Ultimii
22 de ani se înscriu în ceea ce s-ar putea numi anii cei mai crânceni din
istoria României postbelice – adevăraţi ani „apocaliptici“ –ani în care nişte
păpuşari nevăzuţi au tras toate sforile posibile, pentru a prăbuşi această ţară
din punct de vedere economic, social, moral şi chiar politic. Cine sunt aceşti
păpuşari, de unde vin ei, sunt din ţară? Sunt din afară? Iată întrebări care
îşi pot găsi răspunsuri diverse, în funcţie de cel care şi le pune.
În ceea ce-i priveşte pe conducătorii-marionete din interior, îi cam ştim, se
ştiu şi ei, dar nimeni nu le-a pus întrebările la care ar fi trebuit de multă
vreme să răspundă.
În
industria „DE FIARE VECHI“ munceau sute de mii de români
Să-l luăm, bunăoară, pe fostul prim-ministru Petre
Roman. Îl „admirăm“ seară de seară, cum ştie dumnealui să combată de
frumos, pe „sticlă“, modul cum se fac guvernele şi cât sunt unii şi alţii de
„corupţi“ şi de neorientaţi politic. Ştim cu toţii cât de virulent era domnia
sa, imediat după evenimentele din 1989, când spumega efectiv la televizor,
împotriva industriei românești
„depăşite şi învechite“. Nici în cele mai negre vise nu gândeau bieţii români,
ahtiaţi să-şi cumpere gumă de mestecat americană, cafea veritabilă, blugi şi
haine de piele aduse din bazarele turceşti (pe dolarii la care aveau acces) că
vor plânge cu lacrimi amare, pe ruinele sinistre ale miilor de fabrici făcute
praf, de guvernul plin de „specialişti cu experienţă“ al primului emanat al
Revoluţiei. Îmi aduc aminte cu câtă ură, „democrată“ de data asta, au distrus
românii noştri (care credeau că democraţia înseamnă să distrugem tot ce era
construit cu sudoare şi efort în Socialism – adică sinistrul comportament
maoist, din anii ’60!) fabrica de premixuri furajere din sudul țării, o bijuterie construită cu
banii împrumutaţi de la Banca Mondială. Păi nu ne mai trebuiau nici sistemele
de irigaţii, nici miile de crescătorii de păsări, nici celebra crescătorie de
porci de lângă Timişoara, nici c.a.p.-urile, nici terenurile fermelor din
staţiunile de cercetare agricolă, nici livezile, nici minele, nici bogăţiile
solului şi subsolului. Eram ca fata mare şi nurlie, păzită de o mamă severă,
care a scăpat de sub observaţie o noapte întreagă pe un maidan plin cu „peşti“…
Eram leşinaţi după margarină la cutie din Occident şi după mere mari străine,
după tot felul de produse agricole şi altele, de import, şi îl sprijineam din
răsputeri pe primul ministru care a rupt avioanele, umblând să vândă tot ce se
putea, pe preţuri derizorii, că tot nu dădea de la el, ci din averea tuturor.
În sfârşit, a fost „băgat afară“ de la guvernare de către mineri şi ne-a lăsat
cu buza umflată şi cu mult mai săraci. Au venit, apoi, alte guverne, îndeosebi
Opoziţia aglutinată în C.D.R. – P.N.L.-iştii, P.N.Ţ.C.D.-iştii, U.F.D.-iştii,
U.D.M.R.-iştii, P.D.-iştii „socialişti“-de-dreapta ai lui Petre Roman (!),
minoritarii lui Aurel Vainer, Nicolae Păun şi Varujan Pambuccian – cu gogoriţa
celor „15.000 de specialişti“, care habar nu aveau nici ei pe ce lume trăiesc,
dar cu un scop bine determinat: să fure şi ei cât mai mult. S-au ţinut de
„Ţigaretele I şi II“, au concesionat câmpuri petroliere, au votat Legile
minelor şi petrolului în aşa fel ca străinii şi câte un român rătăcit, care
concesionau perimetrele cu petrol, cărbune, ape minerale, marmură etc. să
plătească redevențele
cele mai mici, iar concesionarea să se facă pe intervale de timp „nelimitate“.
Marile companii străine care au venit să ne ajute, „adică să investească“, au
primit cadouri, pomeni grase, constând în iertări de taxe şi impozite, numai să
recreeze locurile de muncă distruse de politica EMANAŢILOR. Cum au venit aşa au
plecat, iar cei care au rămas, totuşi, au servit, cum era şi normal, politica
propriilor companii. De români şi de locurile lor de muncă nu i-a păsat
nimănui.
Cui
au folosit „Cărţile albe“?
Dar,
să ne întoarcem la anii 1993 şi următorii. Erau vremuri tulburi, cu mineri
supăraţi că îşi vor pierde din drepturi, că li se vor reduce lefurile şi cu
dorinţa legitimă că Miron Cozma trebuie să le aducă gaze, în Valea Jiului.
Trecem peste mineriadele care au umflat tărâţa în unii dintre bucureşteni şi facem
bilanţul guvernărilor, în Vale. Mine părăsite şi distruse, terenuri degradate
şi neecologizate, mineri rămași
pe drumuri, dar disponibilizaţi şi plătiţi la greu, pe banii noştri, să-şi lase
locurile de muncă. Mina Dâlja, de pildă, a fost furată şi distrusă la suprafață, într-un mod incredibil. Acelaşi
lucru s-a întâmplat în subteran. Pe galeriile de sute de kilometri şi în
abataje au rămas îngropate zeci de utilaje de extracţie performante, multe noi
nouţe, cu stâlpi de susţinere noi, din oţel, foarte scumpi, multe asemenea
utilaje fiind aduse din import pe valută. Nimic nu mai conta. Lămpăria minei,
băile şi alte incinte au rămas la cheremul hoţilor de fier vechi, în loc ca o
mână de gospodar de la C.N.H. să dea o altă utilitate acestor spaţii. Puteau cultiva
în ele ciuperci sau puteau face ferme de iepuri sau găini, orice numai să nu fi
fost lăsate în paragină. Erau destui şomeri în Vale să se angajeze la asemenea
munci. Haldele de steril puteau fi împădurite cu cătină sau aluni, cu rezultate
excelente. Însă, n-a fost să fie de bine, ci doar distrugere… Acesta era marele
bilanţ – „pozitiv“! –, după mintea „naţional-ţărănistului“
Victor Ciorbea,
cel care, practic, a desfiinţat industria extractivă a ţării.
Să
revenim, acum, în Capitală… La Institutul Naţional al Lemnului, din Pipera,
directorul, un specialist de renume pe vremea aceea, se scărpina nervos în cap,
uitându-se cu coada ochiului la un cărţoi mare cât un ceaslov, de culoare albă.
— Vedeţi acest document, domnule
reporter? Este „Cartea Albă“ a lemnului, cu toată problematica acestei resurse.
— Cine v-a
cerut-o?
— Păi, de la
minister!
— Pentru ce?
— Pentru
Banca Mondială şi pentru F.M.I. Avem aici toate secretele acestei
industrii. Cei de la aceste organisme
internaţionale ne cer nu numai nouă, ci tuturor ministerelor,
pentru toate resursele ţării, aceste „cărţi albe“.
— Vai de mine, dar
eu cred că nu trebuie să le daţi! Ce folos are România din asta?
— Păi eu ştiu că
n-are, ba dimpotrivă, ne-ar putea costa enorm aceste scurgeri de
informații, dar ce să facem, dacă ni se cer
de la minister?!…
Au
trecut aproximativ 15 ani de la acest dialog. Rezultatul îl vedem cu toţii.
„Cărțile albe“ întocmite atunci, cu atâta
docilitate şi slugărnicie în toate ministerele guvernelor aflate la Putere, au
ajutat nu la dezvoltarea unor industrii şi resurse, ci la distrugerea
sistematică, la milimetru a economiei naţionale. Nimic, nici un domeniu sau
resursă minerală, bogăție
de orice fel n-a scăpat de la distrugere sau înstrăinare în toţi aceşti ani.
Când aud că noul guvern are în program înființarea a cât mai multe locuri de
muncă, mă ia cu frig, deoarece ştiu că gândul guvernanţilor noştri nu se
îndreaptă spre oamenii de afaceri români, ci spre „marii investitori“, care
până acum au tot redus numărul locurilor de muncă, au dat, în general, lefurile
la nivelul minimului pe economie şi s-au gândit doar la propriile profituri. Pe
oamenii noştri de afaceri corecţi – nu vorbim aici de cei cu „proptele“ la
guvernanţi, ci pe cei importanţi sau pe cei cu firmele noastre micuţe de 2-3
angajaţi – nu-i bagă nimeni în seamă. Nu întâmplător li s-a pus „forfetarul“ pe
cap, iar întreprinderile lor au sucombat cu zecile de mii.
Domnul
Franks, „prieten“ vechi şi tovarăş la… pagubă
Cât despre ajutorul de la F.M.I., numai domnul Franks
ştie, bietul de el, câte pingele a rupt prin România, în toţi aceşti ani şi
câte periniţe a jucat prin munţii patriei noastre, până ne-a vârât pe toţi
românii, până în gât, în datoriile pe care le are de plătit până şi nepotul
meu, în vârstă de un an. Ce tupeu trebuie să ai, ca şef de stat, să anunţi, senin,
că şi un nou-născut are de plătit 5.000 de euro, „datorie de la strămoşi“;
adică impozit pe incompetenţa, mai bine zis pe trădarea şi pe lipsa de scrupule
a guvernelor care ne-au condus în ultimii 22 de ani. Datoria aceasta se
pritocea atunci, în anii 1999-2000, când domnul Jeffrey
Franks, mult mai tânăr şi mai slăbuţ, cu
un fulgarin ieftin pe braţ şi o geantă doldora de documente, făcea anticameră,
modest şi răbdător, aşteptând să intre la preşedintele P.U.N.R., cu care vorbea
numai „între patru ochi“. Acţiunea se petrecea în str. Negustori, la sediul
fostului P.U.N.R., partid condus, la vremea aceea, de fostul preşedinte efemer
al P.U.N.R., membru
titular al găselniţei
numite
A.O.Ş.R. şi
actualul
traseist –
dar politician
anemic,
deşi pozează în
forţos – „prof.
univ. dr. Valeriu Tabără“, recentul ministru demis al P.D.L.! Oare ce şuşanele „negocia“,
atunci, viitorul reprezentant al F.M.I. Jeffrey Franks cu viitorul
ministrul P.D.L.-ist
al agriculturii Valeriu
Tabără?!
Mister, deocamdată! Dar e de presupus că erau
aranjamente pentru
firma MONSANTO.
Alergătura
asta, până la făcutul găurii în pantof, a fost cu mare folos pentru F.M.I. şi
Banca Mondială, başca operaţiunea de trădare de ţară, cu „Cărţile albe“,
sus-amintite. Şi nici nu mă mir: ce-am căutat, am găsit. Parcă ne-a luat
Dumnezeu minţile…
Ce
să mai zicem de mormoni, religia aceea ciudată – căreia îi aparţine şi Jeffrey
Franks, cum a recunoscut, singur,
ca pe o garanţie a „corectitudinii“ sale –, conform căreia fiecare mormon
poligam obişnuieşte să-şi pună să lucreze, în folosul său, toate nevestele şi
copiii. Până una alta, la ţara noastră bogată şi atât de intens curtată, se
potriveşte de minune vorba românului: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în
traistă“. Iar dacă nu vom şti cum să ne ferim de „prieteni“ – cum ne
avertizează Larry Watts,
în extraordinara sa carte FEREŞTE-MĂ,
DOAMNE, DE PRIETENI! – şi nu ne vom salva singuri, vom sta
pe veci în genunchi, cu mâna întinsă la neaveniţii de peste mări şi ţări.
Cam
atât pentru azi. Cam puţin, dar măcar zis franc. Ne vedem… în Piaţa
Universităţii…
11 februarie 2012
Franca
Francksman
