai Răzvan Ungureanu s-a adresat cu proteste vehemente pe la
porţi străine, cazul său devenind obiect de studiu în Marea Britanie, este
exemplul pe care îl putem demonstra, de pe urma căruia capătă foarte repede o
largă notorietate internaţională.
Întâmplător sau nu, de studierea şi
expunerea cazului său în Marea Britanie, şi în lume, s-a ocupat Virgil Baleanu
[alias Dijmarescu], fost ofiţer, cu gradul de căpitan, în contraspionajul
extern al Departamentului Securităţii Statului, care, conform documentelor
oficiale, în 1987 a fost condamnat la moarte, în contumacie, pentru săvârşirea
infracţiunii de trădare. Asemenea lui Horia-Roman Patapievici, Mihai Răzvan
Ungureanu a început să fie perceput în medii din străinătate, închise
“neiniţiaţilor”, ca un tânăr al cărui viitor promite şi în care trebuie
învestit.
Colecţia impresionantă de titluri şi
funcţii onorifice din CV-ul prim-ministrului în funcţie nu mai lasă loc şi
pentru vreo realizare notabilă. Nici nu avea când să valorifice atât de multele
investiţii, toate menite a-i stimula neostoita-i sete. De putere şi de bani.
Aşa ni-l descriu intimii săi.
Investitorii l-au format ca „actor“.
Adică interpret de roluri. Pentru asta l-au învăţat arta de a minţi şi de a fi
impertinent, ca antidot la trac. Independentul Mihai-Răzvan Ungureanu recita
zilnic pe de rost dezinformările politice elaborate în laboratorul toxic al
unui partid iremediabil compromis, pe care îl menţine la putere în numele
dorinţei sale patologice de putere.
Primul dintre miniştrii Guvernului
României ne minte fără să clipească, cinic şi cu ură, de câte ori ni se
adresează. Actele sale de guvernământ sunt nişte ordine străine şi secrete.
Secrete pentru a ascunde abuzul, ilegalitatea şi trădarea. Legea naţională
română a secretelor de stat interzice clasificarea ca secrete de stat a
informaţiilor de interes public.
Guvernul nu mai comunică nimic din
ceea ce face, numai după ce isca vreun scandal. Şi o face aproape în fiecare
zi. Guvernul preferă să ia amploare zvonurile, în loc să ofere informaţiile
corecte. Guvernul are sadica plăcere să stea spectator la dezbinările pe care
le provoacă şi să ne adâncească disperările.
Când guvernezi netransparent, înşeli,
cetăţene Ungureanu! Iar infidelitatea înaltului dregător înaltă trădare de ţară
se cheamă, cetăţene prim-ministru!
06
aprilie 2012
Sursa Cotidianul.
