luni, 9 aprilie 2012

Mihai-Razvan Ungureanu si serviciile secrete straine



Mihai-Răzvan Ungureanu şi serviciile secrete străine

 
După 1989, în România a intrat foarte repede în circulaţie un nou tip de paşaport. Cel mai tare paşaport. Paşaportul de agent al unui sau mai multor servicii secrete ale noilor stăpâni ai lumii.
Un evreu româno-american, convertit la catolicism, mi-a învederat că sunt şi voi rămâne o persoană nefrecventabilă dacă nu mă hotărăsc să mă salvez în barca pescarului ce mi-a ieşit în cale, in sua personna. Osârdia unora, dar şi a altora, cu aceeaşi origine ideologică, chiar dacă roza vânturilor i-a împrăştiat pe toate punctele cardinale ale mapamondului, de-a mă damnatiza, având ca laitmotiv nişte realităţi obiective de notorietate generală, întotdeauna demn asumate, circumscrise faptului de a fi fost şi rămas în serviciul patriei mele ca ofiţer al securităţii statului şi naţiunii române, îmi reaminteşte, de fiecare dată când sunt luat în seamă, de vorbele pescarului. Asta, fiindcă cei care văd şi simt o ameninţare periculoasă pentru liniştea lor în exercitarea, din partea-mi, a dreptului prevăzut de celebrul Articol 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt în barca pe care am refuzat-o. Şi nu am refuzat-o fiindcă este prea slabă în faţa furtunilor care ne aşteaptă, ci fiindcă este o barcă mereu rătăcitoare prin ceţurile tărâmurilor ostile sufletului românesc.
Şi totuşi, nu puţini români de seamă, prin demnităţile înalte, dar temporar deţinute, în virtutea naivităţii şi bunei noastre credinţe, plătesc cu averea României preţul câte unui bilet de clasa a treia pentru a se putea urca şi ei în barca pescarului.
De trei luni şi mai bine, tot felul de voci “din public” transmit unele supoziţii, altele aparente neprobate încă, în legătură cu interesele străine reprezentate de cetăţeanul Mihai - Răzvan Ungureanu, primul dintre miniştrii Guvernului României.
Locotent-colonelul (retragere) Nicolae Ulieriu, fost şef al Biroului [ulterior Sectorul] de Presă al Serviciului Român de Informaţii, este şi el unul dintre cei care au afirmat, cu subiect şi predicat, că prim-ministrul a avut şi ar avea o relaţie specială cu un anumit serviciu străin. Domnul Ulieriu nu poartă decât vorbele auzite la ultimul său loc de muncă.
Mai recent, senatorul Daniel Savu, colonel SRI în rezervă, membru al Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, a săvârşit şi Domnia Sa o afirmaţie cu acelaşi fond. Calitatea de membru al comisiei parlamentare de control a SRI [deţinătorul competenţei generale de contraspionaj] dă afirmaţiei domnului senator nu numai greutate, dar şi alte conotaţii. Se ştie şi nu numai că se acceptă, dar ar putea fi şi o condiţie. Nu ar fi nici primul, dar nici ultimul caz.
Întâmplător sau nu, apariţia şi ascensiunea cetăţeanului Mihai-Răzvan Ungureanu în viaţa publică nu mi-au rămas neobservate. El a căpătat notorietate publică în prima jumătate a anilor '90, în urma unui scandal care a implicat Serviciul Român de Informaţii. Scenariul, regia şi producţia sunt un duplicat al scandalului creat în jurul lui Horia-Roman Patapievici, pornindu-se de la o banală investigaţie a căpitanului Soare. În cazul preparatorului universitar Mihai-Răzvan Ungureanu, un alt “căpitan Soare”, [fost corespondent de război pe frontul din Transnistria!] a găsit de cuviinţă să-l viziteze la locul de muncă şi să iniţieze o provocare la colaborare, în opinia lui Mihai Răzvan Ungureanu. În contextul de atunci, simpla prezenţă a unui ofiţer al SRI într-o instituţie publică putea să devină pretext de scandal. Oripilat de gestul reprezentantului autorităţii legitime a statului român, Mihai Răzvan Ungureanu s-a adresat cu proteste vehemente pe la porţi străine, cazul său devenind obiect de studiu în Marea Britanie, este exemplul pe care îl putem demonstra, de pe urma căruia capătă foarte repede o largă notorietate internaţională.
Întâmplător sau nu, de studierea şi expunerea cazului său în Marea Britanie, şi în lume, s-a ocupat Virgil Baleanu [alias Dijmarescu], fost ofiţer, cu gradul de căpitan, în contraspionajul extern al Departamentului Securităţii Statului, care, conform documentelor oficiale, în 1987 a fost condamnat la moarte, în contumacie, pentru săvârşirea infracţiunii de trădare. Asemenea lui Horia-Roman Patapievici, Mihai Răzvan Ungureanu a început să fie perceput în medii din străinătate, închise “neiniţiaţilor”, ca un tânăr al cărui viitor promite şi în care trebuie învestit.
Colecţia impresionantă de titluri şi funcţii onorifice din CV-ul prim-ministrului în funcţie nu mai lasă loc şi pentru vreo realizare notabilă. Nici nu avea când să valorifice atât de multele investiţii, toate menite a-i stimula neostoita-i sete. De putere şi de bani. Aşa ni-l descriu intimii săi.
Investitorii l-au format ca „actor“. Adică interpret de roluri. Pentru asta l-au învăţat arta de a minţi şi de a fi impertinent, ca antidot la trac. Independentul Mihai-Răzvan Ungureanu recita zilnic pe de rost dezinformările politice elaborate în laboratorul toxic al unui partid iremediabil compromis, pe care îl menţine la putere în numele dorinţei sale patologice de putere.
Primul dintre miniştrii Guvernului României ne minte fără să clipească, cinic şi cu ură, de câte ori ni se adresează. Actele sale de guvernământ sunt nişte ordine străine şi secrete. Secrete pentru a ascunde abuzul, ilegalitatea şi trădarea. Legea naţională română a secretelor de stat interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor de interes public.
Guvernul nu mai comunică nimic din ceea ce face, numai după ce isca vreun scandal. Şi o face aproape în fiecare zi. Guvernul preferă să ia amploare zvonurile, în loc să ofere informaţiile corecte. Guvernul are sadica plăcere să stea spectator la dezbinările pe care le provoacă şi să ne adâncească disperările.
Când guvernezi netransparent, înşeli, cetăţene Ungureanu! Iar infidelitatea înaltului dregător înaltă trădare de ţară se cheamă, cetăţene prim-ministru!
06 aprilie 2012

Sursa Cotidianul.