Mizele dosarului sirian: democraţia sau petrolul?
Adevăratele mize ale dosarului sirian par a fi de natură
economică. Evenimentele în curs au fost escaladate după ce concernul american
Noble Energy a descoperit unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale
din lume, în adâncul Bazinului Levantin din Marea Mediterană, zonă maritimă ale
cărei resurse sunt disputate de Siria, Israel, Liban, Cipru şi autorităţile
Hamas din Fâşia Gaza.
Israelul a fost prima ţară care şi-a proclamat imediat
dreptul de exploatare. Intenţionat sau nu, zăcământul a primit, la modul
general, denumirea ameninţătoare, cu conotaţii de apocalipsă biblică, „Leviathan“.
Potenţialul câmpului gazeifer este uriaş: 3.454 miliarde
de metri cubi, iar perspectiva exploatării zăcămintelor a amorsat o competiţie
acerbă, implicând întreg potenţialul conflictual din regiune, reprezentat de
Israel, Siria, Autorităţile din Fâşia Gaza, respectiv Hamas-ul, care irită
Israelul, Ciprul, care irită Turcia.
Libanul, la rândul său, a cerut la ONU să i se recunoască
dreptul de exploatare a zăcământului în apele sale teritoriale, cea mai vocală
revendicare venind din partea mişcării Hezbollah, susţinută de Iran, care, de
asemenea, irită Israelul.
Concomitent cu acest potenţial conflictual, Qatarul şi
Turcia i-au prezentat preşedintelui sirian Bashar al Assad proiectul de
gazoduct Qatar-Arabia Saudită-Irak-Siria-Turcia, de unde gazul putea fi
exportat şi spre Europa, în detrimentul Federaţiei Ruse, interesată să deţină
monopolul exportului de gaze către Europa.
Ruşii au intervenit pe lângă Bashar să nu semneze
contractul cu Qatarul şi, ca să fie siguri că l-au convins, i-au „capacitat“ pe
generalii fideli Moscovei. După cum se ştie, preşedintele Bashar nu are
autoritate asupra armatei, aşa cum avea părintele său. El este dependent de
generalii moşteniţi de la tatăl său, cu care Moscova tratează direct, fiind
doar informat asupra celor convenite.
Între ciocan şi nicovală, Bashar a respins oferta
qatarioto-turcă în favoarea proiectului
de gazoduct din Iran. În această situaţie, cei care hotărăsc cine sunt
beneficiarii gazelor sunt Iranul, China, India şi Rusia.
Construcţia gazoductului a început imediat, iar forţele
destabilizatoare au fost activate. Când a început aşa-zisa revoltă din Daraa,
Bashar a cerut autorităţilor să explice populaţiei situaţia creată şi să se
găsească o rezolvare paşnică. Armata, însă, s-a implicat, cu de la sine putere,
în reprimarea nemulţumirilor, ignorând ordinul preşedintelui. Logica
generalilor a fost aceea că „trebuie dată o lecţie Opoziţiei, că în Siria nu se
vor repeta «primăverile arabe» în regie occidentală“, iar Bashar trebuie să
înţeleagă că nu are experienţa necesară pentru a soluţiona o astfel de criză.
Şi de atunci, Bashar şi familia lui sunt, practic,
prizonieri la palat. Nu pot să plece, stau şi „plătesc facturile“ pentru tot ce
le face Armata. Ce se va întâmpla cu el? Probabil va fi ţapul ispăşitor.
Fraţii Musulmani, încurajaţi să escaladeze violenţele şi
teroarea
S.U.A., Turcia, Qatarul şi Arabia Saudită au început să
sprijine direct organizaţia Fraţii Musulmani, ca element destabilizator pentru
regimurile „trădătoare“, care au negociat cu Iranul, Rusia, China şi India
zăcămintele din Bazinul Leviatanului.
Dar, „paradoxal“ în acest conflict, şi reţeaua Al Qaeda
este „aliata“ S.U.A.!
Navele turceşti se angajează în tot felul de conflicte cu
navele de prospecţie americane, israeliene şi cipriote în Marea Mediterană.
Turcia importă din Rusia 60 la sută din necesarul de gaze naturale şi nu poate
lăsa „inamicul istoric“ să gestioneze şi „Leviathanul“. Dacă în Siria vor primi
puterea Fraţii Musulmani, se speră că se va inversa avantajul. În cazul „Leviathanului“,
apreciază experţii în problemele Orientului Mijlociu, niciuna dintre parţi nu
va ceda fără luptă. Şi în acest caz, petrolul, iar nu grija pentru popoarele
arabe, a adus atâtea nave de război în Mediterana.
Indiferent de concluziile comisiei de experţi ai O.N.U.
cu privire la utilizarea armei chimice, principalele puteri occidentale par a
fi decise să-i administreze o corecţie exemplară liderului de la Damasc.
Fermitatea acestei decizii rezidă, în primul rând, din
faptul că, la 26 august 2013,
Departamentul de Stat a amânat, din cauza „consultărilor continue“ cu privire
la atacul cu arme chimice din Siria, întrunirea americano-rusă de la Haga,
programată pentru 28 august 2013, la
care urmau să participe importanţi diplomaţi din Statele Unite şi Rusia
(subsecretarul american de stat pentru afaceri politice, Wendy Sherman,
ambasadorul american în Siria, Robert Ford, şi vice-miniştrii ruşi de externe,
Ghennadi Gatilov şi Mihail Bogdanov). Scopul întâlnirii era acela de a dezbate
planurile de organizare a unei conferinţe internaţionale de pace privind
încheierea războiului civil din Siria.
Nu putem suspecta, având în vedere premisele anterior
menţionate, existenţa vreunui interes al Siriei de a sabota întâlnirea
ruso-americană, menită a găsi soluţii politice crizei. Aşadar, este greu de
presupus ca liderul de la Damasc să-şi fi îngreunat situaţia prin ordinul
criminal de folosire a armei chimice.
Rusia „regretă“ că Statele Unite au decis să amâne o
reuniune bilaterală privind Siria, a anunţat (27 august 2013) adjunctul
ministrului rus de Externe, Ghennadi Gatilov, citat de AFP. „Elaborarea
mecanismelor unei reglementări politice în Siria ar fi fost extrem de utilă
chiar acum, în timp ce ameninţarea unei acţiuni armate planează asupra acestei
ţări, a adăugat el (...).“
Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt de la Casa Albă,
Jay Carney, potrivit CNN International,
a dat ca cert faptul că regimul de la Damasc este răspunzător de atacul chimic.
Aceasta înainte ca experţii O.N.U. să-şi înceapă investigaţiile.
„J. Carney: (...) După cum am subliniat la 26 august 2013,
serviciile de informaţii din S.U.A. lucrează la un raport cu privire la situaţia
din Siria pe care îl vom da publicităţii după ce îl vom primi. (...) Nu există
nici o îndoială că, la 21 august 2013, au fost utilizate arme chimice la scară
largă în apropiere de capitala Damasc, (...) regimul sirian fiind responsabil
de derularea unui asemenea atac. Deţinem informaţii cu un grad ridicat de
credibilitate referitoare la faptul că regimul sirian a folosit deja arme
chimice în acest conflict, având în vedere că deţine controlul asupra
depozitelor cu arme de acest gen din ţară.“
Oficiosul The Washington
Post din 27 august 2013 întăreşte spusele purtătorului de cuvânt: „Administraţia
Obama are în vedere o acţiune militară împotriva Siriei cu scop şi durată
limitată, menită a servi drept repercusiune pentru utilizarea de către Damasc a
armelor chimice şi ca mijloc de intimidare, (...) au declarat importanţi
oficiali din cadrul Administraţiei S.U.A.“.
Pe un teren deja pregătit, secretarul de stat al
Apărarii, Chuck Hagel, vine să confirme, prin intermediul postului britanic de
televiziune BBC World, că „S.U.A. sunt
pregătite să lanseze un atac asupra Siriei“. La acelaşi post de televiziune,
premierul David Cameron şi ministrul de Externe, William Hague, s-au exprimat
clar că Marea Britanie are în vedere un răspuns fără sprijinul unanim al O.N.U.,
în acest sens fiind rechemat în sesiune Parlamentul.
Alertat, preşedintele Vladimir Putin şi-a întrerupt o
întâlnire, preţ de câteva minute, pentru o convorbire telefonică urgentă cu
premierul britanic, solicitată de acesta din urmă, pentru a-l informa asupra
poziţiei britanice faţă de recentele evoluţii ale crizei siriene.
Postul de radio Vocea
Rusiei a făcut cunoscută poziţia Moscovei, prin intermediul ministrului
sirian de Externe, Walid Al Mouallem, care a declarat că „Rusia nu va lăsa fără
sprijin Guvernul sirian“. (...) De asemenea, Mouallem a declarat că „de
agresiunea împotriva Siriei şi continuarea conflictului pe pământul sirian,
este interesat mai presus de toate un singur stat – Israelul“. Potrivit
ministrului (28 august 2013), decizia S.U.A. de a amâna negocierile cu Rusia
programate pentru miercuri, consacrate reglementării politice a crizei siriene,
se explică prin influenţa Israelului“.
Iată, aşadar, cum cercul raţionamentelor analitice se
închide susţinut de fapte şi evenimente materiale cu relevanţă informativă
predictivă: „Avioane de război şi transportoare militare au început să ajungă
la baza aeriană a Marii Britanii din Cipru, Akrotiri,
care se află la mai puţin de 160 de kilometri de coasta siriană, aspect care
reprezintă un indiciu al intensificării pregătirilor pentru derularea unui atac
militar împotriva regimului lui Bashar Al-Assad, au declarat pentru The Guardian, sub protecţia
anonimatului, doi piloţi comerciali. (...) Totodată, rezidenţi din apropierea
facilităţii militare au precizat că activitatea bazei a fost mult mai alertă,
în ultimele 48 de ore, decât în mod normal. În cazul în care se ordonă atacarea
unor ţinte siriene, Cipru va reprezenta, probabil, un punct central al campaniei
aeriene. (...)“
De „ultimă oră“ sunt ştirile care pun la îndoială
justeţea unei intervenţii armate, dar şi surpriza pe care Parlamentul britanic
i-a făcut-o guvernului de la Londra, respingând o intervenţie militară în
Siria.
