luni, 5 martie 2012

Portretul unui decedat… moral



O fantomă bântuie România.
Portretul unui decedat… moral

   Autor Mircea Vâlcu-Mehedinţi

Troian Maronovici s-a născut la 4 noiembrie 1951. Mai are un frate. Tatăl celor doi copii, evreu (khazar-aşkenaz), a părăsit România, abandonându-şi soţia (evreică) şi copiii. Mama sa a divorţat şi s-a recăsătorit cu un tâmplar, care i-a adoptat cei doi copii. Troian a absolvit un liceu teoretic din Moldova cu note mediocre. (După cum însuşi spunea, nu i-a prea plăcut cartea).
După absolvirea liceului s-a încadrat, ca elev, la Institutul de Marină. Aici, în anul 1973, a fost racolat de către Securitate, întocmindu-i-se dosarul nr.3990/09-11-1973, devenind, astfel, colaborator al lucrătorilor din Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militare.
De o viclenie ieşită din comun, întruchipând deopotrivă  mitocănia şi şmecheria străzii, bun actor (putea să râdă forţat, apoi instantaneu trecea la plâns), cu putere mare de convingere, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă, rareori fiind sincer, uşor îşi putea spiona colegii şi chiar prietenii (el nu credea în prietenie, în adevăratul sens al cuvântului), raportând ofiţerului de securitate îndrumător modul in care se desfăşurau unele activităţi în Institut, precum şi despre comportamentul şi atitudinea colegilor şi ale cadrelor didactice, atât în cadrul activităţilor diurne, cât şi în particular.
La absolvirea Institutului de Marină, fiind bun colaborator al Securităţii, dosarul i-a fost transferat, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976 (conform borderoului aflat la U.M. 02510 Mangalia, Serviciul 1 Jurnal pentru reţeaua informativă 1972-1980, pagina 65, poziţia 3990 nr. 001744/09.11.73) la Inspectoratul Judeţean Constanţa al Ministerului de Interne, Departamentul Securităţii Statului.
Imediat a fost încadrat ca ofiţer la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime Navrom Constanţa. Aici este preluat ca informator-sursă. Troian dădea informaţii cu privire la starea de spirit a echipajului, temele de discuţie abordate de  către aceştia, activităţile şi contactele pe care le aveau în porturi pe timpul escalelor, activităţi de contrabandă şi speculă, dar şi despre aprecierile sau comentariile făcute cu privire la conducerea superioară de partid şi de stat. Cu toate că, personal, pe tot timpul cât a fost în cursă, a făcut bişniţă, contrabandă, întotdeauna îşi codoşea subordonaţii care, şi ei, aduceau marfă de contrabandă în ţară. Caracterul său murdar ieşea astfel în evidenţă, prin acest fel de comportare, dar şi prin alte fapte ale sale.
Acest avorton social a deţinut următoarele funcţii.
Între 1976 şi 1981, ofiţer maritim, gradele III, II şi I, pe nave de mare tonaj la Navrom Constanţa. În anul 1981 a susţinut examenul de Comandant, care a durat... 5 minute şi a primit comanda navei „Argeş“. Prin anul 1984 este trecut în reţeaua Centrului de Informaţii Externe, din D.S.S., în cadrul Direcţiei I – ca informator-sursă.
Între 1981 şi 1987, Căpitan de cursă lungă, Comandant al navelor: „Argeş“, „Crişana“ şi „Biruinţa“ – Nava Amiral a Flotei Comerciale Române.
Între 1987 şi 1989 – Şef al Agenţiei Navrom din Anvers, Belgia, unde îşi desfăşoară activitatea sa de informator. A transmis preponderent informaţii de interes economic, cu privire la activităţile din porturile maritime Anvers şi Rotterdam, dar şi informaţii cu privire la echipajele navelor, care acostau în aceste porturi, precum şi informaţii despre membrii personalului diplomatic român din ţările respective.
În vara anului 1988, a fost retras temporar de la Anvers pentru a participa la un instructaj (pe linie de securitate), de două luni, desfăşurat la Şcoala de ofiţeri M.I.
La 08.03.1989 este rechemat în ţară, disciplinar, pentru că a decis ca lucrările de reparaţii ale navei „Zimnicea“ să fie executate de Şantierul Naval Belliard din Portul Anvers, deşi existau oferte de execuţie a lucrărilor mult mai ieftine, din partea altor şantiere navale din acelaşi port. Pentru plata lor a autorizat, fără aprobarea Navrom Constanţa, o sumă suplimentară, de 300.000 de franci belgieni. Şpaga primită de Troian, dar nedovedită, era consistentă. Faptele de care era acuzat erau de o gravitate excepţională, dar Troian nu a fost sancţionat decât administrativ şi nu penal. A fost chiar menţinut ca angajat al Navrom Constanţa, fără să mai primească – pe linie informativă – nici o însărcinare până la evenimentele din decembrie 1989. În continuare, în anii 1989-1990 a deţinut funcţia de director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor.  Între ianuarie şi martie 1989 – până la rechemarea în ţară – a trimis numeroase note informative şi rapoarte în ţară, încercând să-şi justifice deciziile, dar şi lansând acuze grave şi neîntemeiate la adresa comandantului navei Zimnicea, despre care scria că este „lipsit de profesionalism“, şi că este „un afacerist notoriu, care se plângea repetat că el a venit pe acea navă ca să facă un ban“.
Între 1990 şi 1991 a fost subsecretar de stat, Şeful Departamentului Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor.
Description: http://2.bp.blogspot.com/-g_LtNB_-SSA/TzJgOMVKLxI/AAAAAAAAAYo/bT838n8V9lo/s1600/3.jpg
În anii 1991 şi 1992 a fost ministru al Transporturilor, după care, între 1992 şi 1996, membru al Camerei Deputaţilor, ca vicepreşedinte al Comisiei de Industrie şi Servicii. În anul 1996, având dosar de trimitere în judecată pentru cel mai mare tun dat Flotei Române, îşi dă demisia din Parlament şi renunţă la imunitatea parlamentară. Având în vedere, însă, că era director coordonator al campaniei electorale pentru Preşedinţie, ştia că Legea nu permite să fie judecat, dar, în ochii populaţiei necunoscătoare, a crescut în sondaj. Încetul cu încetul, cu viclenia-i specifică, îşi pregătea drumul spre Preşedinţie.
Între anii 1996 şi 2000 a deţinut funcţia de deputat şi ministru al Transporturilor. În partid, între 2000 şi 2001 a fost preşedintele Organizaţiei Bucureşti. Din 1996 şi până la alegerile din 2000, a susţinut în permanenţă o stare de conflict în cadrul coaliţiei de guvernare, iniţiind dispute cu colegii de Guvern, dar şi cu alţi lideri ai partidelor aflate la putere. Pus în permanenţă pe harţă, demonstrând a fi un individ fără scrupule, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile, reuşeşte ca în rândul mulţimii să-şi creeze o popularitate foarte mare, fapt datorat  şi prezenţei sale zilnice în mass media.
Ca ministru al transporturilor, a asfaltat unele şosele naţionale, care erau aproape imposibil de a mai fi circulate. Reabilitarea lor s-a înfăptuit din cunoscuta taxă Maronovici. Banii au luat calea conturilor clientelei sale partinice.  Cunoscută de toţi este „reabilitarea“ autostrăzii Bucureşti-Piteşti. Lucrările au costat circa 100.000.000 dolari, din care 53,1 milioane dolari credit BERD (acesta va fi plătit, cu o dobândă destul de sărată, tot din buzunarul, şi aşa sărăcit, al populaţiei),  iar 44 milioane dolari de la Guvernul României. Atât de bine a fost executată reabilitarea încât la doar o lună de la darea în folosinţă a autostrăzii, s-a prăbuşit un canal de colectare a apelor, iar după trei luni, covorul asfaltic a început să se desprindă, aşa încât la şase luni, gropile acopereau cea mai mare parte din suprafaţa autostrăzii, impunând angajarea unor noi lucrări de asfaltare, o nouă afacere pentru  firmele apropiaţilor săi, de la care, bineînţeles, avea şi el o parte consistentă.
Tot sub oblăduirea acestui şacal, S.N.C.F.R. a constituit vârful fondurilor publice către clientela politică a coaliţiei aflată la Putere. 
Din iulie 2000 până la 18 decembrie 2004 a funcţionat ca Primar General al Municipiului Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, din mai 2001 până la 18 decembrie 2004, preşedinte de partid.
În intervalul 2001-2004 şi-a folosit poziţia de Primar General al Capitalei, pentru a-şi impune o nouă imagine publică, aceea de unic adversar al partidului de guvernământ, pregătindu-şi, astfel, încă o etapă în ascensiunea spre cea mai înaltă demnitate în stat, funcţia de Preşedinte.
Datorită manipulărilor ingenioase, această vulpe vicleană a reuşit să-şi atragă de partea sa populaţia ţării, astfel că este ales Preşedinte, iar la 18 decembrie 2004,  depune jurământul, pe care îl va încălca grosolan, bătându-şi joc de locuitorii ţării, minţind, dezbinând, furând tot ce se putea, fără alegere, şi astfel, în mod machiavelic, acest alogen, care urăşte România, îşi îndeplinea apetitul de distrugere definitivă a ei
Description: http://3.bp.blogspot.com/-W50LMF2PekA/TzJdrDajRVI/AAAAAAAAAYQ/E8bMjCwKI80/s320/1989115_1n.jpg
În funcţia supremă din stat, Troian Maronovici a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Impostor, pus pe harţă şi jaf şi care,  cu un sadism nemaiîntâlnit, a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. Crimele sale sunt întotdeauna premeditare. Denigrându-i pe cei din preajma sa, chiar dacă i-au fost apropiaţi, pentru atingerea scopurilor sale meschine, democratizează vinovăţia, prostia, incompetenţa, arivismul, corupţia şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria-i culpă în cârca unei conduceri colective, la modul general. Niciodată, în expunerile sale, nu a venit cu date concrete. După modelul său, cei pe care i-a condus au prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Spectrul sinistru al acestei puteri monstruoase, dar şi groteşti, bântuie România şi a reuşit, spre nenorocirea noastră, ca spiritul de îmbogăţire rapidă, fără muncă, să devină mentalitate. Mare parte din funcţionarii din instituţiile de bază ale Statului, care aveau legătură directă cu publicul, s-au transformat în corupţi.
Acest beţivan, devenit virulent agent patogen – care a virusat România cu sprijinul Serviciilor pe care şi le-a subordonat şi al reţelelor criminalităţii transnaţionale –, şi-a fasonat succesiunea, pentru ca aceasta să ducă la bun sfârşit „Distrugerea şi Cucerirea României“, scop urmărit încă de la evenimentele din decembrie 1989, de către „Înţelepţii Lumii“, pentru a o transforma în ţară falimentară şi colonie supusă Ocultei Mondiale, adică aşa-numita „Noua Ordine“. 
Dintru început, când a căpătat ceva putere, derbedeul ajuns inamicul public nr.1 al nimicirii statului român s-a pus pe furăciuni.
Astfel, la 10.01.1980 i s-a repartizat din fondul locativ de stat un apartament cu 4 camere plus dependinţe. În 26.05.1992 a cumpărat locuinţa respectivă, cu un preţ sub cel al pieţii.
Description: http://1.bp.blogspot.com/-HSHq3Xa1QF0/TzJik19fyoI/AAAAAAAAAZI/nGJG6UCts_8/s320/beti+cu+masura+_Murfatlar_Galbena+de+Odobesti_etc.jpg
În 10.01.1991 i s-a pus la dispoziţie un alt apartament. Pe 22.08.1991, renunţă la acesta, primind în schimb repartiţie pentru un imobil de lux, cu toate că îşi avea domiciliul stabil în Constanţa.
În 1997 renunţă şi la acesta cerând o locuinţă de protocol. În realitate, nu a părăsit vechiul imobil, prelungindu-şi contractul de închiriere până în 2004. În anul 2000 a cerut şi prelungirea contractului de închiriere pentru apartamentul de protocol.
În 09.08.2000, cumpără un teren intravilan de 3.700 de metri pătraţi cu 13 dolari metrul pătrat, dar cotat pe piaţa imobiliară la peste 100 de dolari metrul pătrat. La sfârşitul anului 2003 îl vinde şi cumpără o vilă pentru care a achitat pe loc suma de 280.000 de dolari.
Mai deţine un apartament de 370 de metri pătraţi într-o vilă de lux, achiziţionat în 2002 şi achitat pe loc.
În 1994 a înfiinţat, împreună cu alţi patru asociaţi, o firmă. O altă firmă la care este asociat unic, administrată de soţia sa, ce, aparent, nu a funcţionat niciodată. Soţia şi fratele său mai deţin o firmă de îngheţată, achiziţionată în 1994, printr-un credit extern, luat prin Banca Agricolă, credit pe care nu l-a rambursat în totalitate, restanţele fiind ulterior preluate la datoria de stat, cu alte cuvinte, din banii populaţiei.
Cea de a patra firmă a familiei, înfiinţată în 1994, este o firmă de produse lactate. Totodată, în anul 2001, Troian figura şi el printre acţionarii, persoane fizice, la Banca Comercială Unirea.
Fiica sa a deschis un magazin de lux în incinta hotelului Hilton din Bucureşti, „La Casa del Habano“, cu o investiţie totală de 1.000.000 de euro.
Prin intermediul fratelui său, Troian este implicat într-un mare număr de afaceri în Constanţa.
Ca ministru al Transporturilor a iniţiat şi a dat curs, din 1997, la o şarjă de lovituri: dezmembrarea materialului rulant al S.N.C.F.R. şi vânzarea componentelor la fier vechi, curăţirea şi întreţinerea terasamentelor de cale ferată şi altele, pe care le-a încredinţat unor apropiaţi ai săi. Totul era plătit din bugetul Ministerului Transporturilor, dar nu în folosul Ţării, ci pentru rentabilitatea buzunarului său şi al acoliţilor. Afacerile erau imposibil de controlat ulterior, sub aspect cantitativ şi calitativ.
Fiind Primar General, imediat după învestire, începe demolarea chioşcurilor, lăsând zeci de mii de familii fără sigurul mijloc de subzistenţă. Pentru această operaţiune a primit mari sume de bani de la două firme puternice de supermarket-uri, Carrefour şi Billa, interesate în eliminarea concurenţei reprezentată de chioşcurile care vindeau marfa foarte ieftin. Banii şpăgii i-a folosit atât pentru campania electorală din 2000, cât şi pentru  sine.
Până şi din closete a scos mai mult de 7 miliarde de lei lunar, închiriind  648 de WC-uri ecologice. Nu mai vorbim de şperţul pe care l-a încasat la autorizarea câtorva zeci de firme de alimentaţie publică, firme care îşi desfăşurau activităţile specifice în parcurile Capitalei.
Un comision important a captat şi din afacerea Parcul Bordei-Satul Francez. Complexul de vile „Satul Francez“ a fost construit la jumătatea anilor ’90, pe un teren din Şoseaua Nordului, care, ulterior, a fost revendicat.
Dar „tunul“ important, pe care l-a dat acest cadavru viu, saşiu, la începuturile sale, pe când era ministru al Transporturilor, a fost Flota României. Ţara noastră deţinea o flotă de pescuit oceanic (peste 100 de pescadoare, nave colectoare şi nave polar) – a doua din Europa, prima fiind a U.R.S.S. –, precum şi o flotă fluvială (formată din şlepuri şi barje). Din flota de pescuit oceanic nu a mai rămas nimic. Înainte de 1989, România exporta peşte şi produse de peşte în toată lumea, dar astăzi, peştele fiind importat, a ajuns un lux pe masa celor cu o stare mai bună. „Restul“ populaţiei – adică imensa majoritate – doar priveşte şi înghite în sec.
Dosarul „Flota“ a fost instrumentat, pentru prima oară, în 1999. Paguba produsă statului român, estimată de anchetatori, era la peste 11.000  de miliarde de lei. Iniţial au fost cercetate 136 de persoane (80 puse sub acuzare), că ar fi început şi derulat fraudulos asocierea  firmei petroliere române cu grupul de firme private străine. În august 2004, pentru 51 dintre acuzaţi, procurorii au separat faptele. Printre cei trimişi în judecată pentru comiterea unor fapte penale „în legătură directă cu modul defectuos în care şi-au exercitat, cu ştiinţă, atribuţiile de serviciu“ sunt unii miniştri ai transporturilor, un preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat şi unii secretari de stat.
În 2005, procurorii au separat faptele lui Troian Maronovici de cele ale restului inculpaţilor, motivându-se că şeful statului beneficiază de imunitate. În septembrie 2007 a fost finalizată o expertiză, care a costat 140.000 de lei, prin care s-a tras concluzia că nu a existat prejudiciu în dosarul „Flota“. În urma ultimei expertize realizate în februarie 2008, toţi cei puşi sub acuzare au fost scoşi de sub urmărire penală. Cu excepţia lui Troian Maronovici. Probabil că după ce nu va mai fi preşedinte va fi judecat şi condamnat aspru, aşa cum a fost Ion Ilici Marcel Ivanovici pentru crimele sale sau Emil Pataievici (a nu se confunda cu H.-R. Patapievici) pentru cedarea teritoriului ţării vecinilor din Răsărit.
Aceeaşi soartă au avut-o şi alte nave din Flota românească. Fraudulos a fost dăruită pe nimic Compania Naţională de Pescuit Oceanic. În urma unei anchete a fost descoperită o întreagă contrabandă cu nave aflate în patrimoniul companiei.
Şeful  Comisiei de control al Serviciului Naţional de Informaţii l-a denunţat ca agent de influenţă. Declaraţie citită în plenul Camerei Deputaţilor, mai puţin mediatizată  de presă:   „Nu-mi face deloc plăcere să fac declaraţii politice pe seama faptelor neavenite ale preşedintelui republicii, dar dânsul simte tot mai des nevoia să fie în atenţia critică a concetăţenilor şi, mai nou, şi a cancelariilor străine, de la Est la Vest şi de la Nord la Sud. Aşa, de exemplu, mai zilele trecute, deloc inspirat de numele bulevardului de pe latura de miazănoapte a Palatului Preşedinţiei, a stabilit un dead-line de trei ani pentru ca micii oameni de stat din fruntea Franţei, Italiei, Germaniei şi Marii Britanii să devină la fel de mari, de înţelepţi şi vizionari, precum Troian Maronovici, pentru a repune pe tapet, precum Bonaparte, proiectul francmasonico-rothschildian al Statelor Unite ale Europei. Când asemenea idei nu vă aparţin, dar vă folosiţi de poziţia oficială pentru a le promova în spaţiul comunicării publice internaţionale, se cheamă că sunteţi în reţea. În reţeaua de influenţă a unui grup de presiune, ca agent al acelei entităţi, alta decât România, a cărei suveranitate, independenţă, unitate şi integritate aţi jurat să le apăraţi. O entitate exterioară poporului român, pentru a cărui propăşire spirituală şi materială aţi jurat cu mâna pe Biblie şi pe Constituţia României. După mulţi ani de tăcere în chestiunea concesionării minelor de aur, o problemă care ne divizează şi contrapune opiniile la nivel naţional, evidentă fiind opoziţia faţă de nefericitele soluţii acceptate de reprezentanţii statului, într-o conjunctură parcă anume aşteptată, preşedintele iese în lumina reflectoarelor şi se pronunţă în favoarea concesionărilor frauduloase. Fără să fie stabilite, elaborate şi decise condiţiile prealabile. Pe bună dreptate, asemenea declaraţii pot fi suspectate de a fi expresia unor interese ascunse. Ca şi anterior, acelaşi comportament tipic al agentului de influenţă. Astfel de gesturi nu sunt gratuite. Istoria este ticsită de statele de plată a agenţilor de influenţă, iar cadeţilor din academiile serviciilor de informaţii şi poliţiei le sunt date exemplele de prim rang, pentru a nu le fi teamă să caute şi să dovedească această specie periculoasă de agenţi tocmai acolo unde pot provoca răul cel mai mare: în cancelariile Puterii.  Ca să nu fiu acuzat de lipsa argumentelor, fie-mi îngăduit să recurg la un citat de manual: „Agenţii de influenţă. Prima categorie, de nivel înalt, este compusă din conducători politici, militari şi economici, sindicali, înalţi prelaţi şi alţii asemenea, implicaţi în crearea evenimentelor ce se doresc influenţate. Astfel de agenţi au fost: regele Hussein al Iordaniei, foştii preşedinţi ai Libanului, Bashir Gemayel, Egiptului, Anwar El Sadat, al Republicii Costa Rica, Jose Figuerez, al Mexicului, Gustavo Diaz Ordaz şi Luis Echeveria, Giovani Battista Montini [Papa Paul al VI-lea], Karol Wojtyla [Papa Ioan-Paul al II-lea], Mihail Gorbaciov (...). Recompensarea serviciilor efectuate de asemenea agenţi se face cu bani, dar şi prin contraservicii: instruirea şi dotarea gărzilor personale, furnizarea de informaţii despre Opoziţie, logistică şi metode pentru influenţarea rezultatelor alegerilor (3 milioane în campania lui Eduardo Frei, Chile, din 1964), campanii de presă, crearea majorităţilor parlamentare «pro» sau «contra», acordarea de diverse alte facilităţi“.
La anul vom avea alegeri. Nu întâmplător am ales citatul de mai sus, cu referire la malversarea opţiunilor electorale. Dacă s-a ajuns în situaţia disperată a nevoii de perpetuare a actualei coaliţii de putere pe seama rezervelor de aur şi altor resurse preţioase încă neexploatate ale României, atunci ne-am putea găsi într-o împrejurare de o gravitate ale cărei precedente în contemporaneitate au generat mari tulburări politico-sociale şi războaie civile. Agenţii de influenţă din rândul şefilor de stat figurau în deconturile „agenţiilor“ cu rente viagere anuale de ordinul zecilor de mii de dolari, între 35.000 şi 70.000 (într-o perioadă în care salariul preşedintelui S.U.A. nu depăşea 150.000 de dolari – n.n.). Meritele speciale le puteau fi recompensate cu elicoptere, cai de rasă şi femei seducătoare. Evident, în misiune de soţii ori concubine. [Mihai I, fost rege al României, a primit avion, automobil şi o... roşcată!] Cât de puţin este cotată o ţară la bursa trădărilor naţionale! În ţările unde şefii de stat au fost agenţi de influenţă nu au existat decât perioade efemere de stabilitate, regimul politic a căpătat caracteristici despotice, parlamentele au devenit instituţii de prostituţie politică, legea a devenit măsură de voinţă a camarilelor politice, sistemul educaţional a devenit un incubator de clone, elitele necorupte de putere au ales calea exilului, milioane de cetăţeni au emigrat, trezoreriile au fost secătuite de marii „actori“ ai corupţiei politice, iar viitorul naţiunilor, amanetat cămătarilor internaţionali. Mai nou, consecinţă a depolarizării ordinii internaţionale, pe scena factorilor de presiune şi a ameninţărilor au apărut noi „actori“, între care reţelele criminalităţii organizate transnaţionale, clanurile mafiote, grupuri de presiune politice şi economice, asasini economici. Aşadar, agenţii de influenţă nu trebuie neapărat prezumaţi ca fiind ai unor puteri ori organizaţii străine inamice. Dacă din toate acestea ni se întâmplă şi nouă câte ceva, ce să înţelegem? Că Statul nostru nu are conducători independenţi în decizii, iar Puterea a fost fraudulos încredinţată unor agenţi de influenţă? De asemenea, Troian este (presupus) implicat, împreună cu fratele său, în trafic internaţional de armament, către grupările teroriste.
Această stafie, cu ochi fioroşi de vampir, încă se mai plimbă nestingherită prin palatele statului, viciază mediul cu vocalizele sale şi cu apariţia imaginii lui hâde pe sticla televizoarelor. Până când?
Această stafie alienată, cu ochii ei şaşii, sticloşi de ură, nu vede că România  s-a trezit?
Vede, simte, dar tremură de frică pentru că i-a sosit clipa, însă se zvârcoleşte cu disperare, sperând absurd că va scăpa de judecata mulţimii celor flămânzi.
Marinarule! Stafia ta se află în mijlocul apei, în mijlocul unui curent puternic şi oricât ai înota contra lui, nu mai ai scăpare.
miercuri, 8 februarie 2012
Sursa: Revista Sămănătorul.