Scursurile
din P.D.L. se preling în U.S.L.!
În noiembrie 2008, în timpul campaniei pentru candidatura mea, în Colegiul 2, Judeţul Ialomiţa, la postul de senator P.R.M., din partea Vatrei Româneşti, am publicat articolul „Aţi votat cleptocraţia? Aţi rămas cu sărăcia!“, în care defineam un nou termen politologic, pe care, calchiind cuvîntul democraţia, îl introdusesem în presă – cleptocraţia: puterea hoţilor care conduc statul, adică a tuturor partidelor care au guvernat ţara şi o guvernează şi acum, indiferent de denumirea – P.S.D., P.C., P.N.L., P.N.Ţ.C.D., P.A.C., P.U.R., P.D., U.F.D., U.D.M.R., U.N.P.R. – sau de „doctrina“ pe care o afişează, dar pe care, de obicei, nu o au! Deoarece adevărata lor doctrină a fost şi este una singură, jefuirea Patrimoniului Naţional, prin rotirea „democratică“ la guvernare şi prin înţelegeri subterane. În acel articol descriam geneza şi relaţiile dintre principalele partide politice care au guvernat şi/sau guvernează România şi care formează cleptocraţia, compusă inclusiv din indivizi care ocupă funcţii oficiale în stat şi sunt demascaţi, uneori de presă, alteori sunt ascunşi bine şi care foarte rar sunt dibuiţi de presă. Şi, în cele mai multe cazuri, fără efect, căci presa nu mai este „a patra putere în stat“, ci este, în cea mai mare parte, manevrată de cîţiva „moguli“ de presă!
Cu acel prilej am arătat sorgintea Partidului
Democrat Liberal: provine din simbioza dintre, pe de o parte, Partidul Democrat
– fost P.D.-F.D.S.N., desprins prin 1992, din F.S.N (devenit F.D.S.N., care,
apoi, îşi schimbase denumirea în Partidul Democrat Social din România
- P.D.S.R.) –, care era „partea mai liberală a F.D.S.N.“, cum îl descrisese,
acum cîţiva ani Vasile Blaga, şi, pe de altă parte, din Partidul
Liberal-Democrat (P.L.-D.), care reprezenta partea de „stînga“ a Partidului
Naţional Liberal! După întovărăşire, s-a numit, o vreme, Partidul Democrat-Liberal,
apoi, considerîndu-se, probabil, că aglutinarea s-a cimentat puternic, liderii
lui şi-au rescris, după 2010, sigla renunţînd la liniuţa ghinionistă: P.D.L.
Partidul Democrat, condus de Petre Roman,
desprins din P.D.S.R., chiar dacă era „mai liberal“ decît P.D.S.R., era tot
partid de „stînga“. De aceea, după ce Traian Băsescu l-a eliminat pe Petre
Roman de la şefia P.D.-ului – eliminare pentru care, repet, trebuie lăudat
permanent Traian Băsescu! –, acesta s-a străduit şi a reuşit să bage P.D.-ul în
Internaţionala Socialistă, în ciuda
opoziţiei puternice a lui Ion Iliescu et
comp. Deci, P.D. era partid de stînga! Dar perfidia rezida în faptul că,
dîndu-se, ipocrit, ca partid de „dreapta“ faţă de P.D.S.R., i-a prostit pe
fraieri şi a intrat în C.D.R., care era Opoziţia de Dreapta. Dar, în realitate,
în coaliţia C.D.R., P.D. nu făcea decît să apere interesele clicii de „stînga“
din care provenea. Ca atare, Stînga, ajunsă în Opoziţie în mandatul 1996-2000,
era apărată de furia partidelor „Dreptei“, din C.D.R.
(P.N.Ţ.C.D.+P.N.L.+U.D.M.R.+U.F.D.+P.U.R.+ P.A.C.+P.E.R.+ETC.), astfel că
„Stînga“ manevra Puterea, dar aflată fiind în Opoziţie! Şmecherie mai mare şi
mai subtilă nici nu se putea! Fiindcă opinia publică are memoria scurtă, să ne
amintim că P.D.-ul lui Traian Băsescu (şi chiar Traian Băsescu
personal) făcea mereu obstrucţii alianţei C.D.R.,
ajungînd pînă la impunerea schimbării premierului Victor Ciorbea cu Radu
Vasile. Drept recunoştinţă, ex-premierul „P.N.Ţ.C.D.-ist“ Radu Vasile şi-a
schimbat traseul politic la P.D., unde, se pare, hibernează, bine mersi!, şi
acum!
De asemenea, relevam traseismul politic al
principalilor lideri de partid, îndeosebi ai P.L-D., precum Theodor
Stolojan-Scrîşnet şi Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă. Aceştia doi au condus
Partidul Liberal-Democrat, rupt din P.N.L. Theodor Stolojan, fost F.S.N.-ist,
fost ministru de Finanţe în guvernul Roman, fost premier F.D.S.N.-ist,
succesorul lui Petre Roman, a devenit preşedintele P.N.L., de unde a fost
alungat de către Valeriu Stoica. De aceea scriam în septembrie 2008: «Acum,
P.D.-L., condus de Emil Boc şi Theodor Stolojan, conţine scursurile provenite
din P.D. şi P.N.L., cum sunt Theodor Stolojan – care fusese dat afară din
P.N.L. de Valeriu Stoica, iar acum face „partid bun“ cu chiar fostul său inamic
Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă! Vedeţi cît de îmbîrligat este „sistemul
ticăloşit“, clasa politică actuală pe care am numit-o clicocraţia cleptocrată?!»
Dar, deşi P.D.L.-ul lui Traian Băsescu era cotat ca partid de stînga, sau, mă
rog, de centru-stînga, în noaptea de 30 noiembrie 2008, după votare, noul şef
al P.D.-L., marioneta lui Traian Băsescu, Emil Boc, s-a trezit din euforia
succesului şi l-a categorisit ca partid de dreapta. „A cîştigat Dreapta!“, a
declarat el, pe cît de sentenţios, pe atît de caraghios.
Recent, în ianuarie-februarie 2012, ca urmare
a creşterii protestelor exprimate în Piaţa Universităţii, în Piaţa Victoriei şi
în pieţele principalelor oraşe, Puterea începuse să se teamă, iar Opoziţia era
în derută, mai ales după apariţia, în Piaţa Universităţii, a sloganului „P.D.L. şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ În
fond, sloganul reda, mai plastic, deşi mai puţin explicit, conceptul cleptocraţiei.
Fireşte, lozinca a fost contestată de presa aservită, lansarea sa fiind
atribuită – cu rol de diversiune – P.D.L.-ului spre a discredita U.S.L., iar alte publicaţii o atribuiau
lui Mircea Toma, de la Agenţia de monitorizare a presei! Ghinionul partidelor
care formează cleptocraţia a fost că sloganul buclucaş a început să se
adeverească.
Dar să urmărim pastişa titlului filmului The Good, the Bad and the Ugly
(1966), în varianta politicianistă românească
– Cel Bun, Cel Rău şi Cel Urît.
The Bad – Cel Rău: Sorin Frunzăverde
Scursurile
din P.D.L. au început să se scurgă în P.N.L.! Începutul a fost făcut prin trădarea lui Sorin Frunzăverde, sculă
importantă în P.D.L.: prim-vicepreşedinte! „După
Frunzăverde au tulit-o la PNL alţi 106 membri importanţi ai filialei locale“.
Printre aceştia erau şi cîţiva parlamentari. Exemplul ayatollahului
Sorin Frunzăverde a fost urmat, pînă în 23 aprilie, de alţi 16 traseişti: «Iosif Secăşan. Dorin Păran. Mihaela
Popa. Cezar Măgureanu. Ioan Sbârciu. Petru Filip. Gheorghe Hogea. Valentin
Rusu. Gheorghe Ciobanu. Marius Dugulescu. Marian Avram. Ştefan Seremi. Eugen
Uricec. Iosif Blaga. Nicolae Dobra. Gabriel Tiţa Nicolescu... Am pus puncte-puncte
pentru că lista e deschisă, iar în subteranele ei fierbe magma politică mai
ceva ca în măruntaiele vulcanului islandez Eyjafjallajokull“.
[…] Cei mai „descurcăreţi“ dintre
PDL-işti sar în luntrea PNL sau pe corveta PSD», – zice Grigore
Cartianu, în articolul „Tribul
traseiştilor“. Într-adevăr, au urmat şi alţii, pînă inclusiv în timpul dezbaterii
moţiunii, ultimul fiind un laş ca Cătălin Croitoru – care, în preziua moţiunii
se dădea disident: „Voi
vota la vedere moţiunea de cenzură. Sunt dezamăgit de Ungureanu“ – declarase
el, „curajos“ şi ţîfnos, în 24 aprilie. Dar a trecut la P.S.D. abia în 27
aprilie, imediat după votarea de către el a moţiunii! Fiindcă se
ştia, deja, din 26 aprilie, că moţiunea va trece, iar guvernul Ungureanu va
cădea!
În baza evaluării P.D.L. de către
Emil Boc ca partid de dreapta, Sorin
Frunzăverde a trecut la P.N.L. ca să
facă cu Crin Antonescu „dreapta modernă“, mai ales că şi Valeriu Stoica
tipărise (dar nu cred că o şi citise!) o carte despre dreapta modernă. Şi, după
Frunzăverde, aproape toţi traseiştii care i-au urmat exemplul au trecut la
P.N.L. Deci, cele mai multe scursuri din P.D.L. s-au scurs în P.N.L. Cîţiva au
trecut la P.S.D. şi unul, „răzgîndacul“
Ioan
Sbârciu, a
trecut artistic, „cu
voce tremurândă“, la P.C. Ca atare, a devenit
absolut întemeiat sloganul „P.D.L. şi
U.S.L. aceeaşi mizerie!“, care fusese clamat în Piaţa Universităţii şi
comentat în multe mass media, înainte
de cotitura „doctrinară“ bruscă
a lui Sorin Frunzăverde din P.D.L. în P.N.L. – care
P.N.L. face, în U.S.L., casă bună cu inamicul său doctrinar, P.S.D. Dar P.N.L.
face, în U.S.L., şi alianţă strînsă cu P.C., deşi, ca partid conservator, este,
doctrinar, anti-liberal şi deşi, pe vremea cînd anterior, sub denumirea de
P.U.R., fusese social-liberal şi aliat cu P.S.D.! Adică o harababură politică
întreagă, dar care nu este sesizată de prostime! O altă încurcătură ideologică
din U.S.L. rezidă în faptul că, pînă în preziua fugii
lui Sorin Frunzăverde din P.D.L., acesta fusese tot timpul în colimatorul
ziarului Jurnalul Naţional, care-i demasca afacerile oneroase.
Mircea Marian denunţa, în articolul Frunzăverde în gazeta lui Voiculescu: «De la exponent al „mafiei PDL“ la „voce
clară şi minte lucidă“» din Evenimentul
zilei din 28 martie 2012, duplicitatea prezentării prim-viceliderului
P.D.L. în presa controlată de U.S.L.: «Înainte de a ridica în slăvi dezertarea
lui Sorin Frunzăverde de la PDL la PNL, preşedintele Consiliului Judeţean
Caraş-Severin a fost una dintre ţintele preferate ale „dezvăluirilor“ din Jurnalul Naţional. Cu doar o zi înainte
ca Frunzăverde să devină liberal, gazeta familiei Voiculescu scria despre
„scandalul Moldomin“, unde se sugera că oamenii prim-vicepreşedintelui PDL s-ar
afla în spatele unei tentative de privatizare frauduloasă a acestei societăţi.
„Marian Mihăilă, fost ofiţer de Securitate şi SIE, prorector al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa, este coleg de
lojă masonică şi om de încredere al liderului PDL Caraş-Severin, Sorin
Frunzăverde, supranumit „Ayatollah-ul“. Fostul ofiţer avea sarcina ca planul de
preluare a Moldomin de către firma elveţiană să devină realitate. Ceea ce se
traduce prin ajungerea societăţii sub un control discret al intereselor ruse,
via cetăţenii sârbi, mascate în investiţii elveţiene“, afirma Jurnalul Naţional la 26 martie». Şi,
după ce trecea în revistă principalele acuze aduse lui Sorin
Frunzăverde de la începutul acestui an, Mircea Marian încheie ironic: «La 28
martie 2012, Jurnalul Naţional
şi-a schimbat radical atitudinea faţă de fostul lider PDL şi, într-un
editorial, scria despre acesta: „Sorin Frunzăverde nu e un disident. E însă o
voce clară şi o minte lucidă. Sunt câţiva ani de când, în forurile partidului şi
în alte împrejurări, a cerut să se renunţe la un centralism hulpav, la
distribuirea abuzivă a resurselor. (…) A fost, poate, mai tranşant ca alţii“».
De fapt, Mircea Marian s-a pripit puţin şi a
exagerat, necitind tot ziarul, deoarece, tot în 28 martie, Jurnalul Naţional publica, sub semnătura lui Adrian Mogoş şi Mircea
Opriş, articolul «Viaţa
şi opera lui Frunzăverde. Ce a făcut „baronul“ de Caraş-Severin în ultimele
zile. De ce a fugit din PDL»,
care începe astfel: „Viitorul candidat al USL la alegerile locale din
Caraş-Severin a trecut, scârbit de partidul căruia i-a fost fidel întreaga sa
carieră politică, în barca Opoziţiei. Cu active şi pasive. Astăzi, ne ocupăm de
pasivele lui Funzăverde (sic), pe
care le-am contabilizat cu fidelitate, în Jurnalul
Naţional, în decursul anilor. Iată ce s-a întâmplat pe finalul stagiului
său pedelist“. După care, într-un lung articol, trec în revistă
pasivele. Deja, în 26 martie, Mircea Opriş publicase articolul inflamant Moldomin,
un scandal cu implicaţii internaţionale, din care tocmai citase Mircea
Marian pasajul despre „scandalul Moldomin“ şi în care era dezvăluită activitatea
pernicioasă a lui Sorin Frunzăverde, în urma căreia a fost arestat, printre
alţii, judecătorul Cătălin Şerban, vicepreşedinte al Curţii de Apel Timişoara. Editorialul
din care se inspirase Marian Mircea pentru a-şi construi ironia din titlul său,
publicat, tot în 28 martie, anume „Frunzăverde
denunţă statul poliţienesc“, este scris de Petru Calapodescu şi atestă
că în redacţia Jurnalului Naţional,
chiar dacă „nu ştie stînga ce face dreapta“, este, totuşi, libertate de
exprimare, de vreme ce pot apărea materiale TOTAL contradictorii în acelaşi
număr al ziarului: cel cvasi-apologetic al lui Calapodescu şi cele demolatoare
ale lui Adrian Mogoş şi Mircea Opriş!
Un analist de conjunctură,
Iulian Leca, ar vrea să-i făţuiască dezertarea lui Sorin Frunzăverde, dar nu se
hazardează prea mult şi, într-un text ambiguu încă din titlul materialului, Un
gunoi. Doua gunoaie. Nici nu stiti ce ati pierdut!, zice, scuzîndu-l, la
grămadă, pe Frunzăverde:
„Greu îl poţi numi traseist, deşi oportunismul e singura ideologie cunoscută de
politicienii noştri“. Or, oportunismul este nota definitorie a traseiştilor. Cu
o astfel de „logică“ duplicitară şi ca să nu se compromită ca „analist
politic“, Leca îşi face o „plasă de siguranţă“: „Nu m-ar mira ca introducerea
lui Frunzăverde în USL mai degrabă să compromită uniunea decât să o ajute.
Efectul dezertării e teribil pentru imaginea PDL, dar asta nu presupune că
intrarea în PNL înseamnă 100 la sută garantat succes pentru imaginea USL.
Dosarele şi toate acuzaţiile (unele formulate până acum chiar de către liderii
USL) te pot şi nenoroci, nu te transformă sigur într-un erou“. Dar „plasa“ lui
Leca, pe cît pare ea de fină, de „rafinată“ în ambiguitatea sa, pe atît s-a rupt
de uşor: infiltrarea lui Frunzăverde în P.D.L. – cu surle şi tobe în care suflă
şi bate Crin
Antonescu-Vorbete, «onorat de venirea
lui Frunzaverde şi de faptul
că va fi coleg de partid
cu un om politic „de o asemenea talie şi un asemenea calibru“» – înseamnă,
în mod garantat, eşecul imaginii U.S.L.
Ipocrizia, fariseismul, oportunismul şi
traseismul evident al lui Sorin
Frunzăverde sunt denunţate de sagacitatea lui Cristian Câmpeanu, în
articolul vitriolant Cine
îl urmează pe „Ayatollahul‘‘ Frunzăverde?: «În decembrie 2007, Sorin
Frunzăverde a denunţat fuziunea dintre Partidul Democrat şi Partidul
Liberal-Democrat drept un „melanj penibil“ dintre doctrina creştin-democrată şi
cea liberală, el militând pentru puritate doctrinară în sensul asumării
integrale a creştin-democraţiei. Ulterior şi-a menţinut criticile la adresa
liberalismului, intrând în polemică cu aripa liberală a partidului – aripa
Stoica – şi criticând măsurile de austeritate ale guvernului Boc pe temeiul că
doctrina populară are o importantă componentă socială. Din acest motiv,
afirmaţia sa că se vede pe sine „construind
dreapta modernă alături de Crin Antonescu“ nu este credibilă (s.n.,
V.I.Z.). Pe de o parte, Frunzăverde a fost un adversar constant al
liberalismului, iar, pe de alta, nu este limpede cum se poate construi dreapta
modernă în echipă cu socialistul Victor Ponta şi cu [conservatorul
– n.n., V.I.Z.] Dan Voiculescu». Tot Cristian
Câmpeanu relevă cu acuitate, în articolul „Călătorie sprâncenată, Frunzăverde!“,
că „Frunzăverde aparţine unei specii de politician care ar trebui să dispară“.
Adică e în totală contradicţie cu opinia lui Crin Antonescu, cum că este
„onorat de venirea lui Frunzăverde“ în P.N.L.! Cît despre sintagma
americană – cam absconsă – „binecuvântare deghizată“, ea are drept
corespondent, în logica folclorică românească, expresia „Tot răul spre bine!“ –
care este, totuşi, mai explicită, în ciuda formulării şocant-paradoxale! Răul
este Frunzăverde şi este „spre bine“ fiindcă, precum o măsea stricată, pleacă,
iar golul lăsat de el este binele pentru P.D.L., „răul“ ajungînd în gura P.N.L.-ului,
care, între timp, a ajuns „în gura lumii“ din cauza lui!
Totuşi, există şanse ca duetul Sorin
Frunzăverde-Crin Antonescu să se înţeleagă în baza dictonului „Asinus asinum fricat – Măgarul pe măgar
freacă!“, deoarece şi Crin
Antonescu este el însuşi un traseist: «Crin-Trei
partide. Mai înainte s-a perindat pe la Partidul Alianţei Civice (PAC) şi
Partidul Liberal 1993 (PL-’93) al lui Dinu Patriciu. Chipurile, aceste partide
erau tot liberale, pentru că au tot fuzionat cu PNL pe măsura ratării pragului
electoral, iar Antonescu s-ar fi învârtit numai în familie. Nimic mai neadevărat,
ţinând cont de faptul că liderii PNL, PL-’93 şi PAC se urau de moarte, iar „virginul“
Crin a participat din plin la puciurile de partid. În principiu, dacă acuzaţia
de „traseism politic“ este neîntemeiată, atunci este inexplicabil de ce
Antonescu a ascuns din biografia lui oficială apartenenţa la alte două partide în
afara de PNL, cel pe care îl păstoreşte în prezent».
Sunt curios să aflu cînd va ajunge Iulian
Leca (şi alţii ca el) la certitudinea că, realmente, intromisia lui Sorin
Frunzăverde, a clicii sale şi a pletorii de dezertori P.D.L.-işti în U.S.L.
– predilect în P.N.L., pe motiv de „comuniune doctrinară“, cum vrea să
acrediteze ideea Crin Antonescu – a compromis, deja, cu necesitate uniunea! Pentru
că, „lumea
lui Băsescu“ – cum perora un alt „analist politic, director executiv
al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală“, cu multă fatuitate, dar
pe deplin ilogic – nu va dispărea, căci, iată, a penetrat – ca-n brînză,
deşi etala cu fermitate rectitudine morală! – lumea Opoziţiei reprezentată de
U.S.L. şi se va perpetua în aceasta, reconfigurînd cleptocraţia!
Speranţa noastră stă în lumea procentajului
de 55 la sută din electorat care nu s-a prezentat la vot la ultimele alegeri şi
care trebuie să vină acum!
The Ugly – Cel
Urît: Cătălin Croitoru
Dar, la fel cum, după ce Valeriu
Stoica l-a dat afară din P.N.L. pe Theodor Stolojan şi, apoi, au devenit colegi
de partid în P.D.L., combătînd, împreună, pentru distrugerea României, tot aşa, agresivul
găunos Cătălin Croitoru a devenit coleg de partid cu inamica sa, Ecaterina
Andronescu. Fireşte, principial şi teoretic vorbind, un lider
sindical – chiar dacă era farsor – ca Cătălin Croitoru nu putea fi decît
oponentul Ecaterinei Andronescu, cît a ocupat fotoliul de ministru al Educaţiei.
Dar, după ce liderul sindical al Federaţiei Educaţiei Naţionale (F.E.N),
Cătălin Croitoru, şi-a
vîndut mandatul de lider sindical pe unul de
membru al P.D.-L., de guvernămînt, şi amîndoi au ajuns în Parlament pe poziţii opuse, Cătălin Croitoru a devenit
şi mai rău. Rupea lanţul şi mai multe nu. De exemplu, la emisiunea „Miniştri pe
făraş“, de la Realitatea TV, din 6
august 2009, la ora 22 şi 5 min., o admonesta, foarte grobian (sau, zis
popular, măgăreşte), pe d-na Ecaterina Andronescu pentru că îl întrerupe din
vorbit – deşi spunea, ca de obicei, inepţii, iar d-na ministru avea motiv să-l
întrerupă; la ora 22 şi 10 min., Gheorghe
Isvoranu, liderul F.S.L.I., i-a
reproşat, de la obraz: „Pînă în decembrie, d-l Croitoru era în minister zi de
zi, iar după ce a ajuns parlamentar P.D.-L, nu a mai călcat pe acolo, de
cît de puţin îl interesau problemele profesorilor“; la ora 22 şi 11 min.,
Cătălin Croitoru se lăuda, reproşîndu-le interlocutorilor: „Am absolvit şi eu o facultate de drept…“ (la
Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir,
unde este lector şi coleg
cu Elena Udrea, care i-a predat, evident, Dreptul şi l-a făcut licenţiat în
Drept!); la 22 h 29 min., d-na Ecaterina Andronescu a fost nevoită să-l
întrerupă iarăşi, pentru a-l pune la punct: „Sunteţi în eroare!“
Cătălin Croitoru era, în anii
2008-2010, foarte „vocal“, adică „tare-n clanţă“, dar nu trebuia luat în
serios, după cum releva
ministrul Educaţiei Cristian Adomniţei: „Mi se pare inutil să dau atenţie
unui om a cărui singură calitate este slujul făcut stăpînilor lui, în schimbul
fotoliului de ministru al Educaţiei“! Într-adevăr, în 11 decembrie 2008 ziarista Oana Matei
vehicula ideea: „Cătălin Croitoru ar putea fi noul ministru al
Educaţiei“. Apoi, în 18 decembrie
2009, eram speriaţi de Iulia Roşu: Cătălin
Croitoru, noua propunere a PDL pentru
Ministerul Educaţiei! Dar – cum teoretiza marele
Hegel –, „pentru a doua oară şi definitiv, în Istorie“, pigmeul
Cătălin Croitoru a dat chix în istoria sa politică personală. El avea să declare
spăsit şi „modest“ că, sanchi!, nu-l interesa postul de ministru al Educaţiei! Aşa
spune şi vulpea cînd nu ajunge la struguri: că sunt acri. Farsor cum e, a
declarat presei, în 22 decembrie 2009, că motivul renunţării la funcţia atît de
mult rîvnită ar fi fost bugetul mic alocat Învăţămîntului. Dar, fireşte, adevărul
este că „Cătălin Croitoru, propunerea pentru portofoliul Educaţiei, a
întrunit, atunci, cele mai puţine voturi favorabile, 34, dintr-un total de 66“. Această înfrîngere la
scor mare a suferit-o în cadrul Colegiul Director al P.D.L., adică în faţa
colegilor săi!
S-a zbătut mult să fie numit
ministrul Educaţiei, deşi nimic nu îl recomanda pentru acest post, căci, prin
calităţile sale negative, era total contraindicat. Şefii şi colegii lui
s-au clarificat cu cine au de-a face şi n-a ajuns ministru. Apoi, după un timp,
a dispărut din toate mass media şi a
fost acoperit de un anonimat gros şi greu, din care a mai ieşit abia acum, cu ocazia
votării moţiunii. Dintre păcatele sale, s-a
evidenţiat, totdeauna, laşitatea: Cătălin Croitoru a fost parlamentarul care a
părăsit ultimul corabia care se scufunda, dîndu-şi demisia chiar de la tribuna
Parlamentului, după ce a votat moţiunea de cenzură: adică abia în ultima clipă!
El a mai declarat, „revoltat“, că
„răbdarea
are o limită şi că paharul răbdării s-a umplut“ şi, de asemenea, că „nu mai puteam
accepta umilinţa de a sta în bancă“! „Eu, Cătălin Croitoru, îndată după ce îmi
voi exercita votul la moţiune, îmi
voi înceta activitatea în grupul PDL şi voi începe să activez în grupul PSD“! Chiar aşa! Chiar din Parlament va
începe să activeze! Oare nu i-o fi fost frică de d-na Ecaterina Andronescu,
pentru că îi va bate obrazul pentru această ticăloşie, deşi ar fi meritat chiar
să-i dea cu poşeta-n cap?! Pe „Lista
candidaţilor pătaţi“,
figura, în 22 octombrie 2008, acest text:
«Cătălin Croitoru
(PD-L)
Liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale şi candidat din partea PD-L; flagrant conflict de interese: platforma sindicală devine campanie electorala pentru liderul devenit candidat şi pentru partidul care îl susţine, dar şi campanie contra partidului de la guvernare; candidatul îşi camuflează parte din venituri, în declaraţia de avere, sub formula „conform declaraţiei fiscale“ – declaraţie care nu are caracter public.»
Liderul Federaţiei Educaţiei Naţionale şi candidat din partea PD-L; flagrant conflict de interese: platforma sindicală devine campanie electorala pentru liderul devenit candidat şi pentru partidul care îl susţine, dar şi campanie contra partidului de la guvernare; candidatul îşi camuflează parte din venituri, în declaraţia de avere, sub formula „conform declaraţiei fiscale“ – declaraţie care nu are caracter public.»
Este clar că el a schimbat macazul nu
din cauza „umilinţei“ îndurate cu stoicism, ci, în realitate, pentru că îi
poartă ranchiună lui Emil Boc, fiindcă nu s-a ajuns, şi el, ministru, măcar
două luni, două săptămîni şi trei
zile ca Mihai-Răzvan Ungureanu. Apoi, Cătălin Croitoru mai este şi mincinos,
imoral, căci era membru
al P.D. din 1998 – deşi, ca mare lider sindical, nu avea voie să fie şi
membru de partid – şi nu din 2008, cum anunţase, în
aprilie 2008, Emil Boc, şi cum dezinforma el presa şi opinia publică, în 18
aprilie 2008, în interviul luat de Iuliana Gătej, sub titlul „Liderul sindical Cătălin Croitoru: „Între mine
şi PD-L a fost o atracţie reciprocă“: „A fost o atracţie reciprocă,
la fel ca într-un mariaj. Ne-am plăcut şi am decis să ne căsătorim. Am avut cea mai bună ofertă dintre toate
partidele cu care am negociat“ (s.n., V.I.Z.). Aşadar, după două propoziţii
simple, în a treia se contrazice singur, „îşi dă cu stîngu-n dreptul“ – doar e
inginer, ca profesie –, căci, de vreme ce negociase cu alte partide,
nu putea fi vorba de „o atracţie reciprocă“, un fel de dragoste la prima
vedere! Dimpotrivă, a fost o autentică
ţigăneală: care partid îi dă o funcţie mai barosană, la ăla se duce. Într-adevăr, ziarista, şireată, îl încolţeşte:
„Dar
aţi negociat şi cu PSD. Nu aţi acceptat pentru că era ocupat Departamentul de
Educaţie de Cati Andronescu?
Ce să spunem... conduce departamentul de educaţie. Nu e vorba de asta, ci că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu doctrina lor“.
Ce să spunem... conduce departamentul de educaţie. Nu e vorba de asta, ci că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu doctrina lor“.
Aici, acest ingineraş de sîrme şi şuruburi se crede un mare farsor, dar nu e decît un mic guguman. Pardon!
Scuzaţi! Erată. Vedeţi ce „doctrină“ puternică avea un lider sindical ca Cătălin Croitoru?! În 18 aprilie 2008 nu era „pe aceeaşi lungime de undă“ cu P.S.D-ul, dar după exact patru ani şi opt zile, în 27 aprilie 2012, prin
umilinţe îndurate pînă la capătul răbdării, şi-a acordat lungimea de undă cu P.S.D.-ul
şi a devenit coleg cu Ecaterina Andronescu, faţă de care, în 6 august 2009, avusese
un comportament de bădăran, deşi, ca „prof. univ. dr.“ la o Universitate
Creştină, trebuia să se comporte ca un pedagog şi ca un creştin. Dar, evident,
Cătălin Croitoru este creştin doar în „poză“. Elocvent, în acest sens, este că,
după cum remarcaţi şi în afişul electoral alăturat, şi-a confecţionat o poză
electorală cu gestică şi conotaţii creştine, folosindu-şi chiar numele în făţuirea
sloganului: „Împreună croim VIITORUL!“ Pentru că, chipurile, ar fi avut un nume
predestinat: un croitor croieşte! Apoi, face fraze mobilizatoare cu trimiteri
la copii, la părinţi, la pensionari ş.a. Puţin a lipsit să nu bage în afiş inclusiv
Porunca a 7-a
din Decalog (Ieşirea, 20, 14)! Numai că
aşa de bine a croit viitorul, încît, votînd ca slugă a P.D.L.-ului, a băgat
România în colaps: a votat
legile criminale prin care le grăbeşte extincţia pensionarilor, prin care a
umilit Armata activă şi de rezervă, prin care a periclitat
securitatea naţională!
Ecce
homo!
Adică, pe româneşte, zici Cătălin Croitoru şi tragi apa; sau tragi o înjurătură,
cum fac aproape toţi comentatorii interviului Iulianei Gătej, precum şi ai celorlalte articole indicate aici, prin hyperlink-uri!
Am zăbovit mai mult asupra acestor două
personaje politicianiste, deoarece ele sunt simptomatice pentru actualul Parlament
produs de „uninominal“, pentru politica românească şi, evident, pentru P.D.L.: Sorin Frunzăverde prin
puterea malefică dobîndită prin accederea în structurile Puterii şi ale
politicii, iar Cătălin Croitoru prin dimensiunea meschină pe care o reprezintă
pe esplanada „sistemului ticăloşit“ (Băsescu dixit). Era necesar ca doar aceştia doi P.D.L.-işti de frunte să „spele
putina“ în U.S.L. şi ar fi fost suficient pentru compromiterea uniunii – care,
şi aşa, este o uniune contra-naturii sau, zis academic de chiar Traian Băsescu
şi Sorin Frunzăverde, „conjuncturală“ – adică făcută din nevoia de a reacapara
„ciolanul“ Puterii!
The Good
– Cel Bun: Adrian Năstase
Dar ex-premierul social-democrat Adrian
Năstase încearcă să scuze turpitudinea
traseismului şi să o facă ingurgitabilă printr-o eboşă de „teoretizare“
politologică – sau, zis în limbajul populăros al preşedintelui Traian Băsescu, vrea
să îi determine pe ignoranţi (eu mă jenez, totuşi, să
spun, ca Traian Băsescu, „tîmpiţi“) să înghită pe nemestecate această nemernicie, fiindcă
ştie că prostimea deţine o vastă şi profundă incultură politică. De aceea, Năstase
pretinde că Frunzăverde nu ar fi – Doamne, fereşte! – un „traseist“ (în timp ce
Radu
Berceanu îl caracterizează drept „trădător“!), ci, în generozitatea, în bonomia
sa, Năstase consideră, condescendent – se vede asta şi pe faţa lui, deşi i-a cam
dispărut aroganţa de altă dată, probabil din cauza nenumăratelor procese cu
care l-a hărţuit Traian Băsescu, acesta forţînd Ju$tiţia
să îl condamne la doi ani de închisoare cu executare pentru că, printre
altele, mituise pe unii cu nişte dolari care aveau să fie tipăriţi de către Trezoreria
S.U.A. abia la doi
ani după ce el îi „dăduse“ ca mită! –, consideră, ziceam, că ar fi vorba doar de nevinovata
„revenire
la o situaţie normală, de stabilitate“! I-auzi brîul! Ca sociolog, Adrian
Năstase face o palidă încercare de a înfrumuseţa realitatea, care este, totuşi,
hîdă – nu doar politic, ci şi sub aspect economic, social, cultural, spiritual; fireşte,
din cauza exclusivă a politicului! Mai
grav. Pe lîngă faptul că este hîdă, realitatea este şi falsificată de politic. Deputatul
P.S.D. Ion Stan demască, în Parlament, această falsificare, echivalentă cu
trădarea de ţară: «Puterea
de la Bucureşti este cel puţin complice la o manoperă sistemică de falsificare
a indicatorilor macroeconomici, care a împins la decizii politice greşite, ale
căror efecte sunt trădarea de ţară, în
varianta subminării economice şi a ştirbirii suveranităţii şi independenţei
politice, urmare a aservirii faţă de organizaţii străine. […] Astfel,
la momentul actual, anul 2012, diferenţa dintre datele macroeconomice reale şi
cele făcute oficial publice (după „prelucrarea“ de către Banca Naţională a
României, Ministerul Finanţelor Publice, Institutul Naţional de Statistică,
Comisia Naţională de Prognoză) a ajuns, pe calea adâncirii diferenţei,
menţinută în mod voit, dintre capacitatea administrativă macroeconomică şi
capacitatea de evoluţie a economiei reale şi pe calea efectelor dezvoltării
economiei reale, la dimensiuni considerabile. Datele privind produsul
industrial brut sunt subevaluate cu circa 20 la sută (PIB real = PIB comunicat
public + 20 la sută). Aceasta subevaluare a datelor economiei reale a fost
necesară pentru a se demonstra, pe bază de date false, că România are nevoie de
împrumuturi internaţionale. Manopera prelucrării statistice frauduloase a fost
realizată în cadrul unei strategii integrate pe care „asasinii economici“ - în
cazul României, Jeffrey Franks şi predecesorii săi – au aplicat-o la nivel
global. […] Aplicarea unui astfel de plan de asasinare economică a fost
favorizată de elemente pe care FMI le-a identificat în România şi valorificat
ca atare: lipsa unor strategii economice viabile; incapacitate administrativă
(instituţională şi legislativă); corupţie în proporţii de subminare a economiei
naţionale».
Deci, aplicînd principiul machiavelic „Scopul
scuză mijloacele“, d-l dr. în drept Adrian Năstase pregătea opinia publică în
vederea acceptării, ca fiind morală, a revenirii la matcă a U.N.P.R.-iştilor
evadaţi din P.S.D; ar avea şi o acoperire plauzibilă dacă şi „Prostănacul“ ar
reveni în partid. Scopul îl definise clar Năstase: „Sigur că există rezerve la
nivel de principiu, dar obiectivul e de a câştiga alegerile, după o perioadă în
care actuala Putere va folosi orice mijloace pentru a lua oameni de la noi. Încercăm
să mergem înapoi spre zona de stabilitate adusă de votul anterior“ (adică cel de dinainte de uninominal – n.n.,
V.I.Z.). Principiul politologic „Scopul scuză mijloacele“ are ca
echivalent pragmatic, în paremiologia românească, proverbul, cinic şi necreştinesc,
„Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!“ Românii, care sunt mai mult decît
creştini, sunt ortodocşi, evită, îndeobşte, să se facă frate cu dracul: scuipă-n sîn, îşi
fac cruce şi caută o rezolvare cinstită, de care să nu le fie ruşine sau frică mai tîrziu. De
altfel, şi dictonul lui Machiavelli (care era şi una din devizele
Cardinalului
Richelieu, prin care-şi scuza asasinatele politice) şi-a dobîndit, între timp, o imagine rău
famată, fiind perceput, de obicei, în dimensiunea sa malefică, mefistofelică. Ca
atare, dezertarea lui Sorin Frunzăverde este percepută în opinia publică drept
ceva malefic, repudiabil în mod categoric, în contradicţie cu toate asezonările
pretins pozitive atribuite de Crin Antonescu, dar, în fond, imorale şi
demagogice: numai el putea fi onorat de asocierea cu Frunzăverde, a cărui dimensiune
histrionică este proprie şi lui Antonescu.
Desigur, în politica înaltă a Statului, aşa
cum preconiza Niccolò
Machiavelli, admit, totuşi, că, in
extremis, recurgerea la aplicarea dictonului „Scopul scuză mijloacele“ – sau a proverbului românesc „Fă-te frate
cu dracul pînă treci puntea!“ – este utilă şi „morală“ în politică, moralitate
introdusă prin expresia absconsă „din raţiuni de stat“! Domnitorii români l-au
aplicat încă dinainte de Machiavelli, dinainte chiar de Burebista. Invocarea –
adesea cu reproş – a politicii bizantinismului are, în substrat, ca bază a
reproşului, tocmai sugerarea recurgerii subtile de către bizantini şi, simultan,
de către principii români – care se originau, în politică, din Bizanţ – la aplicarea
principiului „Scopul scuză mijloacele“.
Cu „scuza“ – deşi, în fond, este, dimpotrivă, un merit – că domnitorii români
care se „făceau frate cu dracul“ s-au dovedit mai isteţi decît dracul şi, „trecînd
puntea“, au asigurat supravieţuirea Statului şi a Naţiunii Române! Pe cînd, conducătorii
postdecembrişti ai României au fost păcăliţi de „dracul“ – adică de F.M.I.,
B.I.R.D., organizaţii politice internaţionale, corporaţii transnaţionale etc. –
şi am ajuns în situaţia de faţă, intolerabilă!
Dar, Adrian Năstase, îmbălsămînd în „necesitate politică“ traseismul, ca ex-preşedinte
al Camerei Deputaţilor, se face că ignoră oportunismul
absolut reprehensibil al deputaţilor
minorităţilor naţionale, care, prin obedienţa lor, se comportă la
fel ca U.D.M.R.: votează exclusiv cu Puterea, pe care o
şantajează sistematic; şi, evident, cu partidele şi/sau
coaliţiile aflate în situaţia de preluare iminentă a Puterii – ca în cazul de
faţă: alături de traseiştii P.D.L.-işti, deputaţii
alogenilor şi-au adus – în
mod esenţial, cum
anticipase d-l dr. Gheorghe Funar, în 26 aprilie a.c. – obolul la alungarea
guvernului (Austro)-Ungureanu (ademeniţi,
se pare, cu funcţii guvernamentale, cum e cazul lui Varujan
Pambuccian-Nosferatu, propozabil
pentru postul de ministru
al Comunicaţiilor).
O altă gafă politică a făcut-o generalul (r.) Corneliu Dobriţoiu (propozabil pentru postul de ministru al Apărării din partea
P.N.L.). În emisiunea sa din 23 aprilie, Radu Tudor l-a întrebat pe general –
„ţinînd cont de pregătirea domniei voastre în domeniu – dacă e bine să fie
folosiţi trădătorii în politică, la fel ca în război“. Deputatul P.N.L.-ist,
luat, oarecum, prin surprindere de întrebare (de fapt, el pare totdeauna
surprins de orice întrebare şi pronunţă multe „Ăăă…“-uri pînă găseşte, cît de
cît, răspunsul), a declarat ritos şi categoric: „DA!“. Prin această replică, a
dovedit că şi el învăluie traseismul într-un petardism de „moralitate“ şi,
totodată, că are mari lacune atît la Politologie, cît şi la strategie militară,
deşi a fost, vreo doi ani, şeful
Departamentului pentru Politici de Apărare şi Planificare al M.Ap.N.! Surprinzător,
acest „DA!“ hotărît l-a surprins neplăcut şi pe Radu Tudor, care, se pare, se aştepta
la alt răspuns; cel puţin asta se distingea pe faţa sa. Dar, ca amfitrion
susţinător-fervent al U.S.L., l-a aprobat onctuos.
În consens cu manevrele şi
explicaţiile politicianiste apărute, ca
ale lui Adrian Năstase, ale generalului
(r.) Corneliu Dobriţoiu sau ale altora, cleptocraţia
se reface şi se menţine din mers, iar asta înseamnă „stabilitate“ în optica
liderilor ei. Evident, aşa este, dar este vorba de menţinerea establishment-ului, adică a stabilităţii
care a produs cleptocraţia – care jefuieşte de 22 de ani România –, fie că
indivizii care o compun, în cea mai mare parte mereu aceiaşi, se autodenumesc
„social-democraţi“, „liberali“, liberal-moharhişti“ sau altă denumire pompoasă,
dar găunoasă, demagogică! Să ne reamintim că şi în timpul guvernării
P.S.D.-iste, sloganul de ordine pentru a dezavua grevele profesorilor,
medicilor, mitingurile pensionarilor etc. era tot acesta: nevoia de
stabilitate, de „linişte“ – liniştea necesară hoţilor să fure în voie!
În esenţă, prin migrarea unor membri ai
„ciumei portocalii“ în U.S.L. – fie ei importanţi, „de mare calibru“, cum îl
apreciază Crin Antonescu pe ofilitul Frunzăverde, fie poltroni, ignobili şi
insignifianţi ca Cătălin Croitoru – se anulează firava aură de „luptătoare
pentru dreptate“ cu care se drapa U.S.L. şi îşi va pierde şi creditul pe care-l
avea pînă acum – oricum, mult mai mic decît atestă sondajele făcute la comandă.
De aceea, în Mesajul din 29 martie
a.c., intitulat „Ori
SCMD, ori Băsescu“, colonelul (r.) Mircea Dogaru, preşedintele S.C.M.D., „atrage, în mod serios, atenţia că
fugarii, în ceasul al XII-lea, din P.D.L. nu trebuie primiţi ca eroi în
Opoziţie. Locul lor este acela de inculpaţi în justiţie“. Tot în acest Mesaj se precizează că S.C.M.D., care este forţa organizatorică a
Consiliului Naţional al Societăţii Civile (C.N.S.C.) – reprezentînd, potenţial, o
masă de vot de circa 1.800.000 de alegatori – „a negociat, deja, cu cei trei copreşedinţi
ai U.S.L., încheierea unui Contract
social, prin care viitoarea guvernare să se angajeze să abroge toate legile
criminale ale regimului Băsescu“ – cu prioritate Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Legea nr. 119/2010 a
sistemului unic de salarizare şi Legea
nr. 329/2009 privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul. Dar trebuie să atrag atenţia
Consiliului Director al S.C.M.D.
şi membrilor S.C.M.D., precum şi ong-urilor componente ale
C.N.S.C. că, prin infestarea Uniunii Social Liberale cu mutanţii „doctrinari-spontani“
dezertori din P.D.L., componenţa acesteia s-a modificat şi, implicit,
credibilitatea şi moralitatea Uniunii s-au diminuat exponenţial din cauza atît a traseismului ca subterfugiu pentru a scăpa
de răspunderea morală, politică şi, mai ales, penală, cît şi a calităţii execrabile a dezertorilor. Ca atare, Contractul social, care avea, deja, o
valoare îndoielnică, s-ar putea să nu valoreze, în actuala configuraţie partinică
mutantă şi virusată a U.S.L., nici cît hîrtia pe care au semnat cei trei copreşedinţi ai
U.S.L.! Şi, deci, S.C.M.D. şi C.N.S.C. trebuie să aibă o rezervă de forţă de
presiune asupra noilor guvernanţi pentru a-şi ţine promisiunile – fiindcă,
pînă acum nu au dovedit că au cuvînt.
NU mai trebuie să tolerăm nici o încălcare a Constituţiei, nici o formă de jefuire a Patrimoniului Naţional – prin vînzarea pe nimic şi pe comisioane grase a resurselor minerale şi energetice, prin risipirea resurselor financiare, prin înglodarea românilor în datorii la bănci străine, prin periclitarea sănătăţii, prin involuţia sistemului de învăţămînt, prin determinarea românilor să emigreze (adică „să-şi ia lumea-n cap“!), prin periclitarea securităţii naţionale. Această toleranţă a devenit intolerabilă!
Prima concluzie. U.S.L. reuneşte formaţiunile
contradictorii: P.S.D., partid republican şi, chipurile „de stînga“, „socialist“
– deci antimonarhist din premise –, P.N.L., partid de dreapta şi
„liberal-monarhist“ (deci contradictoriu atît în sine, cît şi cu ceilalţi) şi
P.C., partid-parazit, traseist, care se lipeşte de partidul cu cele mai mari
şanse de a (re)intra în Parlament, fost P.U.R., „social-liberal“, năpîrlit în contrariul
său, „conservator“, deşi nu se ştie ce „conservă“ acum, după ce fusese
„social-liberal“ – noţiune opusă conservatorismului! Prin infiltrarea
trădătorilor din P.D.L., U.S.L. se contaminează de „ciuma portocalie“, pe care,
cu mare vigoare partinică, U.S.L. o condamna clamoros pînă la manevra Frunzăverde.
Prin şulfăria Frunzăverde se repetă – avînd aceeaşi sorginte – deplasarea
perfidă, din 1992, a P.D.-F.D.S.N. spre „dreapta“. P.D.-F.D.S.N., devenit
P.D.-ul lui Petre Roman, P.D.-ul lui Traian Băsescu, apoi, P.D.L.-ul lui Emil
Boc-Sorin Frunzăverde-Marko Bela-Mihai-Răzvan Ungureanu, manevrat de Traian
Băsescu, a devenit partid de „dreapta“, repet, spre a se infiltra în C.D.R. şi
a-şi proteja colegii din F.S.N. cu care făcuseră „Revoluţia“. De altfel, am
uitat să precizez că Catălin Croitoru are, şi el, certificat de „revoluţionar
cu merite deosebite“! E
necesar să se verifice dacă, nu cumva, face parte din grupul „revoluţionarilor“
lui George
Costin, băgat, recent, la
gherlă pentru falsificarea certificatelor de revoluţionar! Iată cum P.D.L.-iştii „revoluţionari“ revin la matcă,
adică refac, cu „merite“ şi cu „minte lucidă“, cleptocraţia, pentru a se apăra
unii pe alţii şi a se menţine la Putere!
NU mai trebuie să tolerăm nici o încălcare a Constituţiei, nici o formă de jefuire a Patrimoniului Naţional – prin vînzarea pe nimic şi pe comisioane grase a resurselor minerale şi energetice, prin risipirea resurselor financiare, prin înglodarea românilor în datorii la bănci străine, prin periclitarea sănătăţii, prin involuţia sistemului de învăţămînt, prin determinarea românilor să emigreze (adică „să-şi ia lumea-n cap“!), prin periclitarea securităţii naţionale. Această toleranţă a devenit intolerabilă!
O veritabilă mizerie politică, după cum clama,
spontan, lozinca din Piaţa Universităţii, „P.D.L.
şi U.S.L. aceeaşi mizerie!“ Adică P.D.L. şi U.S.L. se interpenetrează,
reconstituindu-se cleptocraţia! Cam ca în filmul Terminator II, unde robotul-cyborg, după ce fusese topit de căldură, îşi
reconfigura matricea malefică, exterminatoare, pe măsură ce picăturile de metal
se aglutinau.
A doua concluzie. Nu mai votaţi cleptocraţia! Votaţi pe oricare alţii, dar nu pe aceştia
care au mai fost la guvernare. Desigur, chiar în partidele care au guvernat
există oameni valoroşi, care pot fi realeşi în Parlament, precum Valer
Marian şi Ion
Stan, de la P.S.D., dar trebuie căutaţi cu multă grijă. Atenţionările din
2008 ale presei prin „Listele
candidaţilor pătaţi“ au fost insuficiente, aşa că trebuie găsite, urgent,
mecanisme care să-i elimine pe aceştia de pe viitoarele liste de candidaţi. Dar,
oricum, electoratul nu mai trebuie să-i realeagă pe cei care au fost în
guvernele Tranziţiei criminale şi care au dus ţara în colaps, cei care şi-au
făcut averi bătînd din palme, prin afaceri oneroase cu statul. Aceştia trebuie
băgaţi, urgent, la puşcărie. Trebuie aleşi oricare alţii, cel puţin pentru a
sparge clica cleptocraţiei postdecembriste.
A treia concluzie. Pentru a extirpa cleptocraţia,
parcă tot mai bună ar fi o revoluţie autentică, a românilor, în propriul lor
beneficiu. Pe lîngă alţi publicişti sau blogeri, chiar Victor
Ponta a pronunţat, zilele trecute, propoziţia „Pe
ăştia nici dacă-i împuşti nu e suficient!“ Vorbe
fatidice care le-au provocat o criză existenţială Robertei
Anastase şi coechipierului ei Sever Voinescu-Cotoi, „experţi“ în numărarea voturilor
la Legea
nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii – „votată“ în Parlament prin
scamatoria
celor doi, motiv pentru care Victor Ponta le dresase dosarul penal cunoscut,
finalizat, desigur, prin N.U.P, fiindcă sunt oamenii Puterii, pe care nu-i poţi
băga la gherlă. Evident, Victor Ponta a făcut o figură de stil, o hiperbolă,
oarecum, deoarece, ca fost procuror, a avut pistolet în dotare şi ştie că, în ultima
vreme, muniţia s-a scumpit foarte mult şi, apoi, ar fi risipă de cartuşe: mai
ieftină ar fi spînzurătoarea şi, mai eficientă imagologic, tragerea în ţeapă;
fiindcă brazii nu au fost tăiaţi toţi de Attila Verestoy! Dar şi aşa ar scăpa
prea uşor, căci ăştia „merită“ o pedeapsă mai mare: puşcăria
pe viaţă în minele de uraniu şi confiscarea totală a averii pînă la al şaptelea neam!
Numai că, iată, Adrian Năstase, fiindcă este jurist
şcolit şi pragmatic, a găsit, ca să-i scape de puşcărie pe „ăştia“, o metodă
căreia vrea să-i dea şi o glazură „teoretică“: evaziunea partinică prin acceptarea scursurilor din P.D.L. în U.S.L.!
Este o formă de aplicare a principiului „conservării materiei“: „Nimic nu se
pierde, ci totul se transformă“: din inamic P.D.L.-ist puşcăriabil în coleg
U.S.L.-ist reevaluat!
Evident, şi aici există o interferenţă inextricabilă între „lumea lui Băsescu“ şi „lumea“ Opoziţiei numită U.S.L.: aşa cum Gabriel Oprea, numit de către Traian Băsescu „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase“, a fost reevaluat tot de către Traian Băsescu şi numit ministrul Apărării Naţionale – care a vrut să taie pensiile „nesimţite“ ale militarilor rezervişti, ca să facă economie la bugetul statului, dar a sfîrşit prin a le mări în proporţie de 90 la sută! –, tot astfel Adrian Năstase vrea să reevalueze lichelele oportuniste prin „teoria traseiştilor“ partinici cu scopul revenirii la „normalitate“!
Evident, şi aici există o interferenţă inextricabilă între „lumea lui Băsescu“ şi „lumea“ Opoziţiei numită U.S.L.: aşa cum Gabriel Oprea, numit de către Traian Băsescu „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase“, a fost reevaluat tot de către Traian Băsescu şi numit ministrul Apărării Naţionale – care a vrut să taie pensiile „nesimţite“ ale militarilor rezervişti, ca să facă economie la bugetul statului, dar a sfîrşit prin a le mări în proporţie de 90 la sută! –, tot astfel Adrian Năstase vrea să reevalueze lichelele oportuniste prin „teoria traseiştilor“ partinici cu scopul revenirii la „normalitate“!
Quousque
tandem, Adrian Nastase, abutere patientia nostra?
30 aprilie 2012
Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu