MOSSAD-ul şi tehnica militară Românească
Cornel-Dan Nicolae
O
mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după
1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de
oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut,
acela că cei mai mari traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv
cetăţenii israelieni. Recentul caz Shimon Nahor din România o demonstrează cu
prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară prin
evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum
afacerea Dracula-Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste
aproape trei miliarde de dolari americani), deşi veneau din S.U.A., au fost
intermediate de politicieni şi afacerişti evrei, precum se va vedea.
În
privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei
militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o serviciul secret extern
al Israelului, Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul analist
(specialist în servicii secrete) George Dora semnala, în periodicul la care
semna acum vreo 7 ani, că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a
MIG-urile ce cădeau ca muştele, are legătură cu activitatea de sabotaj
organizată de Mossad pentru a determina ca în întreaga aviaţie militară românească
să fie implementat sistemul de ghidaj electronic SOCAT, aparţinând firmei
israeliene Elbit System Ltd.
În
afară de faptul că, într-adevăr, sistemul SOCAT este în prezent introdus în
toată tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului
ministru al apărării româneşti, evreul
mason Victor Babiuc), dacă vizităm site-ul
de internet al Elbit Israel (www.elbit.com)
vom observa că 80 la sută din afacerile acestei firme au în obiectiv România.
Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi
s-au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (afacerea
PUMA/I.A.R. Ghimbav – elicoptere militare, afacerea AEROSTAR Bacău – avioane
militare), dar ele nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în
favoarea Israelului.
Un
alt săptămânal, sub titlul „Scurtă
istorie a afacerilor cu recul“, prezenta, acum câţiva ani, câteva dintre „ciudatele“
afaceri ale Ministerului Apărării din România, adică achiziţii din Israel. Le
vom cita şi noi:
–
Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru
regimentul de gardă. Citat: „Au fost nişte jucării haioase şi dătătoare de
bărbăteşti simţăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu ştim contra
cui). Noroc cu un magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc
cartuşele pentru pistoletul ORIŢA, uitate în depozitele Armatei de prin anii ’50“;
– Afacerea
LANCER: firma Elbit – AEROSTAR ELBA ELECTRONICS s-a implicat să modernizeze
aparatura de bord a „sănătoaselor noastre MIG-21. După negocierile din ’91-’92,
contractul a intrat în derulare, înviorat de cifra de 100 milioane de dolari“,
plătiţi de români;
– Afacerea
SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS, afacere de câteva
zeci de milioane dolari.
Materialul
citat (coordonator Cornel Ivanciuc), adaugă:
«Mai
amintim afacerile „FOCOASE DE PROXIMITATE“, „RADARE MARCONI“ şi „APARATURĂ DE
VEDERE PE TIMP DE NOAPTE“, aproape toate învârtite cu firme din Israel. Ba, ca
să mai adăugăm un moţ caschetei, vom preciza că şi firma Bell Helicopters
(afacerea DRACULA) a fost adusă tot via Israel… Prin 1991, generalii Dumitru
Cioflină, Constantin
Mincu şi colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile Ionel, au reuşit să izoleze Armata
română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul de Transmisiuni al Armatei
Române) produsele în standard Eurocom
ale firmei MARCONI. În Europa, de aceeaşi dotare mai beneficiază o regiune
militară din Austria şi fix un canton din Elveţia. Comision… un milion USD.
Caietul de Sarcini (al M.Ap.N.) definea cu precizie un sistem total diferit de
cel oferit de MARCONI; cu toate acestea nici una dintre firmele care au
respectat condiţiile tehnice solicitate – ALCATEL, ERICSSON, MOTOROLA şi TELRAD
– … nu a fost apreciată la încheierea contractului.
Ei
bine, de toate aceste afaceri, şi încă altele, se leagă numele unui mic grup de
destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma – fost director de importuri pe „relaţia
Israel“, mutat după 1992 ca director general la ROMTEHNICA (Regia de Stat ce asigura
toate afacerile Ministerului Apărării din România). Şi, în sfârşit, dar deloc
neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe vremea lui Ceauşescu,
devenit după ciuruirea din decembrie [1989], director general al Institutului
de Proiectări 0111 al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai are
astăzi, ştim doar că are un sediu în vecinătatea guvernului şi că prin
mijlocirea sa se poate comunica uşor cu firme din Israel. Că veni vorba de „poporul
ales“, nu-ş’ cum se făcu, dar şi acesta şi-a ales în conducerea firmei ELBIT
[SYSTEM] un domn Ciubotaru. Luaţi acum şi număraţi: nu sunt mai mult de 10 cei
care au hotărât – până în 1996 – ce să cumpărăm pentru armăţica noastră degrab
privitoare spre NATO. Ce modificări de cadre credeţi că s-au petrecut în acest
club select şi bine ferecat după venirea Emilului [preşedintele Emil
Constantinescu]?»
Nu
putem conchide decât că numirea colonelului Toma în fruntea regiei Armatei
române, Romtehnica, fost director de
importuri pe „Direcţia Israel“ în vremea lui Ceauşescu, se datorează mai
degrabă Mossad-ului, prin agenţii săi infiltraţi în guvernul român. Unul dintre
cei mai importanţi pioni guvernamentali direct responsabili de aceste acţiuni
este masonul Victor Babiuc, fost ministru al Apărării României, al cărui nume
de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc, şi care se numără printre
oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru
trafic de arme).
Despre
modul cum serviciul secret al spionajului israelian are obiceiul de a se
implica în desemnarea miniştrilor apărării altor ţări este semnificativ
celebrul episod, relativ recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel,
Mossad-ul a reuşit la un moment dat să schimbe identitatea şi biografia unui
evreu sirian, pe care îl recrutase ca agent, şi astfel l-a propulsat până în
funcţia de ministru al Apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei
siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile „de front“ în momentul
declanşării ofensivei Siriei asupra acestuia. Evident că ofensiva siriană a
fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile chiar.
Îi
vom reda, însă, cuvântul specialistului George Dora, care, în 1998, sub titlul „Interesele strategice israeliene decid în
Iugoslavia“, relata că, în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi
Israel, s-a încheiat o axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezintă o
alianţa militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de
influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. Pentru atingerea acestor
deziderate, politicienii şi staff-ul
serviciilor secrete din Israel şi Turcia au declanşat o adevărată ofensivă în
scopul fărâmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta
Republică Socialistă Federativă Iugoslavia. În paralel, cu acordul tacit al
S.U.A. şi al Germaniei, se acţionează împotriva României, pentru obţinerea
autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia serviciilor secrete din cele doua
ţări menţionate, în acest acord (axa strategică Ierusalim-Ankara) urma să fie
inclus şi Bucureştiul. În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atât
de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele
americane), cât şi de viitorul „spaţiu de complementaritate“ al Transilvaniei.
Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzând Rusia, Grecia, România,
Bulgaria, Serbia, se află, de asemenea, pe unul dintre primele locuri în
planurile serviciilor secrete ale Israelului, cu binecuvântarea S.U.A. şi a
Germaniei.
„În
domeniul militar – scria G. Dora –, semnalăm cooperarea româno-israeliană în
ceea ce priveşte transformarea a 40 de elicoptere I.A.R. Puma în configuraţie
de atac. Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane dolari, executat
de firma israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament privind modernizarea
în totalitate a celor 200 de avioane MIG 21 româneşti. Dependenţa industriei
româneşti de apărare şi a înzestrării armatei faţa de Israel este un lucru
ascuns de actuala guvernare opiniei publice… Poziţia anti-constituţională a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.), de a pune practic România în
stare de război cu Republica Iugoslavia sub acoperirea unei misiuni umanitare,
nu este atât o cedare în faţa presiunilor N.A.T.O., ci reprezintă subordonarea
conducerii de la Bucureşti intereselor strategice ale Israelului în Balcani“.
Tot
aşa se întâmplă şi în anul 2003 când, înainte de a exista o acţiune militară a
NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluţie ONU care să aprobe
declanşare războiului, guvernarea Iliescu-Năstase bagă România în război
alături de S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul real al…
Israelului, care acţionează din răsputeri ca puterea Irakiană să fie distrusă.
CARE
ESTE, ÎNSĂ, FIASCO-UL DIN INDUSTRIA DE APĂRARE A ROMÂNIEI? La sfârşitul anului
2001, în industria de apărare românească mai lucrau cca. 45.000 de salariaţi,
iar Ministerul Industriei şi Resurselor anunţa, în ianuarie 2002, că urmează
importante disponibilizări de personal din această ramură, numărul total de
salariaţi din industria militară urmând să rămână de numai 19.000 de oameni.
Motivarea măsurii, conform ministerului român al industriei: „Numărul de
persoane angajate în unităţile din industria de apărare a fost stabilit în
acord cu nevoile strategice ale României“, ori acestea ne-au fost stabilite şi
impuse de „Parteneriatul“ cu NATO şi de forurile internaţionale occidentale.
Chiar
din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări de personal din industria de
armament românească. Cu această ocazie, presa centrală din România a dezvăluit
procedurile diabolice prin care a fost distrusă o întreagă ramură a economiei
naţionale. Iată faptele! În cei 12 ani de „tranziţie“, cu începere din anul
1990, România a devenit din mare exportator de armament un mic producător,
valoarea exporturilor sale reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989,
la numai 31 milioane de dolari în anul 2001. O importantă cauză a acestui
dezastru este situaţia creată de cele două companii româneşti de stat – ROMTEHNICA şi ROMARM – care s-au concurat reciproc la licitaţiile internaţionale.
Au existat chiar situaţii când cele două companii româneşti au licitat separat,
oferind la vânzare aceleaşi produse, fabricate de aceeaşi uzină românească.
Dintre aceste faultări reciproce între români nu au avut de câştigat decât
străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în lume în topul
exportatorilor de arme şi muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau în acest
clasament, în timp ce România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe
locul 80 şi se află în cădere liberă. Aproape toate pieţele de desfacere ale
armamentului românesc au fost pierdute deoarece miniştrii români ai Apărării au
renunţat de bunăvoie la ele, respectând întocmai condiţiile impuse de NATO şi
Comunitatea Europeană, adică s-a renunţat la exporturile de armament de tip
sovietic cu mare desfacere până atunci în Asia (India, Pakistan) şi Egipt.
Astfel, fabrica de armament Tohan Zărneşti şi-a pierdut pieţele de desfacere
pentru focoasele de rachete, pentru rachetele de fregate şi pentru piesele de
artilerie. Adaptarea industriei militare româneşti la standardele NATO s-a
dovedit a fi dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a retehnologizat
pentru cartuşele compatibile NATO, având o capacitate de producţie zilnică de
cinci milioane de cartuşe, dar această producţie reprezintă exact numărul total
de cartuşe ce l-a exportat în întreg anul 2001.
Bell Helicopters, ruletă a
afacerilor evreieşti
În
cadrul „democraţiei americane“, slujba de ambasador al Statelor Unite ale
Americii este fie răsplata preşedintelui nou ales al S.U.A. pentru unii dintre
susţinătorii săi din campania electorală, fie, pur şi simplu, este o demnitate
cumpărată de cei interesaţi în a-şi promova interese de grup, preponderent
economice, în ţările unde Statele Unite ale Americii au deschise ambasade. În
privinţa României, preşedintele Comunităţii Evreieşti din New York, Alfred
Moses, totodată membru puternicei loji masonice B’nai B’rith, şi-a cumpărat de
două ori această poziţie. Prima oară pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar a
doua oară pe vremea lui Ion Iliescu. În ambele cazuri, motivele sale au fost
acelea de promovare a intereselor oligarhiei evreieşti asupra României, în
timpul celui de-al doilea mandat al lui Moses acestea fiind preponderent
economice. Una dintre afacerile în care Alfred Moses s-a implicat peste măsură,
alături de senatorul american Tom Lantoş, evreu ungur, este aceea de a impune
României cedarea Întreprinderii de Avioane din România de la Ghimbav-Braşov
firmei americane Bell Helicopters-Textron, căreia să îi şi comande 96 de
elicoptere Cobra, rebotezate „Dracula“, după dotarea cu sistemul electronic de
ghidare israelian SOCAT. Toată afacerea urma să coste România peste 2,5
miliarde de dolari. [Reamintim că principalul
oponent al încheierii afacerii extrem de păgubitoare României a fost Daniel Dăianu, pe atunci
ministrul Finanţelor din partea partidului „naţional“ P.N.L. Din această cauză,
mafia politico-militară l-a demis, discret, fireşte, fără să se sufle o vorbă
despre cauza reală! – n.n., V.I.Z.].
Celebrul
film al lui Oliver Stone, JFK, a demonstrat cu succes că asasinarea preşedintelui
S.U.A., John F. Kennedy, este legată de interesele
C.I.A. şi ale „complexului industrialo-militar“, de declanşare a războiului din
Vietnam. Autorul R. Stich, independent de sursele scenariului lui Stone, în
lucrarea sa DEFRAUDING
AMERICA (Înşelarea
Americii), dezvăluie cum un ofiţer C.I.A. sub acoperire (cu numele de
cod „Pegas“) de la Departamentul de Contraspionaj a realizat o înregistrare
audio cu planul de asasinare a preşedintelui Kennedy, care demonstrează
implicarea chiar a C.I.A., în cadrul căreia activa şi el. Conspiratorii
înregistraţi discutând erau Nelson Rockefeller (clanul magnaţilor bancheri),
Allen Dulles, Lyndon Johnson (Texas), George Bush (C.I.A. şi viitor preşedinte
al S.U.A.) şi J. Edgar Hoover (F.B.I.). Prezenţa lui Nelson Rockefeller (din
clanul bancherilor evrei implicaţi în crearea organizaţiilor oligarhice
semi-oculte mondialiste, precum Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), a
Grupului Bilderberg şi a Comisiei Trilaterale, toate controlate în mare măsură
de ordinul masonic evreiesc B’nai B’rith) la discuţia cu şefii C.I.A. (Central Information Agenties, serviciul
secret principal al Statelor Unite, numit sugestiv de O. Stone şi „Armata
Invizibilă a Capitalismului“) legat de planul de asasinare a preşedintelui,
denotă fantastica putere şi cinismul fără limite pe care le-a dobândit, în
S.U.A. şi în lume, clica oligarhică a bancherilor evrei. O secvenţă din filmul
lui Oliver Stone arată cum un personaj misterios, total iniţiat în politica
ocultă a S.U.A. („Domnul X“), îi relatează prim-procurorului S.U.A. că
asasinarea preşedintelui Kennedy a intervenit din cauza împotrivirii acestuia
de a declanşa operaţiunile de anvergură din Vietnam, concomitent cu o masivă
comandă de către Pentagon de elicoptere Bell. În urma scandalului declanşat de
filmul său, O. Stone a fost nevoit să-l prezinte public pe realul „Domn X“, în
persoana colonelul (r.) L. Fletcher Prouty, ex-şef al serviciilor secrete ale
Pentagonului. Ulterior, colonelul Prouty a relatat în cartea sa publicată sub
acelaşi nume cu filmul lui Stone, JFK, amănunte privind implicarea
uneia dintre cele mai mari bănci evreieşti din S.U.A. în asasinarea
preşedintelui Kennedy, banca First National Boston. Aceeaşi bancă, redenumită
Credit Suisse First Boston, se oferea să acorde mari împrumuturi României în anii
1997-1998, când România era condiţionată de F.M.I. şi Banca Mondială să obţină
importante credite private, iar politicienii americani evrei (tandemul
Moses-Lantos) condiţionau intrarea României în blocul militar NATO de realizarea
afacerii cu cele 96 de elicoptere de la firma americană Bell. În mod foarte
direct, colonelul Prouty demonstrează cum S.U.A. au fost conduse spre războiul
din Vietnam de către „elicopter şi cerinţele sale economico-militare“ şi că
aceste cerinţe au fost realizate „prin reorientarea aproape totală a politicii
Statelor Unite în Vietnam la numai câteva zile după moartea preşedintelui“.
Iată pe scurt tezele acestui asasinat, în viziunea Stone-Prouty, doi americani
remarcabili. Kennedy a fost înlăturat prin asasinat, în primul rând pentru că
el constituia o ameninţare pentru sistemul economic instituţionalizat al „USA
Inc şi Noua Ordine Mondială instaurată de aceasta“, chiar şi prin politica sa
ezitantă faţa de Cuba şi Vietnam. „Kennedy a subminat nu numai Federal Reserve
Board, ci chiar şi C.I.A. şi meduza cu o mie de capete reprezentată de aceasta.
Dar mai presus de toate, el a subminat ordinea economică mondială a înaltei
Cabale şi a complexului său militaro-industrial, asupra căruia am fost avertizaţi
de scrisoarea de adio a [preşedintelui S.U.A.] Eisenhower“ – Oliver Stone, Istoria Secretă a Statelor Unite
(1943-1990).
Colonelul
(r.) L. FIetcher Prouty, ex-înalt ofiţer în cadrul Biroului de Operaţiuni
Speciale (O.S.O.) din cadrul Biroului Ministerului Apărării (O.S.D.), respectiv
din cadrul Serviciilor Secrete ale Pentagonului, are cuvântul: „Planurile lui Kennedy [privind retragerea
armatei americane din Vietnam] ar fi însemnat sfârşitul războiului din
Indochina, pe care Statele Unite îl susţinuseră vreme de aproape două decenii.
Ar fi însemnat sfârşitul unor proiecte foarte importante ale lumii marilor
afaceri... First National Bank din Boston îl trimisese pe William F. Thompson,
un vicepreşedinte, la cabinetul meu din Pentagon în 1959, probabil după
discuţii avute cu C.I.A., ca să exploreze viitorul utilizării elicopterelor în
operaţiunile militare (clandestine)…
Unul
dintre clienţii băncii era Textron Inc. Banca le sugerase responsabililor de la
Textron ca achiziţionarea aproape falimentarei Bell Aircraft Company, în
special a secţiei sale de elicoptere, ar putea fi o afacere bună. Ceea ce
trebuiau să afle banca şi Textron era în ce măsură erau folosite elicopterele
în momentul respectiv de către armată şi C.I.A. şi în ce măsură ar putea fi
utilizate în viitor în Indochina. [...] Prima tentativă a C.I.A. de a transfera
aceste elicoptere în Vietnam, pentru a le introduce în luptă, s-a consumat la
mijlocul anului 1960, căutând să ignore sistemul. Generalul Charles P. Cabell,
directorul adjunct al C.I.A., l-a contactat pe unul dintre oamenii săi de
legătură (care s-a întâmplat să fie chiar autorul acestei cărţi – colonelul L. F.
Prouty) din Biroul de Operaţiuni Speciale (O.S.O), un compartiment din
Pentagon, să vadă dacă aceste elicoptere puteau fi transferate rapid şi secret,
ca măsură de urgenţă generată de răspândirea revoltelor în tot Vietnamul…
Cererea a fost respinsă în baza faptului că aceasta ar fi reprezentat o
operaţiune secretă şi că nu s-a ordonat să se facă aşa ceva în Vietnam, în
timpul administraţiilor Eisenhover şi Kennedy, litera legii era respectată cu
stricteţe… În aceeaşi perioadă, C.I.A. trebuia să formeze o unitate civilă de
elicoptere, cu mult mai multe aparate decât deţineau unităţile de infanterie
marină…
De
reţinut că apelul iniţial, din 1960, de la generalul Cabell din C.I.A. a
survenit la scurt timp după ce First National Bank din Boston înlesnise
achiziţionarea companiei Bell Helicopters de către trustul Textron, înainte de
a recomanda fuziunea responsabililor de la Textron, C.I.A. organizase la
Pentagon o întrunire cu vicepreşedintele băncii din Boston, pentru a discuta
despre utilizarea şi cererea de elicoptere în Războiul Rece. Aparatele Huey,
fabricate de Bell, aveau să devină elicopterele cele mai mult folosite în
Vietnam…
…Pentru
aceste influente grupuri private de industriaşi şi oameni de finanţe,
continuarea războiului din Vietnam era de o însemnătate vitală. Şi, desigur,
elicopterele au reprezentat doar o parte din costul total de două sute douăzeci
de miliarde de dolari al participării americane în acel conflict. Cea mai mare
parte a acestei sume a fost cheltuită, de fapt, după 1963 [adică, după
asasinarea preşedintelui Kennedy]; numai două sau trei miliarde de dolari
fuseseră consumate în acţiunile militare americane directe din Vietnam, în toţi
anii scurşi de la Cel de-Al Doilea Război Mondial până în 1963 inclusiv. Dacă
ar fi trăit Kennedy, nu s-ar fi ajuns la mai mult decât atât…
Succesul
afacerii dintre First National Bank din Boston, Textron şi Bell depindea de
escaladarea războiului din Vietnam… Kennedy anunţase un buget militar redus şi
sfârşitul participării americane în Indochina (Vietnam)… Persoane interesate
considerau propunerea lui Kennedy de dezamorsare a războiului din Vietnam şi de
reducere a programelor puternic stipendiate extrem de primejdioasă pentru
propriile lor proiecte…“
În cele 500 de pagini ale cărţii
sale, JFK,
colonelul L. F. Prouty demonstrează cu amănunte tehnice şi informative
implicarea directă a C.I.A. în atentat. Existenţa conspiraţiei la cel mai înalt
nivel de stat pentru asasinarea preşedintelui a fost, de altfel, demonstrată şi
de primul procuror al Statelor Unite ale Americii (vă recomandăm vizionarea
peliculei JFK de Oliver Stone, în acest sens). Ceea ce, totuşi, nu au
spus nici unul dintre aceşti americani curajoşi este faptul că băncile care au
creat evenimentele, declanşând şi întreţinând războaiele şi crima în scopul
profiturilor proprii, sunt băncile magnaţilor bancheri evrei din America.
Un alt amănunt care a scăpat acestor
analişti este implicarea directă în evenimente a altui evreu decât bancherul
Nelson Rockefeller, sau a băncii evreieşti. Este vorba de înlăturarea
marionetei Lee Harvey Oswald, anunţat public de către autorităţi ca fiind
asasinul preşedintelui, de către afaceristul evreu Ruby, care l-a împuşcat pe
Oswald la câteva ore de la atentat, în văzul întregii lumii. Oswald ar fi murit
imediat la acelaşi spital din Dallas, unde s-a declarat şi moartea
preşedintelui Kennedy. După ce a fost arestat, Ruby a început să protesteze,
invocând în apărarea sa apartenenţa la organizaţiile evreieşti din America. A
fost transportat din arest la acelaşi spital în Dallas, deoarece nu se simţea
bine. În foarte scurt timp a decedat în spital(?).
Pentru a pătrunde înţelesul
paginilor care vor urma, din toate cele relatate mai sus rămâne important
pentru România informaţia că Bell Helicopters Textron din Dallas este creaţia
acelei mari bănci evreieşti care astăzi se numeşte Credit Suisse First Boston,
şi că banca nu se dă înapoi de la nimic pentru a-şi atinge scopurile de profit
şi dominaţie. Aşa cum s-a arătat mai sus, surse dintre cele mai credibile,
persoane dintre cele mai respectabile asociază numele băncii cu asasinatul
politic şi cu declanşarea războaielor. Israelul nu a criticat niciodată
războiul din Vietnam, deoarece scopurile sale nu au fost servite de către
preşedintele John F. Kenedy, ci de către urmaşul acestuia, Lyndon Johnson. Un
diplomat israelian scria, legat de asasinarea lui Kennedy: „Am pierdut un mare prieten. Dar am găsit
unul mai bun… Johnson este cel mai bun dintre prietenii pe care statul evreu
i-a avut la Casa Albă“. Şi, într-adevăr, Johnson a sprijinit total Israelul
în războiul de şase zile din 1967. Prin urmare, Israelul şi-a extins suprafaţa
anexând noi teritorii arabe. Franţa şi Congresul S.U.A. instituie atunci
embargoul asupra Israelului, dar preşedintele Johnson îl ridică şi livrează
avioanele Phantom comandate de Israel. În această perspectivă, asasinarea lui
Kennedy a apărut, totodată, ca o salvare a Israelului.
Trebuie iarăşi spus despre puternica
companie Bell că, cu complicitatea guvernului S.U.A., a înzestrat Irakul
pe ascuns cu aparate Bell Helicopters
pentru ca războiul din Golf să poată fi cât mai costisitor. Iată şi situaţia
din Croaţia din anul 1995 privind achiziţia de echipament de luptă pe baza
traficului ilegal de arme (fără implicarea guvernelor statelor respective):
printre altele, 10 elicoptere de luptă Bell
direct de la compania Bell Helicopters
Textron. În acest fel au fost alimentate războaiele din Iugoslavia, de
ambele părţi, fiind implicate în trafic mai multe firme israeliene. Mulţi
români îşi amintesc de intervalul 1991-1993, când băncile iugoslave din Belgrad
acordau dobânzi lunare de până la 200 la sută la dinar şi de 15 la sută la
valută (faţă de 3-4 la sută dobânda anuală la dolarul american la orice altă
bancă occidentală). Masivă înghesuială la depuneri. Pentru o minte lucidă, însă,
puteau exista numai două explicaţii: era vorba de spălare de bani sau de un joc
piramidal destinat falimentului. La vedere era vorba de concurenţa dintre două
bănci iugoslave, Banca Jugoskandic şi Banca Dafiment. În realitate, însă, era
vorba de finanţarea războiului devastator (traficul de armament) ce s-a abătut
asupra Iugoslaviei. Şeful Băncii Jugoskandic era Jesdomir Vasilejic, care
trăise 20 de ani în străinătate şi era cunoscut, conform cotidianului britanic
Observer, pentru afacerile sale în „regiunile de război ale Orientului Îndepărtat“.
Coproprietar şi şef al celeilalte bănci din Belgrad, Dafiment, era evreul
Israel Keman din Tel Aviv. Ei foloseau banii deponenţilor pentru a finanţa
traficul ilegal de armament pe care îl livrau, apoi, forţelor naţionaliste ale
popoarelor Iugoslaviei, scoţând un profit uriaş.
Afacerea Dracula
De cele mai multe ori când, prin
anii ’90, vreun prieten i se adresa ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, Alfred
Moses, pentru vreo afacere dubioasă pe seama românilor, acesta îl îndruma să-şi
deruleze interesele prin firma prietenului său, evreul american Philip Bloom,
adică prin firma Global Bussines Group amplasată, la vremea aceea, în sediul
Ministerului Transporturilor. Este atât cazul privatizării Romaero-Băneasa, a
Hotelului Bucureşti, a achiziţiilor „de utilaje americane“ efectuate de către
Ministerul Transporturilor, dar nu şi al afacerii cu Bell Helicopters, care a
presupus implicarea totală a unor personalităţi din comunitatea evreilor
americani, membre ale lojei B’nai B’rith, în frunte cu congresmanul american
Tom Lantoş (evreu ungur de origine).
Afacerea Bell Helicopters a demarat
în cursul anului 1995 prin vizite asidue la Cotroceni, la preşedintele Iliescu,
continuate şi în 1996, din partea ambasadorului Alfred Moses însoţit de un
apropiat al preşedinţiei, Marius Opran. Încă de atunci au fost introduse în joc
şantajul politic, precum acordarea României, de către S.U.A., a clauzei
naţiunii celei mai favorizate, dar şi comisioane bine plasate, fapt ce a făcut
subiectul unui scandal de presă al acelei vremi. Se cerea, în schimb, României
să cumpere un mare număr de elicoptere Bell Helicopters. Totodată, a fost
aranjată şi vizita preşedintelui Ion Iliescu în S.U.A., în septembrie 1995.
(Vizită aranjată cu concursul B’nai B’rith, de la sediul din New York, în
cadrul căreia, mai apoi, Ion Iliescu l-a declarat pe senatorul Corneliu Vadim
Tudor „Jirinovschi al României“, scoţând, astfel, Partidul România Mare de la guvernare.)
S-a dovedit că această afacere, ca
şi cedarea Hotelului Bucureşti, ca şi alte „gheşefturi“ ale lui Moses, nu
constituiau condiţii reale ale S.U.A. pentru statul român în acordarea clauzei
naţiunii celei mai favorizate. Toate aceste implicări ale lui Alfred Moses în
şantajul politic pentru susţinerea unor interese de grup (prietenii şi aliaţii
săi) l-au determinat pe congresmanul David Funderburk, fost ambasador S.U.A. la
Bucureşti, să declare că „în nici un caz d-l Moses nu este ambasadorul
guvernului american pe lângă poporul român“. Poziţii similare sunt luate şi de
congresmanii americani Frank R. Wolf şi Christopher Smith, care i se adresează
în scris secretarului de stat al S.U.A., Warren Christopher. Cu totul altă
poziţie adoptă congresmanul Tom Lantoş (cum am arătat, evreu ungur, membru
B’nai B’rith), care a manifestat în ultimii ani un interes obsedant pentru
România, inclusiv în promovarea unor proiecte economice dezavantajoase
României, susţinute şi de Moses. Aşa se face că, în favoarea acestor proiecte,
el se implică personal pe lângă puterea politică instalată după alegerile din
decembrie 1996, şantajând cu condiţionări de contracte intrarea României în
blocul militar al NATO, sau cu aranjarea vizitei preşedintelui Emil
Constantinescu în S.U.A. Nu românii au fost cei care şi-au închipuit că
afacerea Bell Helicopters era un paşaport pentru NATO, acest fapt le-a fost
sugerat de către politicienii veroşi americani. În filmul lui Oliver Stone, J.F.K.,
referitor la asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, poate fi
urmărită secvenţa consternantă în care prim-procurorul S.U.A. (care a
demonstrat public complotul guvernamental privind acest asasinat) este chemat
la Washington de către un personaj misterios, ex-şef al unor servicii speciale
din cadrul armatei S.U.A. pentru a-i dezvălui că John Kennedy încurca
interesele Bell Helicopters deoarece se opunea declanşării războiului din
Vietnam, aşa că a trebuit să dispară. O concluzie logică ar putea fi aceea că
aceeaşi complotişti din S.U.A. au pus ochii pe România, aşa cum altădată puseseră
ochii pe Vietnam pentru a-şi realiza interesele, şi că pe lista neagră pe care
se aflau Kennedy şi poporul vietnamez, poate încăpea şi poporul român.
„Sperăm – scria, în 1998, periodicul
bucureştean Ultima oră – ca acei
oameni cinstiţi pe care din totdeauna i-a născut S.U.A. vor fi de această dată
alături de noi în drumul spre iad pe care am pornit prin Draculizarea întregii ţări“, referindu-se direct la afacerea de 2,5
miliarde de dolari americani (plus fabrica de la Braşov, I.A.R.), atât cât
trebuia să ne coste construirea în România a 96 de elicoptere Dracula (variantă a aparatului Cobra îmbunătăţit cu ghidaj electronic
israelian) de către „americanii“ de la Bell
Helicopters. Afacerea s-a demarat efectiv atunci când, la data de 21 mai
1997, a fost semnat contractul dintre statul român (Fondul Proprietăţii de
Stat) şi Bell Helicopter Textron Roumania
Ltd. (cutie poştală creată de Bell-Dallas în statul american Delaware)
pentru vânzarea a 70 la sută din acţiunile I.A.R. Ghimbav (Braşov) contra sumei
de 70 milioane de dolari. Acest contract avea, însă, o clauză – condiţie
prealabilă cumpărării fabricii – care prevedea că Ministerul Apărării Naţionale
al României va cumpăra 96 de elicoptere Cobra care se vor construi la Braşov
sub numele de „Dracula“, după ce vor fi dotate cu sisteme de ghidaj de către
firma israeliană Elbit System, pentru ca şi evreii israelieni să aibă partea
lor de ciolan românesc, alături de cei americani. Ca şi în celelalte afaceri
patronate în România de Alfred Moses, cele efectuate prin prietenul său Philip
Bloom, pe lângă clienţii americani apar şi nişte interese israeliene.
Negocierile au fost purtate din partea româna de Mirel Ţariuc (membru al
consiliului de administraţie al F.P.S. şi ministru secretar de stat în Guvernul
Ciorbea) şi Tudorel Dumitraşcu (reprezentantul statului român privind
privatizările cu străinătatea, director F.P.S.), aceeaşi echipă, în esenţă,
care s-a ocupat şi de privatizarea Hotelului Bucureşti. În ceea ce îl priveşte
pe Mirel Ţariuc, cu care aveam relaţii profesionale în acea perioadă, acesta
ne-a declarat că poziţiile sale în aceste privatizări i-au fost dictate direct
de la nivelul preşedinţiei. În ceea ce îl priveşte pe Tudorel Dumitraşcu,
acesta era, însă, adevăratul prieten al evreilor. Înainte de a fi director la
F.P.S. el fusese director general la Romaero-Băneasa, unde, împreună cu evreul
Philip Bloom, au dat societăţii româneşti de stat un „tun financiar“ de un
milion de dolari (ulterior, în urma unui control al Curţii de Conturi din
România, lui Dumitraşcu i s-a pus sechestru pe avere). După ce a devenit şeful
Direcţiei Relaţii Internaţionale din cadrul F.P.S., Tudorel Dumitraşcu a
continuat prietenia cu evreul Philip Bloom.
Pentru privatizarea economiei
româneşti, sub direcţia sa din F.P.S., s-a, deschis o reprezentanţă a statului
român în Israel, reprezentanţă condusă ca salariat al României de către un
afacerist evreu provenind din serviciile secrete israeliene, Fredy Robinson (şi
care astăzi deţine în România, printre altele, Cazinoul Vernescu, Eurom Bank –
fosta Bancă Dacia Felix – şi postul de televiziune Tele7ABC. Tot Tudorel
Dumitraşcu este cel care l-a însoţit în 1997 pe şeful privatizărilor din
România de la acea data, Sorin Dimitriu, la Londra, la o întâlnire cu fostul
şef al serviciului secret israelian Shin Beth, Sammy Ofer (evreu provenit din
România, fost Horowitz, în prezent proprietar important în România, prin
intermediul unor firme fantomă). Fiind proprietar al unor mari companii navale
transnaţionale, precum Marmon Group, israelianul Sammy Ofer s-a bucurat la
reşedinţa sa de la Londra şi de vizita ministrului transporturilor, Traian
Băsescu, „care a avut, astfel, ocazia să admire un Picasso de doi metrii pe unu“,
se lăuda Philip Bloom. Tot Dumitraşcu este cel care, în 1997, în numele
statului român, a instalat ca preşedinte la cea mai puternică bancă românească,
Bancorex, pe un evreu numit Ionescu (nume menit a-i travesti identitatea
etnică), şi al cărui mandat a declanşat falimentul băncii. Odată semnat
contractul afacerii „Dracula-Bell Helicopters“, el mai trebuia şi împins de la
spate. Era rândul evreului Tom Lantoş să mişte lucrurile. El soseşte la
Bucureşti în data de 25 mai 1997, ca congresman american şi, împreună cu Alfred
Moses şi cu alţi clienţi ai lor avizi de bani făcuţi în România, au o
întrevedere cu premierul Victor Ciorbea. Au fost prezentate deschis intenţiile „oamenilor
de afaceri americani şi canadieni“ de a-şi dezvolta afacerile în România.
Lantoş cere ca aceştia să fie trataţi
favorabil de oficialii români, arătând că, în schimb, se va ocupa de intrarea României în NATO şi sfârşeşte prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la expoziţia de fotografii a soţiei sale. În acelaşi timp, se indică ca sursă care să împrumute România cu cele circa 1,5 miliarde dolari necesari demarării achiziţionării elicopterelor, banca Merryl Linch, care cere, însă, garanţii guvernamentale. Cu tot cu dobânzi această afacere urma să coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, de aceea apare o opoziţie iniţială la afacere din partea Fondului Monetar Internaţional, care considera că România nu îşi poate permite asemenea aventuri economice. Curând, însă, primul-ministru român Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu oferit de Bell Helicopters şi Merryl Linch, compania şi banca preocupându-se de întreaga şedere în S.U.A. a premierului român. Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor Stolojan, declara, probabil propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii Mondiale, al cărei salariat era?), după demararea afacerii Dracula: „Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu nu sunt o ţară care să îmi permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de „Cobre“, şi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt?… Cine vrea să devenim luptători de bază, să asigurăm, să zicem, un flanc NATO, trebuie să dea şi bani, nu să ne vindem şi pantalonii de pe noi ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem permite“. În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom Lantoş, revine în România şi declară public: „Am fost încântat să aud că prietenii mei de la Hyatt au reuşit să facă o investiţie la Hotelul Bucureşti [la acea dată se semnase contractul de privatizare al hotelului, dovedit, însă, fraudulos de experţii Poliţiei Capitalei] şi ţin să îl felicit pe Sorin Dimitriu
[preşedinte F.P.S., la acea dată] pentru curajul pe care l-a avut de a înfrunta birocraţia [şi legea, după cum s-a demonstrat!]… Rapiditatea acestei tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în mod inteligent un guvern… Sunt nerăbdător să văd punerea în practică şi a contractului cu Bell Helicopters“. „Prietenii de la Hyatt“ ai lui Lantoş erau evreii Prytzker şi Ofer (Horowitz), iar proiectul „Dracula-Bell“” avea în spate câteva bănci americane evreieşti. Se impun câteva precizări legat de aspiraţia României de a intra în blocul militar NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 1992, a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei americane apropiată ordinului evreiesc B’nai B’rith.
favorabil de oficialii români, arătând că, în schimb, se va ocupa de intrarea României în NATO şi sfârşeşte prin a-l invita pe Ciorbea în S.U.A., la expoziţia de fotografii a soţiei sale. În acelaşi timp, se indică ca sursă care să împrumute România cu cele circa 1,5 miliarde dolari necesari demarării achiziţionării elicopterelor, banca Merryl Linch, care cere, însă, garanţii guvernamentale. Cu tot cu dobânzi această afacere urma să coste România în realitate peste 2,5 miliarde de dolari, de aceea apare o opoziţie iniţială la afacere din partea Fondului Monetar Internaţional, care considera că România nu îşi poate permite asemenea aventuri economice. Curând, însă, primul-ministru român Victor Ciorbea participă în S.U.A. la un somptuos dineu oferit de Bell Helicopters şi Merryl Linch, compania şi banca preocupându-se de întreaga şedere în S.U.A. a premierului român. Un fost prim-ministru al României la acea dată, Teodor Stolojan, declara, probabil propagandistic (de pe poziţia iniţială a Băncii Mondiale, al cărei salariat era?), după demararea afacerii Dracula: „Contractul cu Bell Helicopters a fost o imbecilitate. Eu nu sunt o ţară care să îmi permit să cumpăr de 1,5 miliarde de dolari o sută de „Cobre“, şi ce să fac cu ele, împotriva cui să lupt?… Cine vrea să devenim luptători de bază, să asigurăm, să zicem, un flanc NATO, trebuie să dea şi bani, nu să ne vindem şi pantalonii de pe noi ca să cumpărăm Cobre. E un lux pe care nu ni-l putem permite“. În schimb, congresman-ul americano-evreu Tom Lantoş, revine în România şi declară public: „Am fost încântat să aud că prietenii mei de la Hyatt au reuşit să facă o investiţie la Hotelul Bucureşti [la acea dată se semnase contractul de privatizare al hotelului, dovedit, însă, fraudulos de experţii Poliţiei Capitalei] şi ţin să îl felicit pe Sorin Dimitriu
[preşedinte F.P.S., la acea dată] pentru curajul pe care l-a avut de a înfrunta birocraţia [şi legea, după cum s-a demonstrat!]… Rapiditatea acestei tranzacţii este un exemplu de ceea ce poate face în mod inteligent un guvern… Sunt nerăbdător să văd punerea în practică şi a contractului cu Bell Helicopters“. „Prietenii de la Hyatt“ ai lui Lantoş erau evreii Prytzker şi Ofer (Horowitz), iar proiectul „Dracula-Bell“” avea în spate câteva bănci americane evreieşti. Se impun câteva precizări legat de aspiraţia României de a intra în blocul militar NATO. Primul pas efectiv în această direcţie, în mai 1992, a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinkneght, reprezentant la masoneriei americane apropiată ordinului evreiesc B’nai B’rith.
Tot masonii sunt cei care vor
continua în România această acţiune. Sunt şi români care cred că intrarea
României în NATO reprezintă o apropiere militară de S.U.A. şi, deci, o garanţie
pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist. Dar evreii sunt
cei care au văzut cel mai mare avantaj în aceasta angajare politico-militară. O
ţară membră NATO face o serie de angajamente, atât publice cât şi secrete, mai
ales faţă de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a serviciilor
secrete ale respectivei ţări faţă de serviciul special extern american al
Statelor Unite ale Americii (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care s-a
pus problema, în 2002 (anul invitării oficiale a României la aderarea în
Alianţa militară NATO), dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca
ofiţeri ai S.R.I., lucrători din fosta securitate. Răspunsul final al C.I.A. a
fost ca… da! (O puternică colaborare între C.I.A. şi S.R.I., demarată din 2002,
pe linia anti-terorismului internaţional, maschează mai mult decât atât).
Păcălirea Serviciilor Secrete
româneşti
În toamna anului 1997, noul director
al Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.), Costin Georgescu, demarează
căutările pentru achiziţionarea unui sistem de interceptare a convorbirilor
telefonice în reţeaua GSM. Şi iată că apare un prim interlocutor, anume firma
COMVERSE din Israel, reprezentată de directorul de vânzări al acesteia, Eytan
Zucker. În acelaşi timp, firma franceză THOMSON, oferea S.R.I.-ului un sistem
special conceput pentru centralele GSM de tip Alcatel, Ericsson, Nokia etc.,
timp în care apare chiar şi o ofertă britanică. După mai bine de 6 luni de
multiple întâlniri cu reprezentanţi ai firmei COMVERSE-Israel, conduşi, ca şi
până la acea dată, de Eytan Zucker (perioadă în care a mai avut loc doar o
singură întâlnire cu firma franceză de profil), pentru ca totul să capete
aspect de legalitate, în primăvara anului 1998 s-a luat decizia de a se
organiza o licitaţie pentru achiziţionarea sistemului de interceptare a
convorbirilor telefonice. Aşa cum era şi „firesc“, după îndelungate discuţii cu
israelianul E. Zucker, caietul de sarcini al licitaţiei s-a întocmit de parcă
ar fi fost dictat de specialiştii de la COMVERSE-Israel. Licitaţia a fost, bineînţeles,
câştigată de firma din Israel.
De ce înainte de licitaţie s-au
purtat îndelungi discuţii – numeroase întâlniri pe parcursul a 6 luni – numai
cu firma din Israel, în timp ce cu firma Thomson a avut loc o singură discuţie,
în decembrie 1997, mai degrabă cu caracter protocolar, s-ar putea bănui. Poate
fi vorba de corupţie sau poate mai degrabă de o voluntară obedienţă a Serviciilor
Secrete româneşti faţă de serviciile israeliene. Acest fapt poate fi probat de
scandalul provocat de tehnica de ascultare a convorbirilor telefonice cumpărată
în anul 2002 de către serviciului de spionaj al Ministerului de Interne,
respectiv UM 0962, de la o firmă… din Israel.
Aparatura cumpărată de S.R.I. în
1998 de la israelieni a fost instalată şi au început probele. Dar, imediat,
apare o primă dificultate! Deşi este obligaţie contractuală, partenerul
israelian nu vrea, nici în ruptul capului, să arate omologarea sistemului.
Apare firesc întrebarea dacă sistemul este omologat sau nu. Specialiştii care
utilizează sistemul constată apoi, cu surprindere, că acesta funcţionează la
mai puţin de 50 la sută din parametrii ceruţi în caietul de sarcini şi promişi
de câştigătorul licitaţiei. Mai mult, atunci când se doreşte up-grade-ul sistemului, dorinţa trebuie
amânată pentru vremuri mai bune. Sistemul dă numeroase rateuri, cel mai mult pe
reţeaua Dialog (Orange) şi nu prea
răspunde la comenzi. Pe ce s-au cheltuit atunci 12 milioane de dolari? Ulterior
s-a aflat ca acesta ar fi un experiment făcut în România pe banii cetăţeanului
român. Ca o simplă coincidenţă, toţi ofiţerii S.R.I. implicaţi au fost avansaţi
„la excepţional“ în grad şi funcţie, la puţin timp după ce şi-au pus semnătura
(în calitate de membri ai aşa-zisei comisii tehnice care a avizat
achiziţionarea sistemului israelian) pe hârtia ce consfinţea calităţile „excepţionale“
ale dezastruosului sistem OMEGA.
Pentru că au fost „băieţi buni“, şi pentru o cât mai bună… „documentare“ asupra
problemei, au urmat „câteva“ deplasări în străinătate (Israel, Suedia),
efectuate de toţi aceia care au fost în comisia de licitaţie.
Serviciul de filaj şi spionaj al
Ministerului de Interne, UM 0962, s-a străduit în anul 2002, în acelaşi timp în
care S.R.I. se străduia să achiziţioneze echipamente din import pentru reţelele
Cosmorom şi Zapp, să achiziţioneze o aparatură de interceptare a convorbirilor
GSM, în bandă largă de cuprindere, respectiv între 900 şi 1800 de megahertzi.
Toate aceste negocieri s-au purtat în secret, reprezentanţii Ministerului de
Interne neanunţând nici o licitaţie publică. Pentru furnizarea echipamentelor a
fost aleasă firma Cellphone Group Impex s.r.l,
care are drept acţionar majoritar cetăţeanul israelian Yossef Gil Cooper.
Aparatura este de tip G-Track GSM şi
este produsă de firma germană Track
Technology. Astfel, jucându-se cu milioane de dolari pe seama bugetului
statului român, Ministerul de Interne a preferat să cumpere (fără licitaţie) de
la un intermediar evreu, decât de la producătorul german.
Bucureşti, 2004
Sursa:
Cornel Dan Nicolae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU
ROMÂNII, Editura Carpathia
Rex, Bucureşti, Bucureşti, 2004, pag. 299-315, sau pag. 167 şi urm., pe http://der-stuermer.com/romanian/Razboiul_nevazut_al_evreilor_sionisti.pdf
Text
republicat, cu
diverse greşeli de transcriere, pe:
