O fantomă bântuie
România.
Portretul unui
decedat… moral
Autor Mircea
Vâlcu-Mehedinţi
Troian
Maronovici s-a născut la 4 noiembrie 1951. Mai are un frate. Tatăl celor doi
copii, evreu (khazar-aşkenaz), a părăsit România, abandonându-şi soţia
(evreică) şi copiii. Mama sa a divorţat şi s-a recăsătorit cu un tâmplar, care
i-a adoptat cei doi copii. Troian a absolvit un liceu teoretic din Moldova cu
note mediocre. (După cum însuşi spunea, nu i-a prea plăcut cartea).
După
absolvirea liceului s-a încadrat, ca elev, la Institutul de Marină. Aici, în
anul 1973, a fost racolat de către Securitate, întocmindu-i-se dosarul
nr.3990/09-11-1973, devenind, astfel, colaborator al lucrătorilor din Direcţia
a IV-a de Contrainformaţii Militare.
De o
viclenie ieşită din comun, întruchipând deopotrivă mitocănia şi şmecheria
străzii, bun actor (putea să râdă forţat, apoi instantaneu trecea la plâns), cu
putere mare de convingere, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă, rareori
fiind sincer, uşor îşi putea spiona colegii şi chiar prietenii (el nu credea în
prietenie, în adevăratul sens al cuvântului), raportând ofiţerului de
securitate îndrumător modul in care se desfăşurau unele activităţi în Institut,
precum şi despre comportamentul şi atitudinea colegilor şi ale cadrelor
didactice, atât în cadrul activităţilor diurne, cât şi în particular.
La
absolvirea Institutului de Marină, fiind bun colaborator al Securităţii,
dosarul i-a fost transferat, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976 (conform
borderoului aflat la U.M. 02510 Mangalia, Serviciul 1 Jurnal pentru reţeaua informativă 1972-1980, pagina 65, poziţia
3990 nr. 001744/09.11.73) la Inspectoratul Judeţean Constanţa al Ministerului
de Interne, Departamentul Securităţii Statului.
Imediat a
fost încadrat ca ofiţer la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime Navrom Constanţa. Aici este preluat ca
informator-sursă. Troian dădea informaţii cu privire la starea de spirit a
echipajului, temele de discuţie abordate de către aceştia, activităţile
şi contactele pe care le aveau în porturi pe timpul escalelor, activităţi de
contrabandă şi speculă, dar şi despre aprecierile sau comentariile făcute cu
privire la conducerea superioară de partid şi de stat. Cu toate că, personal,
pe tot timpul cât a fost în cursă, a făcut bişniţă, contrabandă, întotdeauna
îşi codoşea subordonaţii care, şi ei, aduceau marfă de contrabandă în ţară.
Caracterul său murdar ieşea astfel în evidenţă, prin acest fel de comportare,
dar şi prin alte fapte ale sale.
Acest
avorton social a deţinut următoarele funcţii.
Între 1976
şi 1981, ofiţer maritim, gradele III, II şi I, pe nave de mare tonaj la Navrom Constanţa. În anul 1981 a
susţinut examenul de Comandant, care a durat... 5 minute şi a primit comanda
navei „Argeş“. Prin anul 1984 este trecut în reţeaua Centrului de Informaţii
Externe, din D.S.S., în cadrul Direcţiei I – ca informator-sursă.
Între 1981
şi 1987, Căpitan de cursă lungă, Comandant al navelor: „Argeş“, „Crişana“ şi „Biruinţa“
– Nava Amiral a Flotei Comerciale Române.
Între 1987
şi 1989 – Şef al Agenţiei Navrom din
Anvers, Belgia, unde îşi desfăşoară activitatea sa de informator. A transmis
preponderent informaţii de interes economic, cu privire la activităţile din
porturile maritime Anvers şi Rotterdam, dar şi informaţii cu privire la
echipajele navelor, care acostau în aceste porturi, precum şi informaţii despre
membrii personalului diplomatic român din ţările respective.
În vara
anului 1988, a fost retras temporar de la Anvers pentru a participa la un
instructaj (pe linie de securitate), de două luni, desfăşurat la Şcoala de
ofiţeri M.I.
La 08.03.1989
este rechemat în ţară, disciplinar, pentru că a decis ca lucrările de reparaţii
ale navei „Zimnicea“ să fie executate de Şantierul Naval Belliard din Portul
Anvers, deşi existau oferte de execuţie a lucrărilor mult mai ieftine, din
partea altor şantiere navale din acelaşi port. Pentru plata lor a autorizat,
fără aprobarea Navrom Constanţa, o
sumă suplimentară, de 300.000 de franci belgieni. Şpaga primită de Troian, dar
nedovedită, era consistentă. Faptele de care era acuzat erau de o gravitate
excepţională, dar Troian nu a fost sancţionat decât administrativ şi nu
penal. A fost chiar menţinut ca angajat al Navrom
Constanţa, fără să mai primească – pe linie informativă – nici o însărcinare
până la evenimentele din decembrie 1989. În continuare, în anii 1989-1990 a
deţinut funcţia de director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei
Civile din Ministerul Transporturilor. Între ianuarie şi martie 1989 –
până la rechemarea în ţară – a trimis numeroase note informative şi rapoarte în
ţară, încercând să-şi justifice deciziile, dar şi lansând acuze grave şi
neîntemeiate la adresa comandantului navei Zimnicea,
despre care scria că este „lipsit de profesionalism“, şi că este „un afacerist
notoriu, care se plângea repetat că el a venit pe acea navă ca să facă un ban“.
Între 1990
şi 1991 a fost subsecretar de stat, Şeful Departamentului Transporturi Navale
din Ministerul Transporturilor.
În anii
1991 şi 1992 a fost ministru al Transporturilor, după care, între 1992 şi 1996,
membru al Camerei Deputaţilor, ca vicepreşedinte al Comisiei de Industrie
şi Servicii. În anul 1996, având dosar de trimitere în judecată pentru cel mai
mare tun dat Flotei Române, îşi dă demisia din Parlament şi renunţă la
imunitatea parlamentară. Având în vedere, însă, că era director coordonator al
campaniei electorale pentru Preşedinţie, ştia că Legea nu permite să fie
judecat, dar, în ochii populaţiei necunoscătoare, a crescut în sondaj. Încetul
cu încetul, cu viclenia-i specifică, îşi pregătea drumul spre Preşedinţie.
Între anii
1996 şi 2000 a deţinut funcţia de deputat şi ministru al Transporturilor. În
partid, între 2000 şi 2001 a fost preşedintele Organizaţiei Bucureşti. Din 1996
şi până la alegerile din 2000, a susţinut în permanenţă o stare de conflict în
cadrul coaliţiei de guvernare, iniţiind dispute cu colegii de Guvern, dar şi cu
alţi lideri ai partidelor aflate la putere. Pus în permanenţă pe harţă,
demonstrând a fi un individ fără scrupule, care nu se dă în lături de la nimic
pentru a-şi atinge scopurile, reuşeşte ca în rândul mulţimii să-şi creeze o
popularitate foarte mare, fapt datorat şi prezenţei sale zilnice în mass media.
Ca
ministru al transporturilor, a asfaltat unele şosele naţionale, care erau
aproape imposibil de a mai fi circulate. Reabilitarea lor s-a înfăptuit din
cunoscuta taxă Maronovici. Banii au luat calea conturilor clientelei sale
partinice. Cunoscută de toţi este „reabilitarea“ autostrăzii
Bucureşti-Piteşti. Lucrările au costat circa 100.000.000 dolari, din care 53,1
milioane dolari credit BERD (acesta va fi plătit, cu o dobândă destul de
sărată, tot din buzunarul, şi aşa sărăcit, al populaţiei), iar 44
milioane dolari de la Guvernul României. Atât de bine a fost executată
reabilitarea încât la doar o lună de la darea în folosinţă a autostrăzii, s-a
prăbuşit un canal de colectare a apelor, iar după trei luni, covorul asfaltic a
început să se desprindă, aşa încât la şase luni, gropile acopereau cea mai mare
parte din suprafaţa autostrăzii, impunând angajarea unor noi lucrări de
asfaltare, o nouă afacere pentru firmele apropiaţilor săi, de la care,
bineînţeles, avea şi el o parte consistentă.
Tot sub
oblăduirea acestui şacal, S.N.C.F.R. a constituit vârful fondurilor publice
către clientela politică a coaliţiei aflată la Putere.
Din iulie
2000 până la 18 decembrie 2004 a funcţionat ca Primar General al Municipiului
Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, din mai 2001 până la 18 decembrie 2004, preşedinte
de partid.
În intervalul
2001-2004 şi-a folosit poziţia de Primar General al Capitalei, pentru a-şi
impune o nouă imagine publică, aceea de unic adversar al partidului de
guvernământ, pregătindu-şi, astfel, încă o etapă în ascensiunea spre cea mai
înaltă demnitate în stat, funcţia de Preşedinte.
Datorită
manipulărilor ingenioase, această vulpe vicleană a reuşit să-şi atragă de
partea sa populaţia ţării, astfel că este ales Preşedinte, iar la 18 decembrie
2004, depune jurământul, pe care îl va încălca grosolan, bătându-şi joc
de locuitorii ţării, minţind, dezbinând, furând tot ce se putea, fără alegere,
şi astfel, în mod machiavelic, acest alogen, care urăşte România, îşi
îndeplinea apetitul
de distrugere definitivă a ei.
În funcţia
supremă din stat, Troian Maronovici a fost revelatorul trădărilor,
meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile
societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente
bubele ascunse. Impostor, pus pe harţă şi jaf şi care, cu un sadism
nemaiîntâlnit, a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. Crimele sale sunt
întotdeauna premeditare. Denigrându-i pe cei din preajma sa, chiar dacă i-au
fost apropiaţi, pentru atingerea scopurilor sale meschine, democratizează
vinovăţia, prostia, incompetenţa, arivismul, corupţia şi proasta guvernare, cu
scopul de a arunca propria-i culpă în cârca unei conduceri colective, la modul
general. Niciodată, în expunerile sale, nu a venit cu date concrete. După
modelul său, cei pe care i-a condus au prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful
în principii călăuzitoare. Spectrul sinistru al acestei puteri monstruoase, dar
şi groteşti, bântuie România şi a reuşit, spre nenorocirea noastră, ca spiritul
de îmbogăţire rapidă, fără muncă, să devină mentalitate. Mare parte din
funcţionarii din instituţiile de bază ale Statului, care aveau legătură directă
cu publicul, s-au transformat în corupţi.
Acest
beţivan, devenit virulent agent patogen – care a virusat România cu sprijinul
Serviciilor pe care şi le-a subordonat şi al reţelelor criminalităţii
transnaţionale –, şi-a fasonat succesiunea, pentru ca aceasta să ducă la bun
sfârşit „Distrugerea şi Cucerirea României“, scop urmărit încă de la
evenimentele din decembrie 1989, de către „Înţelepţii Lumii“, pentru a o
transforma în ţară falimentară şi colonie supusă Ocultei Mondiale, adică
aşa-numita „Noua Ordine“.
Dintru
început, când a căpătat ceva putere, derbedeul ajuns inamicul public nr.1 al
nimicirii statului român s-a pus pe furăciuni.
Astfel, la
10.01.1980 i s-a repartizat din fondul locativ de stat un apartament cu 4
camere plus dependinţe. În 26.05.1992 a cumpărat locuinţa respectivă, cu un
preţ sub cel al pieţii.
În
10.01.1991 i s-a pus la dispoziţie un alt apartament. Pe 22.08.1991, renunţă la
acesta, primind în schimb repartiţie pentru un imobil de lux, cu toate că
îşi avea domiciliul stabil în Constanţa.
În 1997
renunţă şi la acesta cerând o locuinţă de protocol. În realitate, nu a
părăsit vechiul imobil, prelungindu-şi contractul de închiriere până în 2004.
În anul 2000 a cerut şi prelungirea contractului de închiriere pentru
apartamentul de protocol.
În
09.08.2000, cumpără un teren intravilan de 3.700 de metri pătraţi cu 13 dolari
metrul pătrat, dar cotat pe piaţa imobiliară la peste 100 de dolari metrul
pătrat. La sfârşitul anului 2003 îl vinde şi cumpără o vilă pentru care a
achitat pe loc suma de 280.000 de dolari.
Mai deţine
un apartament de 370 de metri pătraţi într-o vilă de lux, achiziţionat în 2002
şi achitat pe loc.
În 1994 a
înfiinţat, împreună cu alţi patru asociaţi, o firmă. O altă firmă la care este
asociat unic, administrată de soţia sa, ce, aparent, nu a funcţionat niciodată.
Soţia şi fratele său mai deţin o firmă de îngheţată, achiziţionată în 1994,
printr-un credit extern, luat prin Banca Agricolă, credit pe care nu l-a
rambursat în totalitate, restanţele fiind ulterior preluate la datoria de stat,
cu alte cuvinte, din banii populaţiei.
Cea de a
patra firmă a familiei, înfiinţată în 1994, este o firmă de produse lactate. Totodată,
în anul 2001, Troian figura şi el printre acţionarii, persoane fizice, la Banca
Comercială Unirea.
Fiica sa a
deschis un magazin de lux în incinta hotelului Hilton din Bucureşti, „La Casa
del Habano“, cu o investiţie totală de 1.000.000 de euro.
Prin
intermediul fratelui său, Troian este implicat într-un mare număr de afaceri în
Constanţa.
Ca ministru
al Transporturilor a iniţiat şi a dat curs, din 1997, la o şarjă de lovituri:
dezmembrarea materialului rulant al S.N.C.F.R. şi vânzarea componentelor la
fier vechi, curăţirea şi întreţinerea terasamentelor de cale ferată şi altele,
pe care le-a încredinţat unor apropiaţi ai săi. Totul era plătit din bugetul
Ministerului Transporturilor, dar nu în folosul Ţării, ci pentru rentabilitatea
buzunarului său şi al acoliţilor. Afacerile erau imposibil de controlat
ulterior, sub aspect cantitativ şi calitativ.
Fiind
Primar General, imediat după învestire, începe demolarea chioşcurilor, lăsând
zeci de mii de familii fără sigurul mijloc de subzistenţă. Pentru această
operaţiune a primit mari sume de bani de la două firme puternice de
supermarket-uri, Carrefour şi Billa, interesate în eliminarea concurenţei
reprezentată de chioşcurile care vindeau marfa foarte ieftin. Banii şpăgii i-a
folosit atât pentru campania electorală din 2000, cât şi pentru sine.
Până şi
din closete a scos mai mult de 7 miliarde de lei lunar, închiriind 648 de
WC-uri ecologice. Nu mai vorbim de şperţul pe care l-a încasat la autorizarea
câtorva zeci de firme de alimentaţie publică, firme care îşi desfăşurau
activităţile specifice în parcurile Capitalei.
Un comision
important a captat şi din afacerea Parcul Bordei-Satul Francez. Complexul de
vile „Satul Francez“ a fost construit la jumătatea anilor ’90, pe un teren din
Şoseaua Nordului, care, ulterior, a fost revendicat.
Dar „tunul“
important, pe care l-a dat acest cadavru viu, saşiu, la începuturile sale, pe
când era ministru al Transporturilor, a fost Flota României. Ţara noastră
deţinea o flotă de pescuit oceanic (peste 100 de pescadoare, nave colectoare şi
nave polar) – a doua din Europa, prima fiind a U.R.S.S. –, precum şi o flotă
fluvială (formată din şlepuri şi barje). Din flota de pescuit oceanic nu a mai
rămas nimic. Înainte de 1989, România exporta peşte şi produse de peşte în
toată lumea, dar astăzi, peştele fiind importat, a ajuns un lux pe masa celor
cu o stare mai bună. „Restul“ populaţiei – adică imensa majoritate – doar
priveşte şi înghite în sec.
Dosarul
„Flota“ a fost instrumentat, pentru prima oară, în 1999. Paguba produsă
statului român, estimată de anchetatori, era la peste 11.000 de miliarde
de lei. Iniţial au fost cercetate 136 de persoane (80 puse sub acuzare), că ar
fi început şi derulat fraudulos asocierea firmei petroliere române cu
grupul de firme private străine. În august 2004, pentru 51 dintre acuzaţi, procurorii
au separat faptele. Printre cei trimişi în judecată pentru comiterea unor fapte
penale „în legătură directă cu modul defectuos în care şi-au exercitat, cu
ştiinţă, atribuţiile de serviciu“ sunt unii miniştri ai transporturilor, un
preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat şi unii secretari de stat.
În 2005,
procurorii au separat faptele lui Troian Maronovici de cele ale restului
inculpaţilor, motivându-se că şeful statului beneficiază de imunitate. În
septembrie 2007 a fost finalizată o expertiză, care a costat 140.000 de lei,
prin care s-a tras concluzia că nu a existat prejudiciu în dosarul „Flota“. În
urma ultimei expertize realizate în februarie 2008, toţi cei puşi sub acuzare
au fost scoşi de sub urmărire penală. Cu excepţia lui Troian Maronovici.
Probabil că după ce nu va mai fi preşedinte va fi judecat şi condamnat aspru,
aşa cum a fost Ion Ilici Marcel Ivanovici pentru crimele sale sau Emil
Pataievici (a nu se confunda cu H.-R. Patapievici) pentru cedarea teritoriului
ţării vecinilor din Răsărit.
Aceeaşi
soartă au avut-o şi alte nave din Flota românească. Fraudulos a fost dăruită pe
nimic Compania Naţională de Pescuit Oceanic. În urma unei anchete a fost
descoperită o întreagă contrabandă cu nave aflate în patrimoniul companiei.
Şeful
Comisiei de control al Serviciului Naţional de Informaţii l-a denunţat ca
agent de influenţă. Declaraţie citită în plenul Camerei Deputaţilor, mai puţin
mediatizată de presă: „Nu-mi face deloc plăcere să fac declaraţii
politice pe seama faptelor neavenite ale preşedintelui republicii, dar dânsul
simte tot mai des nevoia să fie în atenţia critică a concetăţenilor şi, mai
nou, şi a cancelariilor străine, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud. Aşa,
de exemplu, mai zilele trecute, deloc inspirat de numele bulevardului de pe
latura de miazănoapte a Palatului Preşedinţiei, a stabilit un dead-line de trei ani pentru ca micii
oameni de stat din fruntea Franţei, Italiei, Germaniei şi Marii Britanii să
devină la fel de mari, de înţelepţi şi vizionari, precum Troian Maronovici,
pentru a repune pe tapet, precum Bonaparte, proiectul francmasonico-rothschildian
al Statelor Unite ale Europei. Când asemenea idei nu vă aparţin, dar vă
folosiţi de poziţia oficială pentru a le promova în spaţiul comunicării publice
internaţionale, se cheamă că sunteţi în reţea. În reţeaua de influenţă a unui
grup de presiune, ca agent al acelei entităţi, alta decât România, a cărei
suveranitate, independenţă, unitate şi integritate aţi jurat să le apăraţi. O
entitate exterioară poporului român, pentru a cărui propăşire spirituală şi
materială aţi jurat cu mâna pe Biblie şi pe Constituţia României. După mulţi
ani de tăcere în chestiunea concesionării minelor de aur, o problemă care ne
divizează şi contrapune opiniile la nivel naţional, evidentă fiind opoziţia
faţă de nefericitele soluţii acceptate de reprezentanţii statului, într-o
conjunctură parcă anume aşteptată, preşedintele iese în lumina reflectoarelor
şi se pronunţă în favoarea concesionărilor frauduloase. Fără să fie stabilite,
elaborate şi decise condiţiile prealabile. Pe bună dreptate, asemenea
declaraţii pot fi suspectate de a fi expresia unor interese ascunse. Ca şi
anterior, acelaşi comportament tipic al agentului de influenţă. Astfel de
gesturi nu sunt gratuite. Istoria este ticsită de statele de plată a agenţilor
de influenţă, iar cadeţilor din academiile serviciilor de informaţii şi
poliţiei le sunt date exemplele de prim rang, pentru a nu le fi teamă să caute
şi să dovedească această specie periculoasă de agenţi tocmai acolo unde pot
provoca răul cel mai mare: în cancelariile Puterii. Ca să nu fiu acuzat
de lipsa argumentelor, fie-mi îngăduit să recurg la un citat de manual: „Agenţii
de influenţă. Prima categorie, de nivel înalt, este compusă din conducători
politici, militari şi economici, sindicali, înalţi prelaţi şi alţii asemenea,
implicaţi în crearea evenimentelor ce se doresc influenţate. Astfel de agenţi
au fost: regele Hussein al Iordaniei, foştii preşedinţi ai Libanului, Bashir
Gemayel, Egiptului, Anwar El Sadat, al Republicii Costa Rica, Jose Figuerez, al
Mexicului, Gustavo Diaz Ordaz şi Luis Echeveria, Giovani Battista Montini [Papa
Paul al VI-lea], Karol Wojtyla [Papa Ioan-Paul al II-lea], Mihail Gorbaciov
(...). Recompensarea serviciilor efectuate de asemenea agenţi se face cu bani,
dar şi prin contraservicii: instruirea şi dotarea gărzilor personale,
furnizarea de informaţii despre Opoziţie, logistică şi metode pentru
influenţarea rezultatelor alegerilor (3 milioane în campania lui Eduardo Frei,
Chile, din 1964), campanii de presă, crearea majorităţilor parlamentare «pro»
sau «contra», acordarea de diverse alte facilităţi“.
La anul
vom avea alegeri. Nu întâmplător am ales citatul de mai sus, cu referire la
malversarea opţiunilor electorale. Dacă s-a ajuns în situaţia disperată a
nevoii de perpetuare a actualei coaliţii de putere pe seama rezervelor de aur
şi altor resurse preţioase încă neexploatate ale României, atunci ne-am putea
găsi într-o împrejurare de o gravitate ale cărei precedente în
contemporaneitate au generat mari tulburări politico-sociale şi războaie
civile. Agenţii de influenţă din rândul şefilor de stat figurau în deconturile „agenţiilor“
cu rente viagere anuale de ordinul zecilor de mii de dolari, între 35.000 şi
70.000 (într-o perioadă în care salariul preşedintelui S.U.A. nu depăşea
150.000 de dolari – n.n.). Meritele speciale le puteau fi recompensate cu
elicoptere, cai de rasă şi femei seducătoare. Evident, în misiune de soţii ori
concubine. [Mihai I, fost rege al României, a primit avion, automobil şi o...
roşcată!] Cât de puţin este cotată o ţară la
bursa trădărilor naţionale! În ţările unde şefii de stat au fost agenţi de
influenţă nu au existat decât perioade efemere de stabilitate, regimul politic
a căpătat caracteristici despotice, parlamentele au devenit instituţii de
prostituţie politică, legea a devenit măsură de voinţă a camarilelor politice,
sistemul educaţional a devenit un incubator de clone, elitele necorupte de putere
au ales calea exilului, milioane de cetăţeni au emigrat, trezoreriile au fost
secătuite de marii „actori“ ai corupţiei politice, iar viitorul naţiunilor,
amanetat cămătarilor internaţionali. Mai nou, consecinţă a depolarizării
ordinii internaţionale, pe scena factorilor de presiune şi a ameninţărilor au
apărut noi „actori“, între care reţelele criminalităţii organizate
transnaţionale, clanurile mafiote, grupuri
de presiune politice şi economice, asasini economici.
Aşadar, agenţii de influenţă nu trebuie neapărat prezumaţi ca fiind ai unor
puteri ori organizaţii străine inamice. Dacă din toate acestea ni se întâmplă
şi nouă câte ceva, ce să înţelegem? Că Statul nostru nu are conducători
independenţi în decizii, iar Puterea a fost fraudulos încredinţată unor agenţi
de influenţă? De asemenea, Troian este (presupus) implicat, împreună cu fratele
său, în trafic internaţional de armament, către grupările teroriste.
Această
stafie, cu ochi fioroşi de vampir, încă se mai plimbă nestingherită prin
palatele statului, viciază mediul cu vocalizele sale şi cu apariţia imaginii
lui hâde pe sticla televizoarelor. Până când?
Această
stafie alienată, cu ochii ei şaşii, sticloşi de ură, nu vede că România
s-a trezit?
Vede,
simte, dar tremură de frică pentru că i-a sosit clipa, însă se zvârcoleşte cu
disperare, sperând absurd că va scăpa de judecata mulţimii celor flămânzi.
Marinarule!
Stafia ta se află în mijlocul apei, în mijlocul unui curent puternic şi oricât
ai înota contra lui, nu mai ai scăpare.
miercuri, 8 februarie 2012
