O zi nefasta: 15 martie (1)
Acest material a fost publicat acum şase ani şi
republicat în 14-15 martie 2010. Agresiunile iterate zilele acestea [în martie 2010
– n.n., V.I.Z.] de Viktor Orban şi consoarta
ambasadorului Hungariei la Bucureşti, „explicaţiile“ de-a dreptul insultătoare
date printre dinţi de acest reprezentant al hungarismului revizionist, fapta
penală a moghiorului care l-a „spînzurat“ pe erou naţional Avram Iancu – acţiune
ignorată cu totul de antiromânismul, laşitatea şi slugărnicia Guvernului Boc 5
–, şmecheria U.D.M.R.-iştilor – în special a farsorului Gheorghe Frunda – de a se
„delimita“ de aceste acţiuni secesioniste, pe care le urmăresc şi le
îndeplinesc de 20 de ani, toate acestea şi multe altele relevate în acest
articol fac necesară republicarea lui, pentru a revigora starea de veghe a
românilor, care au început să cam uite şi să adoarmă.
Cît despre atitudinea lui Crin Antonescu, care-l laudă pe
ambasadorul hungarist cum că este un „om de cea mai bună calitate“, ce să mai
spun decît că este cum am mai spus: „Crin Antonescu-Vorbete Histrionu’“.
Iar referitor la alegaţiile escrocului politic internaţional Vladimir
Tismăneanu-Tismineţki – prin care se screme să pună semnul egalităţii între
„naţionalişti şi canalii“ –, precum şi la lichelismul său consecvent faţă de
posteriorul preşedintelui Traian Băsescu, nu pot decît să rog toate redacţiile
să republice articolul meu „Tismăneanu ticălosu’ şi Băsescu bengosu’“.
***
Zilele acestea am
avut ocazia nefericită să constatăm, din nou, că parlamentarii produşi de
„sistemul ticăloşit“ – după cum l-a definit corect şi întemeiat, dar nu l-a
stîrpit deloc preşedintele Traian Băsescu – au mers cu inconştienţa politică şi
cu lenea profesională pînă acolo încît au acceptat propunerea fasciştilor din
U.D.M.R. de a declara nefasta zi 15 martie 2010 ca zi de sărbătoare: asta ca să
insulte mai vîrtos martirii poporului român şi poporul român, în întregimea sa,
şi să mai chiulească o zi din Parlament, deşi primesc o simbrie nemeritată.
Iată de ce parlamentarii creaţi de Legea uninominalului – şi cu cîteva
excepţii, inclusiv cei de dinaintea actualului mandat – pot fi caracterizaţi ca
făcînd parte dintre „idioţii utili“ ai societăţii postdecembriste: idioţi
pentru noi, românii, şi utili pentru u.d.m.r.-işti.
În 13 martie
2006, am publicat, în revista SANTINELA, nr. 4/martie
2006, pag. 15, articolul pe care-l republic acum, mai jos, ca un memento şi ca un semnal
că inacţiunea autorităţilor de atunci, prelungită în inconştienţa acestora de
azi, va determina, cît de curînd, un grav pericol pentru securitatea,
suveranitatea şi unitatea ţării. Totodată, trebuie să precizez că materialul
republicat acum reprezenta aducerea la zi a unui studiu anterior, intitulat
„Naţionalistu’ sicofant: Adrian Năstase“, tipărit, în serial şi cu intermitenţe,
în revista România Mare, din martie pînă
în noiembrie 2000. După cum pot constata cititorii, situaţia României s-a
agravat profund, în acest răstimp de un deceniu, din cauza subminării
suveranităţii naţionale de către aceeaşi organizaţie fascistă U.D.M.R., în
deplină înţelegere cu aceeaşi clasă politică ticăloşită, care ne sufocă de două
decenii! Redau, mai jos, textul din martie 2006, dar cu
bibliografia esenţială de pînă în 2000.
***
Ziariştii Claudia
Cristofan şi Andi Topală publică, sub titlul „AU ÎNCEPUT DIVERSIUNILE“ (Gardianul, nr. 1146,
9.03.2006), un material consistent despre preparativele şi incertitudinile
mimate ale maghiarilor angrenaţi în provocarea evenimentelor planificate pentru
15 martie. Titlul relevă, totuşi, neînţelegerea funciară de care dau dovadă, în
marea lor majoritate, ziariştii români care tratează mişcarea revizioniştilor
maghiari din România, devenită tot mai virulentă după 1989. Pentru
simplul fapt că nu este vorba de diversiuni, ci, dimpotrivă, de acţiuni premeditate,
subsumate ideii majore care domină revizionismul hungarist, „Jos
Trianonul!“
De aceea, după 16
ani de permanente provocări făţişe şi de acţiuni subversive, opinia
publică şi autorităţile româneşti ar fi trebuit, acum, să fie ferme asupra unui
punct clar: interzicerea
oricăror manifestări ale maghiarilor în 15 martie. Deoarece
este aniversarea „revoluţiei“ maghiare de la 1848, iar această „revoluţie“ este
echivalentă cu războiul de exterminare a românilor (şi nu numai a lor!),
dus de cei 13 generali criminali conduşi de Iosif Bem şi spânzuraţi de
Împăratul austro-ungar. Prin manifestările lor din 15 martie,
maghiarii ne insultă în mod inadmisibil.
Dar nu numai
ziariştii făcuţi în pripă consideră, minimalizând pericolul, drept simple
diversiuni respectivele acţiuni antiromâneşti ale iredentiştilor maghiari. De
această insuficienţă naţională suferă şi mulţi politicieni şi parlamentari, mai
ales că şi domniile lor au ajuns în această postură tot în pripă. Ei nu-şi pun
întrebarea: „Care secui?!“ Căci nu mai există. Au fost toţi maghiarizaţi.
S-a ajuns chiar la ideea că ar trebui ca preşedintele Traian Băsescu să se ducă
la Odorheiu Secuiesc, deşi ar fi cea mai mare greşeală, pentru că ar da gir
prezidenţial acţiunilor lor antistatale. Ar trebui să trimită Armata, pentru a
preîntâmpina orice manifestare, „proclamaţie“, „declaraţie“ etc.
Un exemplu de
penibilă bâlbâială politică a relevat-o şi emisiunea „Ştirea zilei“, din 10
martie 2006, de la Antena 3,
dedicată viitoarelor acţiuni planificate de maghiari, care i-a avut ca invitaţi
pe deputaţii Adrian Severin (P.S.D.) şi Adrian Cioroianu (P.N.L.). În
urmă cu câţiva ani, tot într-o emisiune televizată, acest Cioroianu ţinea o
dizertaţie istorică (el fiind istoric) şi vorbea de o personalitate din
cunoscuta familie nobiliară spaniolă „de Aragon“, după numele provinciei pe
care a stăpânit-o, Aragon. Dar „marele“ nostru istoric a indicat-o „de Oregon“
(sic). În
realitate, Oregon este un stat al S.U.A.! Evident, acest „liberalism“ în
exprimarea „ideilor“ sale (adică a prostiilor sale) l-a făcut să intre Partidul
Naţional Liberal şi, ca dovadă a competenţilor de acolo, să ajungă şi în
Parlament şi să reprezinte România la forurile internaţionale. Tot aşa de
liberal a vorbit şi la emisiunea „Ştirea zilei“, iar când nu vorbea, se uita pe
pereţi.
Cât despre Adrian
Severin, a rămas aceaşi panglicar de pe vremea când tăia panglici la
inaugurările făcute de Tovarăşul şi Tovarăşa. Acest Severin, care nu este
prost, ci doar paraşiv, poltron şi trădător al intereselor naţionale, putea să
spună, ca să-l contracareze pe Szazs Jenö, primarul oraşului Odorheiu Secuiesc
şi unul dintre antiromânii cei mai înverşunaţi, măcar atât: că încă din 21-22
decembrie 1989, U.D.M.R. şi celelalte organizaţii maghiare neorevizioniste au
practicat acelaşi petardism propagandistic, incluzând jocul de scenă cu lupta
dintre „radicali“ şi „moderaţi“, trucul cu documentul-pirat – care nu le-ar
aparţine lor, ci ar fi fost contrafăcut de români (eventual de P.U.N.R. sau
P.R.M.), ca să-i compromită pe nevinovaţii maghiari –, jocul cu „delimitarea“
lui Marko Bela et comp.
de „radicali“, cu faptul că ar fi o greşeală de traducere, căci ei nu
„inţelege“ bine limba română, la care se adaugă permanenta denigrare a României
în presa maghiară din ţară, din Ungaria, precum şi la diverse foruri
internaţionale etc., etc. Deci, deşi avea atâtea argumente interne ca să-l
combată pe individ, el îi dădea într-una cu Rezoluţia 1735 a Consiliului
Europei, ca şi cum respectivul document ar fi menţionat în detaliu ce acte
antistatale şi antiromâneşti comit maghiarii în România. Dar, oricum, el nu
putea să facă un act proromânesc, de vreme ce el le comisese pe cele
antiromâneşti: de exemplu, în 6 noiembrie 1991, după dezbateri tensionate, în
Adunarea Constituantă, U.D.M.R. a încercat, din nou, prin deputatul
Károly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă
în stat «în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti». Grupul
Petre Roman-Adrian Severin, din cadrul F.S.N., a susţinut acest amendament“
(cf. Cartea neagră a
U.D.M.R. Acţiunile antiromâneşti [care, pînă în 2000, apăruse pe site-ul www.cybcity.com/udmr/1989.html.
Acum, la această adresă, site-ul
este administrat de altcineva, dar, între timp, a fost republicată inclusiv pe site-ul NECENZURAT;
cronologia din Cartea neagră
a U.D.M.R. se regăseşte, în linii mari, în cartea lui Bogdan
Păpădie şi Gabriel I. Năstase, Războiul
spionilor, Editura Phobos, 2006, pag. 253-309, iar pentru
intervalul 2002-2011, în cartea generalului Aurel Rogojan, Fereastra Serviciilor Secrete, Editura Compania, Bucureşti, 2011, pag.
309-496 – n.n., V.I.Z.]. Prin politica paşilor mărunţi şi prin aprobarea tacită
sau expresă ale unora ca acest Adrian Severin, U.D.M.R. a ajuns la guvernare.
Pentru a se
înţelege mai exact poziţia noastră în problema atât de spinoasă a revanşarzilor
maghiari din interiorul şi din exteriorul ţării (îndeosebi din Ungaria şi din
Occident), este necesară o retrospectivă.
Scurtă retrospectivă de presă
Încă din toamna
lui 1998, deputatul P.D.S.R. Adrian Năstase începuse să pozeze, crescendo, în naţionalist
extremist, denunţându-i vehement pe iredentiştii unguri, fie ei din Ungaria sau
din România.
Ca să nu fim
acuzaţi de subiectivism sau de atac la persoană, redăm, pentru început, opinia
lui Traian Ungureanu, exprimată la B.B.C. – un post de radio faţă de care
aproape toată lumea se prosternează, din cauza obiectivităţii lui. Iată
cum se adresa realizatorul emisiunii de la B.B.C. preopinentului său, Dan
Tăpălagă, incitându-l: „Acum un an şi ceva, Adrian Năstase descoperea, în
timpul unei întâlniri electorale, că Transilvania îşi trăieşte ultimele zile.
Pericolul maghiar se înşuruba mai abitir, domnul Năstase aflase, din fericire,
acest lucru şi voia, cu orice preţ, să apere pământul românesc. Acum, domnul
Năstase este prim-ministru şi, probabil, acesta este motivul pentru care
duşmanul s-o fi sinucis în secret, iar Transilvania poate dormi liniştită. Mai
mult, U.D.M.R. este în relaţii cordiale cu P.D.S.R., dar armonia este un pic
şubredă. Pronosticurile P.D.S.R. s-au cam topit. S-a pripit U.D.M.R. sau a dat
dovadăde realism la cîştig, fie el şi minim?
Dan Tăpălagă:
U.D.M.R. primeşte cadou de la P.D.S.R. numirea unor subprefecţi în judeţele cu
majoritate maghiară şi poate chiar un subsecretar de stat la Departamentul
pentru Minorităţi. În schimb, U.D.M.R. a semnat un protocol cu P.D.S.R. Cu ce
concesii, ce câştigăşi ce pierd cele două partide aflate, până mai ieri, pe
poziţii aparent ireconciliabile? (Realizator: Traian Ungureanu; reporter: Dan
Tăpălagă, emisiunea „Relaţiile U.D.M.R. cu P.D.S.R. “, B.B.C., 8 ianuarie 2001,
ora 21).
Cu o ironie
vizibilă încă din titlu – „O alianţă sfîntă în Bucureşti“ – se exprima şi un
alt reporter obscur, Alfredo Amellone: „Situaţie paradoxală la Bucureşti.
Iliescu, «pericolul roşu», care, ales, ar fi îndepărtat România de Europa şi ar
fi reinstaurat puterea neocomunistă, în ajunul alegerilor prezidenţiale a
devenit stindardul democraţiei. Învinşii centrului-dreapta, adversarii
implacabili democraţi şi liberali, alături de monarhişti şi de Biserica Ortodoxă,
cheamă alegătorii la urne pentru a-l vota pe Iliescu, duşmanul lor numărul unu
până acum două săptămâni (La
Stampa, 10 decembrie 2000, p. 9). Evident, Amellone trata problema
în planul general, dar acestuia i se subsumează şi cazul Adrian Năstase, ca lider
al P.D.S.R. şi premier, căci şi el constituia un caz paradoxal,
contrazicându-se pe sine şi făcând o alianţă sfîntă cu U.D.M.R., împotriva
căreia, mai an, vituperase emfatic.
Pseudonaţionalismul lui Adrian Năstase
Pentru a înţelege
mai bine lucrurile şi ca să demonstrăm că el este un sicofant, iar noi
obiectivi, trebuie să reconstituim atmosfera de atunci, reproducând unele
materiale de presă, uneori prin câteva citate sau, alteori, suficient, prin
titluri.
Începem printr-un
text care relevă caracterul premeditat al exhibiţionismului naţionalist al
d-lui dr. în drept Adrian Năstase: „Prim-vicepreşedintele P.D.S.R.,
Adrian Năstase, a declarat că periplul lui Radu Vasile în Covasna şi Harghita
i-a creat senzaţia că primul-ministru efectuează o vizită în străinătate.
Năstase este de părere că Verestoy Atilla, care l-a întâmpinat pe Vasile, a
corespuns cel mai bine, prin atitudinea sa, rolului de preşedinte al «statului
Harghita-Covasna». Afirmaţia lui Radu Vasile, conform căreia în respectiva zonă
nu sunt probleme, a stârnit mânia lui Năstase. Acesta spune că deţine
informaţii că investiţiile în zonă, în valoare de 30 de milioane de dolari,
sunt făcute sută la sută de maghiari, fie din România, fie din Ungaria sau din
diasporă (cf. România liberă,
18 apr. 1998, p. 3).
Desigur, în zonă
erau probleme rămase încă de la Trianon, pe care ungurii îl blesteamă cu
incontinenţă. Marile puteri occidentale îşi schimbaseră planul în legătură cu
cazul Kosovo – care fusese, până atunci, ţinut în surdină, ca să mascheze şi să
aplaneze propriile lor conflicte interetnice, gen ETA, IRA – şi, în consecinţă,
incendiau acum atmosfera, iar, în România, contextul politic internaţional îi
incita pe maghiari. D-l general de divizie Stan Stîngaciu avertizase: „Există
preocupări privind refacearea organizaţiilor terorist-diversioniste horthyste
din anii ’40 (Naţional,
22 ian. 1998, p. 3). Cristina Zărnescu atrăgea atenţia: „Ar putea exista un
plan «Kosovo» şi pentru România“ (Cotidianul,
15 iun. 1998, p. 10).
Ca întotdeauna,
propaganda ungară produce mereu literatură revizionistă, un astfel de ideolog
fiind Bela Pomogats, care încerca să teoretizeze problema Ardealului, de
exemplu, în articolul „Pro Transylvania“ (Magyar Hirlap, Ungaria, nr. 233, 5 oct. 1998,
p. 7). Şi, după teorie, apăruseră acţiunile politice ale noului guvern ungar,
de extremă dreaptă. Reacţia formală a liderilor României se limitase la faptul
că premierul României îşi zbârlise mustaţa: „Radu Vasile va cere ambasadorului
ungar explicaţii referitoare la declaraţiile revizioniste ale lui Victor
Orban“ (Jurnalul
Naţional, nr. 1521, 28 mai 1998, p. 12). Încurajat de oficialii
unguri, în stilul lor propriu, intrigant, un maghiar din Bucureşti, care se
ascunde în anonimat, se întreabă: „Se coace ideea unei Transilvanii independente?!
“ (Romaniai Magyar Szo,
nr. 2839, 24 sept. 1998, p. 8). Întâmplător sau nu, în România apăruse cazul
Sabin Gherman şi, în consecinţă, P.D.S.R. cere Parchetului General să se
sesizeze împotriva autorului manifestului «M-am săturat de România» (Ovidiu
Drugă, în Cotidianul,
18 sept. 1998, p. 4).
Sintetizând,
Cristina Zărnescu şi Roxana Frosin avertizaseră: „Războiul pentru refacerea
Ungariei mari se dezlănţuie pe toate fronturile / Budapesta dă bani parohiilor
reformate maghiare din România, cu scopul de a-şi consolida poziţia în
Transilvania (Cotidianul,
15 ian. 1999, p. 10). Mai mult, Cristina Zărnescu suna alarma: „S.O.S. Ardealul
/ Odorheiul Secuiesc, gulagul românilor“ (Cotidianul, 20 ian. 1999, p. 5). Tot ea
releva acţiunile denigratoare ale hungarismului: „Presa din Budapesta
prezintă România ca pe o ţară oligofrenă“ (Cotidianul,
9 febr. 1999, p. 2). În România, unul din mulţimea virulenţilor neorevizionişti
maghiari este Sylvester Lajos, al cărui şovinism se manifestă, aluziv, încă din
titlul „Cine iubeşte străinii…“ (în Haromszek,
Covasna, nr. 2538, 6 ian. 1999, p. 3). După ce Liliana Brad dezvăluise că „Un
document-pirat cere «autonomie pentru Ţara Secuilor»“ (România liberă, nr. 2507,
26 iun. 1998, p. 2) – aşa cum se iterează, acum, vorbirea despre un
„document-pirat“ în Gardianul
din 9 martie 2006 –, Cosmin Nicolescu afirma că „U.D.M.R. pune în practică
programele de autonomie“ (Cuget
liber, Constanţa, nr. 1791, 22 sept. 1999, p. 2). Ciprian Ranghel
titra: „P.U.N.R. crede că Budapesta e în spatele autonomiştilor“, citând
declaraţiile d-lui Valeriu Tabără (Cotidianul,
19 sept. 1999, p. 4). De fapt, P.U.N.R. nu „credea“, ci ştia precis, dar, fiind
reprezentat de nişte lideri fără anvergură politică, aceştia credeau că, dacă
se exprimă circumspect – deşi ungurii niciodată nu procedaseră astfel –, atunci
dau dovadă că au spirit european, deşi nu aveau decât unul provincial.
Privind dincolo de orizont şi, astfel, surclasându-i pe p.u.n.r.-işti, Bogdan
Petrescu ne asigura că „Lobby-ul
maghiar din S.U.A. vrea Ardealul stat independent“ (Cotidianul, 7 dec. 1998, p. 2). Sorin
Petrescu arata că neorevizionismul hungarist are direcţii multiple de acţiune:
„Preşedintele Partidului Naţional Slovac, Jan Slota, afirmă: «Ungaria doreşte
reanexarea unor părţi din România, Slovacia, Ucraina şi Iugoslavia»“ (Cotidianul, 12 mai 1999,
p. 11). Agitaţiile iredentiste maghiare îşi găsesc ecou în presa
internaţională: „Le Monde:
Transilvania a devenit martora aspiraţiilor la autonomie a minorităţii
maghiare“ (Cotidianul,
25.05.1999, p. 11).
Şantajarea Puterii de către U.D.M.R.
În presă apăreau
tot mai frecvent alegaţii la adresa Puterii, pentru că se lăsa şantajată de
U.D.M.R. Ziarul Naţional,
din 29 iunie 1998, etala editorialul „C.D.R., sluga docilă a U.D.M.R. “; Ileana
Sandu publica articolul „Cui i-e frică de Budapesta?“ (Timpul în 7 zile,
9-15 iun. 1998, p. 5-6); George Duma şi Traian Golea relevau: „Tendinţele
hungariste sunt neconforme cu preceptele europene şi internaţionale“ (Timpul în 7 zile, 7-13
iul. 1998, p. 8); în acelaşi număr din Timpul,
Virgil Popa, scria, mai ferm, „Nu vrem Kosovo în Ardeal“; Coriolan Dobre
denunţa: „Senatorul ţărănist Vasile Lupu sprijină din răsputeri iredentismul
maghiar“ (Atac la persoană,
nr. 16, 26 apr.-3 mai 1999, p. 12). Şi tot aşa. În sfîrşit, se publică un
material intitulat, semnificativ, „Un document realizat de lucrători ai unui
serviciu secret relevă: În Transilvania se desfăşoară o abilă ofensivă
economică în scopul susţinerii enclavizării judeţelor cu populaţie preponderent
de origine maghiară“ (Cotidianul,
13 mai 1999, p. 17); faptul că materialul este nesemnat, dar este deosebit de
consistent şi acoperă o gamă largă de aspecte atestă că ziarul nu se lăuda şi
că analiza era făcută, într-adevăr, de lucrătorii unui serviciu secret şi,
întrucât articolul trata problemele interne ale României, puteţi ghici şi
singuri de care serviciu secret era vorba (I.R.S.?!).
Acest context
marcat de războiul din Kosovo şi propice mascării pseudonaţionalismului i-a
servit lui Adrian Năstase ca decor pentru a-şi exhiba patriotismul de paradă.
Apoi, în
septembrie 1999, marele ziarist ungur Biro Bela, din Covasna, ne liniştea în
felul următor: „Adrian Năstase a prevăzut încă de la începutul verii că, până
la căderea frunzelor, în Transilvania se va sfârşi pacea. Iredentiştii maghiari
ar provoca conflicte interetnice. (…) Situaţia economică se degradează de la o
lună la alta, societatea românească consumă mai mult decît produce. Catastrofa
devine, astfel, o chestiune de timp“ (Biro Bela, „Toamnă transilvăneană“, Haromszeki Figyelo,
Covasna, nr. 41, 22-28 sept. 1999, p. 6). Să reţinem, de aici, în primul rând
ironia la adresa lui Adrian Nastase, viceliderul, de atunci, al P.D.S.R.,
ironie cam de acelaşi calibru cu cea exhibată de reporterii de la B.B.C.,
citată la început.
Între timp,
situaţia incendiară din Kosovo îi făcuse pe unguri să considere că le venise
ocazia să dea lovitura şi şi-au isterizat revanşismul şi neorevizionismul,
apelând la ajutoare diplomatice engleze, după cum remarcase Marcela Feraru:
„Christopher Krabbie şi Nigel Thorpe scrutează terenul cu două zile înainte de
întâlnirea maghiaro- maghiară de la Budapesta“ (Cotidianul, 19 febr. 1999, p. 4). Apoi, din
23 martie, S.U.A., prin N.A.T.O., au început să bombardeze Kosovo şi Iugoslavia
în draci, inclusiv în zilele de Paşti, dar, în mod „umanitar“, cu uraniu
sărăcit (unii militari americani scriseseră pe bombe „Paşte fericit“, căci ei
nu sunt creştini, ci satanişti). Asasinarea, în 11 martie 2006, a lui Slobodan
Miloşevici în celula sa din Haga se adaugă crimelor de atunci. Presupun că
preşedinta T.P.I., Carla del Ponte, fiind vinovată instituţional şi moralmente,
ar trebui bagată în celula lui Miloşevici. Mai scrutătoare decât cei doi
ambasadori britanici, aceeaşi Marcela Feraru observase scena europeană: „La
sfârşitul lunii septembrie (1998 n.n.), la Strasbourg, Adrian Năstase atrăgea
atenţia Consiliului Europei, în plină dezbatere asupra crizei din Kosovo, că se
încearcă rescrierea dreptului internaţional. La acea vreme, discursul său a
fost apreciat ca o «adevărată lecţie de drept internaţional». La nici şase luni
de la acea dezbatere, rescrierea dreptului internaţional este un fapt împlinit
şi noua ordine mondială se desfăşoară sub ochii noştri“ (cf. „Summit-ul N.A.T.O. de la Washington se
va desfăşura în plin război / Adrian Năstase: «Iugoslavia este poligonul de
încercare a noii ordini mondiale»“ (Cotidianul,
6 apr. 1999, p. 3).
Lansat pe scena
lumii ca profesor, strateg şi polemolog, Adrian Năstase îşi etala şi calităţile
de spadasin naţionalist, în contradicţie cu faptul că, ca cavaler de Malta, ar
fi trebuit să fie un spirit caritabil: „Comisia Juridică a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei a fost, ieri dimineaţă, teatrul unei
ciocniri deschise între György Frunda şi Adrian Năstase. Senatorul U.D.M.R.
foloseşte prilejul conflictului din Kosovo pentru a obţine o comisie ad-hoc a
Consiliului Europei pentru minorităţi şi un protocol adiţional la Convenţia
Europeană pentru Drepturile Omului privind autonomia culturală. (…) Frunda a
încercat să susţină că, în Convenţia-cadru privind drepturile minorităţilor
naţionale, drepturile colective sunt consfinţite…“ Aşa descria Marcela Feraru
competiţia, în „Meci Frunda-Năstase la Consiliul Europei. György Frunda
încearcă să-i prostească pe membrii Consiliului Europei“ (Cotidianul, 30 apr. 1999,
p. 4). Ca o paranteză, ţinând cont de cele comise de senatorul U.D.M.R.
Gheorghe Frunda, la începutul anului 2006, reamintim că acesta este un
recidivist în materie.
Meciul Frunda-Năstase
Dar, fireşte,
Frunda nu putea să îl prostească pe marele naţionalist Adrian Năstase, care, de
prin 1998, începuse o campanie acerbă contra nerorevizioniştilor maghiari.
Renegatul de Gheorghe Frunda era, deja, un recidivist, aşa că cavalerul de
Adrian Năstase nu îl iertase nici în antecedentul comis atunci când şi-a
prezentat, la Consiliul Europei, Raportul său asupra Serviciilor Secrete:
„Termenul de drepturi colective, care apare destul de des în acest document, a
fost acceptat ca atare în Comisia Juridică?“, îl chestionase ziarista
intransigentă pe antimondialistul de faţadă Adrian Năstase. La care el
răspunsese cu modestia care-l caracterizează: „Din fericire, nu. Eu, personal,
am insistat destul de mult pe eliminarea acestuia şi am fost susţinut şi de alţi
colegi, astfel că, în urma unui amendament, la punctul 4 din rezoluţie,
sintagma «dreptul colectiv de securitate» a fost înlocuită cu «dreptul
societăţii democratice». S-a eliminat, de asemenea, referirea din varianta
engleză de la punctul doi la «dreptul individual» pentru că, pe cale de
consecinţă, acesta ar fi trimis la «dreptul colectiv». (…) Eu, personal,
nu cred că proiectul de rezoluţie are mari şanse de adoptare, iar în ceea ce
priveşte ideea unei Convenţii europene, suntem încă destul de departe“, zise
Adrian Năstase şi mai împuşcă un fazan. Toate acestea, şi multe altele, sunt
descrise cu acribie ştiinţifică de către Marcela Feraru în articolul „György
Frunda a acuzat Cotidianul în faţa
Comisiei juridice a Consiliului Europei că este «nedemocratic»“ (cf. Cotidianul, 9 ian. 1999,
p. 2; vezi şi idem,
„György Frunda pune bazele unei Convenţii-cadru care transformă Serviciile
Secrete din Europa în mânăstiri de măicuţe…“, Cotidianul, 6 ian. 1999, p. 10).
Dvs., însă, care
credeţi că a fost rezultatul acestei şarje de cavalerie malteză, făcută de
impetuosul nostru naţionalist?! Nu vă amintiţi, aşa că vă spunem tot noi: cinci
împărţit la doi! Ne-o spune şi Marcela Feraru, căreia nu-i scăpa nimic, deşi
nu-i convenea d-lui prof. univ. dr. Adrian Năstase, care dă lecţii de drept
internaţional la tot cartierul occidental: „Raportul privind controlul
serviciilor de securitate internă a fost adoptat în Adunarea Parlamentară.
György Frunda a reuşit să impună în Consiliul Europei conceptul de drepturi
colective“ (cf. Cotidianul,
28 apr. 1999, p. 3).
Dar, nu contează!
Acest eşec al lui Adrian Năstase avea să treacă neobservat, în comparaţie cu
atacul său la baionetă, făcut de pe cal, contra neorevizionismului maghiar.
(Continuare în numărul viitor)
***
Pentru că, din
diverse motive, nu am mai putut publica, în SANTINELA,
în 2006, partea a doua a acestui studiu, am publicat-o, în 16 martie
2009, pe Altermedia.
[Ulterior, textul integral avea să fie publicat şi pe NECENZURAT, în două parţi: prima
în 15 martie 2010, iar a doua
în 16 martie 2010]. Aşa arăta – reflectată în presa naţionalistă – situaţia
României în urmă cu un deceniu. Privind retrospectiv, trebuie să admitem că,
între timp, situaţia ei s-a agravat radical sub aspectul politicii interne şi
externe privind prezervarea unităţii şi suveranităţii naţionale. Şi această
situaţie a ajuns astfel, cum am subliniat în preambul, tocmai din cauza trădării
intereselor naţionale a „naţionalistilor“ de acest gen – în frunte cu actualul
P.D.-L., secondat de P.N.L. şi P.S.D. –, coalizaţi în cleptocraţia
postdecembristă şi care se schimbă „democratc“ la Putere.
14 martie 2010
(Continuare în episodul de mâine)
12 martie 2012
Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
