Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revolutie (1)

Ce regiza Sergiu Nicolaescu la Revoluţie (1)

Gura bate fundul

Adrian Carlescu  

Domnule preşedinte,

Sînt colonelul în rezervă Ion Nicolescu, fost comandant al Brigăzii 7 Mecanizate „Griviţa“, cu sediul în Ploieşti. Am fost comandant timp de 10 ani, din octombrie 1987 şi pînă în februarie 1997, cînd, în urma unor aspecte pe care am să vi le relatez, mi-am înaintat demisia. Efectiv, evenimentele la care am participat şi faima mea de comandant, prezentată intens în mass media „au deranjat“ mulţi generali, printre care şi pe şeful meu direct, generalul Mihai Palaghia. La mijloc au existat şi cîteva „indicaţii“ din partea guvernării de atunci, cea ţărănistă. Generalul Palaghia a „instrumentat“ cum „trebuie“ o greşeală a mea, a dat amploarea care i s-a ordonat şi, ca urmare a propunerilor făcute, am fost destituit din funcţie. Am încălcat, în decembrie 1996, principiile actului de comandă, în sensul că, neavînd alte posibilităţi şi alte surse, am aprobat şefului de cabinet să ia de la doi soldaţi suma de 220 de dolari, sumă folosită la protocolul organizat cu ocazia vizitei unei delegaţii militare străine. Fiind comandantul unei „Mari Unităţi de elită a Armatei Române“ (aşa s-a afirmat în mass media), reprezentativă ca pregătire, în anii 1990-1997 am fost vizitat la ordin de aproximativ 26 de delegaţii militare străine, multe dintre ele fiind conduse de miniştri ai Apărării statelor respective. Datorită activităţii mele şi evenimentelor la care am participat, am fost considerat (şi ştiu din diverse surse, cum ar fi şefi ai unor Servicii Secrete) „comandant în anturajul preşedintelui Iliescu“, iar Brigada pe care o comandam – „bomba P.D.S.R.“, eu fiind de mult timp vînat. Comandanţii mei au dat conotaţia „ordonată“ faptei mele şi, ca urmare, scopul propus a fost atins. Ministrul Apărării de atunci, Babiuc, m-a destituit, destituire prezentată în presă şi la televizor cu „surle şi tobe“. În 1997, la Parchetul Militar Ploieşti s-a instrumentat un dosar „fabricat“, cu fapta comisă de mine.

Am fost acuzat de luare de mită. Timp de 7 ani, împotriva mea nu a început urmărirea penală, dosarul fiind clasat şi pus bine, „la nevoie“. Ceea ce s-a întîmplat veţi vedea în continuare. Vă mulţumesc că, după ce am ieşit din penitenciar, am avut onoarea de a fi primit de dvs., cu Ioan Becali. Atunci, v-am prezentat, în mare, unele aspecte. Urma, cum aţi ordonat, ca după alegeri să vin la dvs. Nu am mai reuşit. Am foarte multe să vă raportez personal, cu speranţa că sînteţi singurul care îmi poate face dreptate. Un comandant ca mine a fost îngropat de societate, mai precis de oameni răi. Viaţa mea şi a familiei mele este o dramă generată de sărăcie. Mi-aţi spus că îmi veţi face dreptate, că îmi veţi da un serviciu, şi am crezut tot ce mi-aţi spus. Eu încă mai pot face multe pentru ţară şi armată. Şi actuala conducere a M.Ap.N. m-a invidiat pentru ce am realizat. În 1991, ei erau maiori, eu eram colonel. Dar, să vă raportez în continuare. Domnule preşedinte, eu n-am fost comandant în „anturajul“ nimănui, dar evenimentele la care am participat şi „cum“ am participat au făcut să se înţeleagă clar că am fost în slujba şi în folosul anturajului menţionat mai sus.

În 22 decembrie 1989, am fost primul comandant din Armata Română chemat prin intermediul Televiziunii în Capitală, pentru a participa la apărarea Revoluţiei române. Aprecierile din mass media şi ale unor persoane care au fost pînă în 2004 în funcţii foarte înalte, au arătat că mi-am adus o contribuţie decisivă la salvarea Televiziunii şi victoria Revoluţiei în Capitală. De ce am fost eu primul comandant, veţi înţelege clar din cele prezentate mai jos. Unitatea pe care o comandam avea sediul în Ploieşti. Mai operativă şi eficientă era chemarea unor unităţi din Bucureşti. Am înţeles, cu durere, încă din decembrie 1989, că, de fapt, am fost „instrumentul“ (aproape) principal al unui grup de complotişti, al unor oameni care au mîinile pătate de sînge, de sîngele acelora care au crezut în adevărata Revoluţie, ca şi mine, de altfel. Unul dintre cei pătaţi de sînge este chiar cel care a fost în fruntea Statului Român, preşedintele Iliescu. Reamintesc şi o parte din acei ,,revoluţionari“, cum erau autointitulaţi, dar care, de fapt, au fost nişte mizerabili complotişti, criminali, care nu au făcut ce au „făcut“ pentru binele Poporului Român, ci mînaţi din interese proprii (pioni importanţi în acele evenimente), Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Cazimir Ionescu, generalii Militaru, Vasile Ionel, Keller, Ciubăncan, Urdăreanu şi alţii. Mulţumesc lui Dumnezeu că ordinul primit în noaptea de 22 decembrie ’89, acela de a pleca la Otopeni şi a pune ordine acolo, m-a scăpat de manipularea directă a autorilor loviturii de stat din România în decembrie ’89, asasini ai tuturor celor care îşi dorm somnul de veci în cimitirele din ţară pentru „sfînta şi dreapta cauză a Revoluţiei“.

Considerîndu-i, ca să spun aşa, ,,datori“ la mine pe Sergiu Nicolaescu şi pe Ion Iliescu, am insistat de mult, din anul 2000, şi cu mai multă vehemenţă din decembrie 2002-ianuarie 2003, pe lîngă primul să fiu încadrat pe o perioadă scurtă de timp, din nou, în Armată, pentru că eu nu beneficiez de pensie militară din anul 1997. Am ajuns la nişte discuţii, în final foarte „dure“, cu d-l Sergiu Nicolaescu. În urma unei asemenea discuţii i-am comunicat că, dacă mă mai poartă mult pe drumuri cu promisiuni, să nu uite că eu sînt unul dintre cei care ştiu adevărul despre decembrie 1989 şi că va ieşi un mare scandal. Chiar îngrijorat (l-am simţit, din voce), nervos, mi-a spus în decembrie 2002 că va lua de la preşedintele Iliescu aprobare pentru reactivarea mea. La sfîrşitul lui decembrie 2002 mi-a comunicat, după o discuţie foarte dură, că a obţinut aprobarea preşedintelui pentru reactivarea mea şi că d-l ministru Ioan Mircea Pascu cunoaşte problema. A rămas ca, după sărbători, să mergem împreună la Ministerul Apărării pentru încadrarea mea. În perioada 15 ianuarie-20 ianuarie 2003, văzînd că mă amînă iar, i-am spus că „am să vin la dvs. şi am să vă aduc la cunoştinţă nişte lucruri deosebit de grave“.

Sergiu Nicolaescu a înţeles exact ce am vrut să spun. Mi-a comunicat după două zile să mă prezint la dînsul la Senat, pentru rezolvarea situaţiei mele. Exact în dimineaţa zilei de 27 ianuarie 2003, doi poliţişti au venit acasă la mine, cu mandat de aducere, m-au însoţit la P.N.A., Secţia Militară, unde la ora 12,00 mi s-a adus la cunoştinţă că sînt arestat pentru luare de mită (între timp au mai „fabricat“ şi alte probe), după 7 ani de la acea faptă comisă de mine pentru a acoperi, efectiv din orgoliu, sărăcia Armatei Române. În acea dată de 27 ianuarie 2003, împotriva mea a început urmărirea penală. Pe dosarul meu din 1997 scria, pe un bileţel: „soluţionaţi de urgenţă“. Am fost arestat „preventiv“ şi la „urgenţă“, după… 7 ani. Cazul meu de corupţie era deosebit de grav, trebuia soluţionat urgent! A doua zi, sunat fiind de soţia mea şi întrebat de ce am fost arestat, d-l Sergiu Nicolaescu a răspuns cu multă satisfacţie în felul următor: „Gura bate fundul“. Din ianuarie 2003 şi pînă în martie 2004 am fost ţinut în stare de arest preventiv, procesul meu desfăşurîndu-se cu o încetineală „ordonată“. Practic, din martie 2003 şi pînă în martie 2004, a stat pe loc. Nu condamn Justiţia, deşi ar trebui ca Justiţia să nu execute ordine. Condamn pe acei criminali care m-au adus aici, pentru că am devenit incomod pentru ei. Nu le mai eram o unealtă, o forţă folositoare. Gura mea trebuie închisă după gratii. Condamn pe preşedintele Iliescu, pe Talpeş, pe generalul Naghi, Dan Iosif şi Serviciile Secrete că m-au ţinut 2 ani în penitenciar. Din ianuarie 2003 şi pînă în martie 2004 mi se prelungea cu „discernămînt“ şi perseverenţă mandatul cu cîte 30 de zile de către „dreapta Justiţie Militară“, pe motiv că sînt pericol social şi că aş împiedica bunul mers al cercetării judecătoreşti.

După decembrie 1989 am participat, chemat fiind, la toate evenimentele postdecembriste, evenimente „negre“ pentru ţara noastră, care ne-au pus într-o lumină nefavorabilă pe plan internaţional. Am fost convins că particip şi am participat cu tot profesionalismul meu la instaurarea ordinii de drept în această ţară. Atunci, pe loc, am realizat, iarăşi, cu indignare, că sînt din nou folosit ca un instrument tare pentru nişte interese personale. Ale cui? Ale acelora care m-au chemat în „baia de sînge“ din decembrie 1989. Ale oamenilor avizi de putere. Menţionez că, pe 13 iunie ’90, am fost chemat din ordin expres al lui Iliescu: „Nicolescu ne este loial şi are o unitate foarte puternică“. De atunci am început să fiu considerat de Opoziţie „om al lui Iliescu“, Opoziţie care, în ’96, ajungînd la Putere, m-a înlăturat. În urma discuţiilor „dure“ cu d-l Nicolaescu, care a afirmat la un moment dat să „mă ponderez“, că s-ar putea să am probleme, am început să mă simt ameninţat. Mai mult pentru familia mea. Ştiam că am de-a face cu oameni fără scrupule, cu criminali. Pe toate căile am încercat să ajung la dvs., dar nu am reuşit. Mai exact, am fost împiedicat să ajung, Serviciile aşa-zise Secrete, la indicaţiile „îngerului păzitor“, d-l Talpeş, avîndu-mă bine „prins“ în baza lor de lucru. Nu neapărat ca măsură de protecţie, dar atunci mi-am luat unele măsuri. Nu din teamă pentru mine. Nu am vrut să „dispar“ în vreun fel ceauşist, iar opinia publică, dvs. şi alţi români să nu afle un adevăr, cel puţin acela pe care îl ştiu eu. Nu am vrut să plec „nicăieri“ şi să-l iau cu mine. Am vrut să-l spun într-un fel. M-am înregistrat pe două casete video şi audio, cu tot ce am să vă raportez dvs. în cele ce urmează, şi le-am pus la loc sigur. Unele aici, unele în străinătate. Am şi fost întrebat de mai multe ori în mod ,,elegant“ în acest sens, chiar la sediul PNA: ,,Dvs. ştiţi foarte multe, nu ne spuneţi şi nouă? V-am putea ajuta“.

Consider că cele pe care am să vi le prezint dvs. reprezintă adevărata mea spovedanie în faţa lui Dumnezeu. Mă simt uşurat, ştiu că cele spuse de mine sînt în singurul loc unde merită şi trebuiau să fie. Eu am fost în puşcărie, familia mea este muritoare de foame, neavînd nici un fel de venit. Am soţia grav bolnavă, trebuie să sufere o operaţie dificilă. De unde bani? Ce se va întîmpla cu viaţa ei? Am un copil cu o depresie puternică, din cauza arestării mele. Familia mea este la mila prietenilor săraci. Toate astea ca eu să fiu arestat şi să tac.

Nu am să tac, domnule preşedinte! V-am scris de multe ori, iar cînd eram arestat v-a scris şi fetiţa mea. Nu vi s-a adus nimic la cunoştinţă. Vă raportam, în cele scrise, că doresc, prin orice cale consideraţi dvs., să vă aduc la cunoştinţă nişte lucruri deosebit de grave. N-am văzut, în viaţa mea, doi oameni mai avizi de putere ca Iliescu şi Militaru. Oameni „de frunte“ a tot ce s-a întîmplat în decembrie ’89 şi după aceea. Mulţi „binevoitori“ din Opoziţie, ştiind cine am fost şi la cîte am participat, s-au arătat foarte interesaţi dacă ştiu ceva. I-am considerat tot un fel de profitori, cu interese meschine, proprii. Nu vroiam, nu am vrut să mai fiu „instrumentul“ nimănui. Scîrbit de ce, la ce, am participat, fără să bravez, am refuzat să primesc certificatul de revoluţionar şi de erou al Revoluţiei. Nici eu, nici alţii nu le-am fi meritat. Numai cei din morminte le merită.

O să vă întrebaţi de ce mă îndrept către dvs. Eu am fost şi am rămas un militar care nu se prea pricepe să exprime ce simte. Vă raportez, sincer. Aşa simt eu şi sînt sigur că nu mă înşel. Am avut onoarea să vorbesc cu dvs. şi aşa am simţit eu atunci. Odată, cînd am fost la dvs., am avut onoarea să vă prezint 7-8 luptători, din subunităţile din fosta unitate comandată de mine. Oameni crescuţi de mine. Nişte luptători deosebiţi, care au executat în 1991-1993 misiuni în Somalia, Angola, Iugoslavia. Luptători care şi acum îmi sînt devotaţi pînă la sacrificiu. Aşa am instruit şi educat eu militarii. De aceea am fost o forţă cît am fost comandant. Pentru că şi eu înţeleg foarte bine fenomenul politic din această ţară, văd ce vreţi să faceţi şi văd şi cine vă împiedică sau încearcă: cel avid de putere şi clica lui, un criminal, din cauza căruia au murit oameni, din cauza căruia au fost schilodiţi oameni la mineriade, din cauza căruia ţara noastră a avut de suferit, din cauza căruia eu am fost în puşcărie şi familia mea a suferit de foame. Omul căruia îi simt setea de putere, de sînge, chiar şi acum, cînd este un bătrîn cu mîinile pătate de sînge.

Domnule preşedinte, toţi foştii mei mari şefi, miniştri ai Apărării, şefi ai Statului Major General au afirmat despre mine că sînt loial şi credincios cu adevărat. Aşa sînt. Pînă la moarte, dar pentru cine merită. Americanii, care m-au vizitat de două ori, au crezut că în Europa de Est nu există asemenea trupe, asemenea „mare unitate, foarte bine pregătită“, numindu-mă „mercenarul din Carpaţi“. Am fost catalogat de miniştri ai Apărării, Stănculescu, Spiroiu, Tinca şi de mass media ca unul dintre cei mai buni comandanţi de Mari Unităţi din Armata Română, a cărui faimă eu am dus-o timp de 7 ani peste hotare.

S-a afirmat, în 1992, cu privire la Brigada condusă de mine, că este prima unitate a Armatei Române la standarde occidentale. La 39 de ani aveam gradul de colonel, iar la 42 de ani funcţia de general de brigadă. Am fost avansat la excepţional la gradele de locotenent-colonel şi colonel. La 46 de ani am fost înlăturat de la comandă ca o măsea stricată, de ţărănişti, ca fiind comandant în „anturajul“ lui Iliescu. Iar Iliescu m-a arestat şi întemniţat, de teamă să nu îi dezvălui mîrşăviile şi să arăt lumii cine are mîinile pătate de sîngele din decembrie 1989, de sînge nevinovat. Ca să tac, am fost arestat ca un criminal. Nu am să tac. Îmi încredinţez soarta în mîinile dvs. Sînt convins că îmi veţi face dreptate. Într-o discuţie purtată cu Iliescu, pînă în alegerile din 2000, discuţie de aproximativ 30 de minute, el m-a întrebat de ce nu m-am înscris în P.D.S.R., din 1997. I-am răspuns: ,,D-le preşedinte, mercenar am fost, mercenar voi rămîne!“ Nu-i puteam spune: „Nu mă pot înscrie într-un partid în fruntea căruia este un complotist şi un criminal, eu am structură de militar, dreaptă“. Adevărul va ieşi, odată, la iveală. Şi mai sînt şi oameni adevăraţi, care vor ca adevărul să iasă la iveală. Am să vă fiu credincios pînă la moarte. Nu sînt vorbe mari, spuse la disperare, sînt vorbe lucide, de adevărat militar. Am fost şi sînt omul faptelor mari. Aşa sîntem marea majoritate a militarilor. Credincioşi cu adevărat. Şi d-l general Degeratu mă ştie foarte bine, dacă are tăria să fie drept. Poate că dacă acest material va ajunge la dvs., Armata Română va putea beneficia din nou măcar de sfaturile unui mare profesionist, căci eu am cazier pentru… 220 de dolari. Am 54 de ani şi mă simt puternic. Puternic în adevăr, credinţă şi profesionalism. Am spus mereu ce-am gîndit. N-am cerut nimic, niciodată, pentru mine. Am deranjat pe mulţi. Să mă iertaţi că vă raportez. În fruntea Armatei sînt generali de carton, iar alţii de catifea. Eu îi cunosc foarte bine.

De ce am eu curajul acum şi şansa de a vă raporta tot ce am de gînd să vă raportez? Pentru că în 1997 am întîlnit un om deosebit, care m-a impresionat, fără să exagerez cu nimic. Un lup singuratic care vrea binele ţării, vrea dreptate. Pe d-l Constantin. Un om care a avut de pătimit din cauza lui Iliescu şi Năstase şi nu le-a lins blidele. Nu l-a slujit pe acel Iliescu, omul a cărui minte îmbătrînită i-a fost luată de aburii Tronului Puterii, şi nici pe unealta şi creaţia lui, Adrian Năstase. Dumnezeu a vrut ca, poate prin d-l Constantin, să ajungă vorbele mele la dvs. Eu am fost un om loial şi credincios şi am făcut fără să vreau servicii mari unor criminali, care mi-au plătit serviciile destituindu-mă şi, după 7 ani, ţinîndu-mă doi ani în puşcărie, distrugînd viaţa mea şi a familiei. Poate mă repet, nu disperarea, ci omul din dvs. m-au determinat să mă adresez domniei-voastre. Pe ce mă bazez în ce afirm? Pe o înlănţuire simplă, logică, reală cu tot ce vă prezint, pe care orice om de bună-credinţă o înţelege. Pe firul evenimentelor trăite de mine. Pe tot ce înseamnă adevăr.

Să încep înşiruirea evenimentelor, care duc clar la concluzia că autorii crimelor din decembrie 1989 şi pînă acum au fost în fruntea tării, Iliescu şi alţii, la care voi ajunge pe parcurs. Nu este drept să rămînă nepedepsiţi, zîmbind în continuare, nevinovaţi, în faţa Naţiunii. Nu au existat terorişti străini decît în legătură directă cu autorii loviturii de Stat. Nu au tras în demonstranţi nici securiştii, nici miliţienii, nici Armata. Diversiunea a făcut să pară astfel. Au tras ,,teroriştii“ complotiştilor, ai lui Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu, Nicolae Militaru, Petre Roman, Cazimir Ionescu, Keller, Vasile Ionel şi alţii. Sergiu Nicolaescu a avut şi el un rol. Dar şi-a riscat viaţa alături de mine în multe rînduri. Singurul care şi-a riscat viaţa. Mi-a făcut şi dînsul rău, nu contează. Dar numele lui nu a fost pomenit de teroriştii prinşi, voi prezenta faptele aşa cum au fost. Eu am prins asemenea terorişti şi, efectiv, speriat de cei în slujba cărora mi-au spus că sînt (Putere-Guvern), după ce i-am „anchetat“ mai „neortodox“, mai milităreşte, le-am dat drumul. Apoi, am ordonat să se tragă fără somaţie, fără menajamente, ştiind în cine trag. Şi am ucis destui. Mă răzbunam, într-un fel, pe misiunea mea ingrată. Realizasem în slujba cui sînt. A criminalilor, a celor care au primit mai tîrziu titlul de „eroi ai Revoluţiei”. Eroii adevăraţi zac în cimitire. Ceilalţi eroi „zac“ în fotolii, de sub ale căror spătare nu se văd crima şi sîngele.

Următorul fragment al scrisorii:

Cum s-a imprietenit Sergiu Nicolaescu cu comandantul unitatii de blindate de la Ploiesti

13 ianuarie 2011; 15:42:00

Sursa: http://www.atacdeconstanta.ro/articole/3263-cum-a-regizat-sergiu-nicolaescu-macelul-din-decembrie-1989.html

Tag-uri: Securitatea, Revoluţia din decembrie, 22 decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, colonel (r.) Ion Nicolescu