Studiul care urmează a fost
publicat, în prima ediţie, în a doua jumătatea a anului 1999, republicat în luna
mai 2008 şi, apoi, în septembrie 2010. Îl republic, din nou, aici, pentru valoarea
lui de REMEMBER şi pentru că îşi menţine actualitatea: escaladarea
pretenţiilor revizioniste şi secesioniste ale Ungariai – via U.D.M.R. – s-a
făcut continuu, ajungîndu-se, zilele acestea, l-a ultimul şantaj: înfiinţarea „liniei
maghiare“ l-a Universitatea de medicină la de Târgu Mureş, altfel, U.D.M.R. pleacă de la guvernare! Ceea ce, evident, era o cacealma, cum făcuse permanent din 1996 încoace. Ca atare, cu concursul
guvernului trădător Ungureanu-Bela, s-a aprobat această infamie.
17 martie 2012
17 martie 2012
Colonel (r.) Vasile I.
ZĂRNESCU
Preambul
În urmă cu un deceniu, am elaborat câteva
capitole ale unei lucrări pe care o voiam cuprinzătoare, intitulată UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC, ale
cărei teme şi idei principale le-am prezentat, sumar, în studiul omonim
publicat în volumul tipărit de Congresul de sociologie din 14-16 decembrie
2000*. Între timp, am dezvoltat câteva capitole, devenind (aproape) cărţi
independente, dar pe care, din lipsă de resurse pecuniare, nu le-am putut
tipări până acum. Totuşi, pentru că, şi acum un deceniu, erau câteva teme
presante, am publicat, în serial, sub pseudonimele Theodor V. Alexandru, Iulia
Cristescu şi Apostol Uceanu, unele capitole, în revistele România Mare, Politica şi
ziarul Ultima oră – motiv pentru
care, acum, aduc mulţumirile mele publice domnilor Corneliu Vadim Tudor şi Ion
Marin, care au înţeles necesitatea aducerii acestor studii la cunoştinţa
opiniei publice. Capitolul 11 al lucrării, intitulat „Reinstituirea horthysmului“, a apărut în serial, sub pseudonimul Apostol
Uceanu, în Politica, nr. 385, 14
august 1999, pag. 3, cu continuare în nr. 386-393, precum şi în Ultima oră, fragmentat sub diverse
titluri; dar, din motive de spaţiu tipografic, în ambele publicaţii a apărut
fără notele bibliografice.
Prin bunăvoinţa actualului editor, îl republic
inclusiv cu notele bibliografice, deoarece acestea au, şi ele, dramatismul lor
şi readuc atmosfera de acum un deceniu, care, seamănă, fără mari deosebiri, cu
aceea de azi: aceiaşi horthyşti la conducerea U.D.M.R. şi aceleaşi pretenţii
revizioniste, de sorginte fascistă.
Dar, mai important, acest studiu, în
întregime, aduce în faţa noastră vinovăţia guvernanţilor care, atunci ca şi
acum, au minimalizat sau, mai grav, au ignorat şi încă ignoră – deşi au
cunoscut şi cunosc! – toate faptele neorevizioniştilor şi şovinilor maghiari.
Retipărit ne varietur, acest fragment
redă, privind retrospectiv, miopia, lichelismul şi complicitatea guvernanţilor,
care, fără deosebire de culoare politică, s-au străduit să aducă România în
situaţia actuală – deplorabilă, chiar periculoasă, deşi avertismentele nu au
lipsit, nu doar din partea presei, ci şi din partea Serviciilor Secrete, atât
direct, cât şi, cum reiese din unele citate de aici, tot prin presă, deoarece
autorităţile nu au luat nici o măsură de reprimare a pretenţiilor iresponsabile
ale udemeriştilor şi ale celorlalţi profitori, sprijiniţi din exterior.
Indiferent dacă, acum, la 15 martie 2008,
horthyştii din U.D.M.R. şi din toate celelalte organizaţii politice, culturale,
profesionale etc. (căci au sute de asemenea organizaţii!) îşi vor proclama sau
nu „independenţa după modelul Kosovo“, ţinând cont că, după lovitura de stat
din decembrie 1989, au tot glosat pe această temă, prin care, acum, au umplut
paharul, a venit momentul să li se interzică radical asemenea manifestări şi să
li se retragă toate concesiile obţinute prin şantaj de la clicocraţia
cleptocrată, care conduce România! Problema care se pune cu acuitate este cine
va fi în stare să facă acest lucru strict necesar şi urgent: Guvernul, care
subzistă doar pentru că are U.D.M.R.-ul în spinare?!
Sau Parlamentul, care reprezintă, teoretic,
suveranitatea poporului şi care face legi? E-adevărat că, în variantele
anterioare, Parlamentul a făcut legi – inclusiv revizuirea Constituţiei din
2003 – exclusiv în favoarea horthyştilor udemerişti şi budapestani şi a
evreilor care au emigrat legal şi/sau ilegal, iar acum, şi aceştia, îşi vor
restituite proprietăţile la care nu mai au dreptul.
Cred că a venit vremea – în ultimul ceas! – ca
Parlamentul să apere inclusiv valorile spirituale şi politice naţionale, căci
şi ele fac parte din acelaşi vast Patrimoniu Naţional!
Redau, mai jos, textul apărut acum un deceniu.
11.1. Lipsa punctelor de sprijin
Cei mai mulţi lideri politici şi analişti obiectivi ai vieţii sociale
caracterizează actuala situaţie drept o chinuitoare tranziţie – devenită peste
noapte „posttranziţie“ şi transformată, la fel de subit, în „tranziţie
cronicizată“, din cauza stării haotice instituite prin conjugarea unui complex de
factori obiectivi şi subiectivi. Actualei situaţii entropice i se potriveşte
analiza stării de decădere a republicii romane, făcută de Hegel în Filosofia
Istoriei (pag. 381): „…în toate afacerile publice erau hotărâtoare autoritatea
particulară, puterea şi bogăţia nobililor şi toate acestea se petreceau în cea
mai mare dezordine. În republică nu mai exista nici un punct de sprijin“. Din
cauza anomiei sociale şi, mai ales, din cauza unor cercuri ostile care
acţionează în acest sens, se poate spune că, în România, pe măsura trecerii
timpului, aproape că „nu mai există nici un punct de sprijin“.
Conştientizarea acestei idei de către tot mai mulţi indivizi tinde să se
transforme într-un fenomen social cu implicaţii grave. Există pericolul ca, din
cauza disperării la care au ajuns şi a neorganizării lor – sau, mai degrabă, a
manipulării lor din umbră de diverse organizaţii, îndeosebi prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă –, apariţia unor „fracturi“ sociale provocate
de aceşti dezmoşteniţi ai sorţii să fie foarte posibilă şi, mai ales, greu de
controlat. Căci, în condiţiile în care Armata şi Biserica – cei doi piloni ai
organizării şi autorităţii social-politice şi morale – sunt denigrate şi, în
consecinţă, slăbite continuu, atunci, evident că nu mai există nici un punct de
sprijin, de rezistentă a naţiunii. De altfel, acesta şi este obiectivul
războiului informaţional, instituţional, axiologic şi psihologic dus contra
respectivelor instituţii – cele mai importante şi mai credibile în ochii
poporului –: dezorganizarea lor până la desfiinţare, ca să nu mai existe nici
un punct de sprijin, nici un reper moral, nici un factor organizatoric, nici un
punct de comandă apt să solidarizeze, să reunifice şi să conducă naţiunea în
vremea „tuturor răutăţilor“, cum spunea cronicarul.
Urmarea este deja cunoscută, dar, pentru a-i convinge pe cei mai mulţi,
trebuie doar repetată: cozile de topor din interior să ceară sprijinul celor
din exterior, după care, aşa cum pretinsese ministrul de Externe al Franţei, în
decembrie 1989, au „datoria de a interveni“, inclusiv militar, pentru a
pacifica lucrurile, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Bosnia şi cum se
întâmplă acum în provincia istorică a Iugoslaviei, Kosovo.
În fond, această „convingere“ se realizează prin inducerea unei stări de
apatie, prin „bombardarea“ zilnică a indivizilor cu informaţii astfel concepute
încât să le diminueze rezistenta psihică în faţa agresiunilor informaţionale,
economice, axiologice, cultice etc. Toate acestea sunt menite să creeze în
„opinia oamenilor“ iluzia că ceea ce urmează să se petreacă este o fatalitate
istorică, ceva în natura lucrurilor şi, fiind vorba de mersul inexorabil al
istoriei, popoarele nu au decât să se supună unor lideri ajunşi în funcţiile de
conducere printr-un concurs de împrejurări.
11.2. Restitutio in integrum:
cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului
Din comentariile tot mai multor oameni de presă rezultă că ceea ce a
subminat, îndeosebi după accederea la Putere, prestigiul istoric al P.N.Ţ.C.D,
este chiar propria sa strategie politică: încercarea dogmatică de aplicare a
principiului restitutio in integrum. Această idee fixă este axul politicii
catolicilor orientali (ex-greco-catolici), care au condus acest partid încă de
la apariţia sa pentru a doua oară pe scena politică (şi chiar acum, după
apariţia A.N.C.D. a fraţilor Boilă). S-a ajuns până acolo încât nu numai
ziariştilor din presa din Opoziţie, dar şi celorlalţi – inclusiv celor de la
Academia Caţavencu – le-a creat o senzaţie de saţietate, de disconfort psihic,
ceea ce i-a determinat să producă materiale de presă tot mai dure la adresa
politicii restituţioniste. Conflictul apărut între liderii P.N.Ţ.C.D. şi cei de
la publicaţia Academia Caţavencu – care le-au reproşat primilor, printr-un
spectacol public, faptul că le-a murit umorul – a fost deja puternic
mediatizat, spectacolul însuşi fiind un alt prilej de diminuare a prestigiului
politic.
Respectiva strategie politică a fost elaborată în cercurile politice ale
Vaticanului, iar liderii ex-greco-catolici au lansat-o în public, la început
doar în străinătate – după cum a arătat Grigore Nedei, în cartea sa
Imperialismul catolic –, probabil pentru că au intuit că nu trebuie să sperie
electoratul încă de la reapariţia lor pe scena politică.
Încercarea de a se institui o bază legală în acest scop, în actuala
situaţie de anomie socială, este percepută de opinia publică drept exproprierea
averii naţionale – publice şi private – şi înstrăinarea ei, pentru a fi
„restituită“ unora care nu au avut-o niciodată: descendenţilor unor foşti
magnaţi, ca Mociorniţa, Auschnitt, Malaxa ş.a. Dar baza morală este şi ea în
curs de confecţionare. Căci, de exemplu, opinia publică se străduieşte să afle
cum şi-au făcut averea actualii îmbogăţiţi ai democraţiei postdecembriste. Şi,
deşi nu ştie concret cum, opinia publică este îndreptăţită să creadă că şi-au
dobândit-o prin furt, prin însuşirea unei mari părţi din averea naţională,
publică sau privată. Or, dacă actualilor îmbogăţiţi nu li se poate dovedi sursa
ilicită a averii, deşi se ştie că „este de furat“ (vezi cazurile SAFI, DACIA
FELIX, CREDIT BANK, „privatizarea“ frauduloasă făcută la I.M.G.B., ROMCIM,
COMTIM etc., etc.), atunci cum se mai poate demonstra că hoţii de dinainte de
1948, precum Mociorniţa, Auschnitt, Malaxa ş.a., nu şi-au făcut averea altfel
decât din furt, din exploatarea poporului? De altfel, încă Ferdinand Lassalle
spusese: „Proprietatea este un furt!“ Fireşte, este vorba de marea proprietate.
De exemplu, Nicolae Iorga a arătat că Iuliu Maniu, ca avocat al unei bănci
maghiare, a strâns în doar şase ani o avere colosală, cu care şi-a cumpărat
mine aurifere. Fireşte, Iuliu Maniu a practicat aceleaşi manopere financiare
bancare pentru a-şi exploata debitorii români, care au fost şi mai sunt
practicate acum de cămătarii din băncile postdecembriste, apărute ca ciupercile
după ploaie. De asemenea, presa vremii relevă că Romulus Boilă, unchiul
contemporanilor noştri fraţi Boilă, era implicat în escrocheria rămasă în
istorie ca „afacerea Skoda“. Aşa că este perfect explicabil acum de ce ţin ex-greco-catolicii
descendenţi fiziologic şi/sau spiritual din Iuliu Maniu să aplice principiul restitutio in integrum. Iar ignoranţii
în problemă, ca Nicolae Manolescu, pretind că aplicarea respectivului principiu
„nici nu se discută“.
În contextul actualului sistem legislativ incoerent şi/sau chiar
contradictoriu, este foarte uşor să se facă abuzuri pentru a se ajunge la restitutio in integrum. Acest fapt este
atestat de abuzurile judiciare comise în domeniul caselor naţionalizate, în
domeniul funciar etc. O confirmare în plus a tendinţei politicii
restauraţioniste este dată de această ştire: „Întorşi din Anglia, Franţa,
Germania, Italia şi Elveţia – unde erau stabiliţi de mulţi ani –, moştenitorii
princiarei familii a Cantacuzinilor intenţionează să-şi ia înapoi vechile
domenii. Ei revendică în Prahova 2.476 ha de teren, cuprinzând păduri, păşuni
şi teren arabil. Numai la Filipeştii de Târg ei cer: 992 pogoane teren arabil,
840 pogoane păşune şi 800 pogoane pădure, încă 1.560 pogoane de pădure sunt
revendicate la Filipeştii de Pădure şi alte 760 la Măgureni.
Legea nr. 169/1997, venită în completarea Legii nr. 18/1991, stipulează
clar: 30 h de pădure şi 50 de teren arabil pentru fiecare familie…“ [1]. Acest
tropism restituţionist este consecinţa adoptării strategiei politice relevate
în remarca laconică făcută în Adevărul, referitoare la escaladarea „războiului
caselor“: „Ţărăniştii optaseră pentru celebra variantă a lui restitutio in
integrum“ [2]. Dar, câtă vreme ţărăniştii vor fi manevraţi de către ex-greco-catolici,
fireşte că va continua şi „războiul cultic“ pe tema restituirii, deoarece
catolicii orientali vor găsi mereu noi obiective de revendicat, acesta, de
exemplu, figurând printre cele mai recente pretenţii: „Biserica Greco-catolică
intenţionează să revendice Mănăstirea de la Nicula, judeţul Cluj, a declarat,
pentru PRO TV, Î.P.S. George Guţiu, episcopul greco-catolic al Diocezei de la
Cluj-Gherla. Guţiu susţine că Mănăstirea de la Nicula a fost construită la
începutul sec. al XVIII-lea de către greco-catolici şi a fost confiscată abuziv
de ortodocşi după 1948.
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Bartolomeu Anania, afirmă,
însă, că mănăstirea a fost atestată pentru prima dată în urmă cu 450 de ani,
iar reprezentanţii Bisericii Unite cu Roma au ocupat-o în anul 1774. Anania
afirmă că Biserica Greco-catolică ignoră propunerile Bisericii Ortodoxe Române
de rezolvare a litigiilor patrimoniale dintre cele două biserici prin
repetatele solicitări de retrocedare…“ [3].
O radiografie exactă (chiar dacă incompletă), care confirmă această stare
de fapt, este făcută de către Rodica Ciobanu în editorialul „P.N.Ţ.C.D îşi
caută reformatorii“: „Multă vreme, P.N.Ţ.C.D. a fost pentru observatori un
partid deprimant, în interiorul căruia nu se întâmpla mai nimic. Seniorii aveau
încă destulă vlagă să tină strâns hăţurile, iar partidul se lăsa dirijat de
autoritatea morală intangibilă a lui Corneliu Coposu şi a celorlalţi patriarhi
ţărănişti. Orice eşafodaj politic s-ar fi prăbuşit împrejur, P.N.Ţ.C.D. rămânea
monolitic, imperturbabil, o structură rigidă, de neclintit. Până în noiembrie
1996, când ţărăniştii au ajuns la guvernare. Câştigarea puterii a însemnat
decesul armoniei interne, declanşarea competiţiei între potenţialii lideri. În
1998, P.N.Ţ.C.D. este un partid care are nevoie de o reformă, dar nu-şi găseşte
reformatorii. (…) Declanşarea unei dezbateri autentice în P.N.Ţ.C.D. pare, în
acest moment, un eveniment îndepărtat. Nici una dintre cele două grupări nu dă
semne că ar dori să lămurească, de pildă, ce înseamnă politica ţărănistă.
Guvernul Ciorbea a făcut o politică social-democrată cu un apendice legislativ
reparatoriu. Cabinetul Radu Vasile a anunţat o politică dură, de nuanţă
liberală. Pentru majoritatea oamenilor, însă, politica P.N.Ţ.C.D. este echivalentă
cu trei legi: două restituţioniste – legile modificate ale fondului funciar şi
caselor naţionalizate – şi una de asanare morală, legea accesului la dosarele
fostei Securităţi. Cum arată programul P.N.Ţ.C.D., nimeni nu ştie.
Ţărăniştii şi-au însuşit fie programul de guvernare al C.D.R., realizat
împreună cu tovarăşii de alianţă, fie pe cel al Cabinetului Ciorbea, elaborat
cu F.M.I., fie pe cel al lui Radu Vasile. Toate sunt ţărăniste în lipsă de
altceva. Cum se manifestă latura creştin-democrată a P.N.Ţ.C.D.? Prin slujbele
ţinute de preotul greco-catolic Matei Boilă şi prin tiradele antiavort ale
senatorului Moisin. Partidul lâncezeşte, practic, în confuzie doctrinară, e
când de dreapta, în declaraţii, când de stânga, dacă se supără muncitorii, şi,
în general, n-are nici un chef să limpezească aceste probleme“ [4]. Această
„încremenire în proiect“ – cum zice filozofând chinuit Gabriel Liiceanu –, este
dezavuată şi de Mihai Valentin Neagu: „P.N.Ţ.C.D. continuă să trăiască
înfăşurat în faldurile fantomelor trecutului. Pentru ei, pentru ţărănişti,
progresul nu poate fi decât cel de la nivelul anilor ’30. Orice acţiune de
reformă trebuie să pornească, obligatoriu, de la realităţile de atunci, iar
calităţile liderilor sunt cântărite în ani de vârstă sau de închisoare şi mai
puţin în neuroni şi coeficient de inteligentă…“ [5].
Dar „este esenţial să remarcăm că încăpăţânarea de a aplica principiul
restitutio in integrum nu reprezintă decât punctul de vedere dogmatic al unei
noi minorităţi politice (similară fostului P.C.R.), adică o dimensiune
antidemocratică. Deci, după lipsa doctrinei, după inexistenta calităţii
«ţărănesc», după ridiculizarea aspectului «creştin», cade şi însuşirea de
«democrat». Pentru că P.N.Ţ.C.D. nu face decât să impună majorităţii interesele
unei minorităţi, văzute sub câteva aspecte: 1) cultic – ex-greco-catolicii; 2)
economic – foştii mari proprietari (industriali, funciari şi imobiliari); şi,
prin conjuncţie algoritmică, 3) etnic şi lingvistic – maghiarii. Or, prin
această ultimă categorie, se anulează şi valoarea de «naţional» din denominaţia
Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat“ [6].
Mai intervine, însă, o contradicţie faţă de realitate, trădând demagogie
politică, după cum relevă Constantin Gheorghe: „…Nici una din promisiunile
electorale cu efect asupra unei largi majorităţi nu a fost pusă în practică. În
schimb, se modifică Legea învăţământului, după dorinţele U.D.M.R., se face o
lege de retrocedare a averilor bisericeşti pentru greco-catolici, se modifică
Legea fondului funciar în folosul unei minorităţi care a avut în 1945 peste 50
de hectare etc., etc. Aceasta este o realitate periculoasă. Nu se poate guverna
exclusiv în folosul unei minorităţi şi nici nu se pot crea avantaje pe criterii
de apartenenţă la o astfel de minoritate. Aceasta este cea mai sigură cale de a
distruge pacea socială şi de a asmuţi pe unii împotriva altora. (…) Nicăieri în
practica europeană sau în legislaţia statelor europene discriminarea nu este
acceptată nici explicit, nici implicit. Nu credem că România trebuie să ajungă
un poligon de experimente a unor teorii fără suport în realităţile naţionale,
iar Ardealul cu atât mai puţin“ [7].
Numai că pentru postura de poligon experimental în beneficiul unor anumiţi
minoritari militează alţii, mereu aceiaşi, ca Ion Zubaşcu: „În tot acest timp,
evreii din România au început să-şi obţină bunurile comunitare, la fel germanii
şi ungurii. Numai românii greco-catolici nu reuşesc să trezească nici o
înţelegere la fraţii lor ortodocşi şi la statul român“ [8]; sau ca Dan
Petrescu: „…destinul însuşi al Î.P.S. Bartolomeu pare a fi înrâurit de
politică, de vreme ce, după vreo şase ani de închisoare (dintr-o condamnare la
douăzeci), pentru motive politice, domnia sa devine, între 1965 şi 1976, paroh
la Detroit şi, vorba Dicţionarului Zaciu, «călătoreşte în cele patru
continente» – unde, de vom da crezare mărturiilor lui Paul Goma (de nimeni
contrazise în acest punct până acum), care i-a călcat pe urme, prin 1978, în
S.U.A şi Canada, viitorul Î.P.S. se căznea să le explice enoriaşilor de-acolo,
în compania colegului Plămădeală, coincidenţa politicii lui Ceauşescu (aceea
care ne-a scăpat de ruşi, evrei, bulgari ş. a.) cu interesele Bisericii neaoşe
ortodoxe: Ceauşescu, potrivit acestui punct de vedere, era pe de-a-ntregul «de-al
nostru» şi, astfel fiind, pe nimeni nu trebuia să deranjeze mania sa strict
formală de a se intitula comunist. (…) O profesoară de matematică îmi povestea
odinioară cum, întâmplându-se să lase corigent un băiat de popă, tătânele
acestuia i s-a înfăţişat cu propunerea îmbietoare ca, în schimbul promovării
fiului său, să-i facă o afurisenie la adresa oricui ar fi poftit ea; profesoara
era o femeie bravă, de etnie maghiară, deci n-a avut nici o ezitare în alegere;
îmi place să cred că tocmai de aceea sfârşitul lui Ceauşescu a pornit de la un
reprezentant al acestei etnii…“ [9]. Ţinând cont că şi Î.P.S. Daniel, care
manifestă evidente propensiuni promonarhice, a ajuns să se disocieze şi să
explice dezamăgirea sa cu faptul că, în comparaţie cu actuala Putere, „regimul
Iliescu a sprijinit mai mult Biserica Ortodoxă Română“, credem că nimeni nu
s-ar mai mira dacă, după ce va fi citit articolul acestui „disident“,
respectivul preot – şi nu numai el – nu va fi trecut chiar la afurisirea
inclusiv a lui Dan Petrescu şi a grupurilor de presiune pe care acesta le
reprezintă.
Starea dubitativă a lui Constantin Gheorghe, care se distinge în articolul
din care am citat anterior, publicat în iulie 1997, a dispărut după o jumătate
de an: „P.N.Ţ.C.D. este un caz tipic de partid anacronic, care nu-şi găseşte
rostul pe scena politică a unei ţări dintr-un motiv pe cât de simplu şi de
evident, pe atât de greu de perceput de elitele sale conducătoare: inadecvarea
la realitate. Nu suntem singurii care spun acest lucru şi nici nu ne bucurăm că
am fost primii care am atras atenţia asupra acestei tragedii, în fond. (…)
Întreg Ardealul fierbe, iar concesiile făcute de P.N.Ţ.C.D., doar pentru a-l
tine în scaun pe primul ministru (Victor Ciorbea – n.n.), reprezintă un act
sinucigaş. La care se adaugă cedările în domeniile sensibile, cum sunt cele
privind statutul limbii române, ca limbă oficială, inscripţionările bilingve,
cedările de suveranitate internă în favoarea aşa-ziselor autoguvernări – pe
criterii etnice! – imaginate de U.D.M.R. în zonele locuite majoritar de
maghiari. (…) Că P.N.Ţ.C.D. vrea să se sinucidă este treaba lui. (…) Problema
P.N.Ţ.C.D. este nu dacă va părăsi scena politică, ci când se va petrece asta.
Cu cât mai repede, cu atât mai bine“ [10].
Ulterior, incongruenţa cu realitatea – printre alte caracteristici – avea
să fie acuzată, în comentariul său despre simpozionul „P.N.Ţ.C.D. în pragul
mileniului III“, şi de Dumitru Ţinu: „Ca să cugeţi, însă, la viitor trebuie să
trăieşti în prezent. Or, simpozioniştii ţărănişti trăiesc în trecut. Unii în
trecutul mai îndepărtat, marcaţi încă de anii de temniţă. Alţii în trecutul
apropiat, chinuiţi de patima răzbunării pentru eşecurile personale din efemera
lor carieră guvernamentală. (…) Ceea ce frapează în intervenţiile la acest de
acum celebru simpozion este nota de cinism şi iresponsabilitate a unora din
ideile promovate, în finalul discursului său – care, aşa cum s-a dovedit,
exprimă poziţii împărtăşite de majoritatea ţărăniştilor –, Victor Ciorbea se
întreba pe un ton patetic: «Dar e, oare, interesul ţării ca P.N.Ţ.C.D. să
dispară? Să devină un partiduleţ oarecare, confiscat de persoane dornice de
guvernare cu orice preţ?» Îi răspund pe loc: ce are interesul tării cu
refulările paranoice ale unuia sau altuia? Cui îi arde de certurile din
P.N.Ţ.C.D. într-un moment atât de grav, când reforma stagnează, producţia
scade, investitorii fug, iar disperarea nu mai încape? Sensul retoricii
fostului premier este cutremurător: ţara poate să dispară, P.N.Ţ.C.D. să nu
dispară!“ [11].
Fireşte, trebuie sa fim circumspecţi când citim opiniile ziariştilor de la
Adevărul, căci ei sunt, în marea lor majoritate, exponenţii oportunismului,
având la bază şcoala de la fosta Scînteia. Dar, când ideile lor încep să
concorde cu ale altor publicişti, înseamnă că realitatea le impune să nu mai
cultive ambiguitatea. Opinia lui D. Ţinu este susţinută şi de alţi publicişti,
precum se poate observa, de exemplu, în rubrica „Autopsia săptămânii“,
realizată de Adrian Riza, directorul săptămânalului Timpul [12], sau în
editorialul „Talibanii bătrâni, talibanii tineri“, din Naţiunea [13].
După cum se poate constata la o analiză a presei, chiar publicaţiile foarte
obediente actualei Puteri, cum este România liberă, conţin tot mai mult
articole din ce în mai critice la adresa actului de guvernare şi, îndeosebi, la
modul cum este (de fapt, cum nu este) soluţionată problema naţională, ca urmare
a politicii restituţioniste. Elocvente sunt cele scrise de Octavian Paler, care
se întreba retoric şi îşi răspundea cu o duritate extremă: „Noi am transformat
«schimbarea» aşteptată într-o mare cacealma? Uneori, mă gândesc că am înlocuit
o clică, foarte omogenă, a regimului Iliescu, cu o haită în care se muşcă unii
pe alţii pentru pradă. Şi nu e de ajuns, oare, că toţi politicienii văd România
sub formă de urnă?“ [14]. Apoi, printre altele, spune tranşant: „Actuala
coaliţie a încetat să mai fie, moralmente, credibilă. Ea a devenit, mă tem,
chiar un pericol naţional. Pe mâna unor asemenea «politicieni», mergem,
vizibil, spre o catastrofă, încât, în clipa de faţă, dilema nu mai este, după
părerea mea, doar una politică. Nu avem de ales între cei care ne-au scârbit
ieri şi cei care ne scârbesc azi. Avem de ales între actuala clasă politică şi
România“ [15]. Dintre editorialele dure ale lui Octavian Paler la adresa
actualei Puteri, din prima pagină a României libere, merită să mai semnalăm –
fireşte, cu titlul exemplificator, nu exhaustiv – câteva cu denumiri expresive:
„Dreptul de a huidui“, „Lecţia nordică“, „Un început de speranţă“, „Lipsa de
inteligenţă politică“, „Precum şobolanii“, „Cei patru stâlpi putrezi ai
extremismului / Laşităţile şi complicităţile instituţiilor“, „Patima morală“
etc., etc. [16]. Semnificativ este faptul că una dintre ţintele cvasipermanente
ale lui O. Paler este preşedintele României, Emil Constantinescu.
În concluzie la acest subcapitol, „politica principiului restitutio in
integrum nu va avea niciodată bază morală, iar baza «legală» nu va exista decât
în mod provizoriu – cât va exista actuala coaliţie, care este subminată de
chiar obstinaţia cu care se încearcă aplicarea respectivului principiu“ [17].
Deoarece această acţiune de revendicare a trecutului provoacă o reacţiune de
revendicare a prezentului de către cele două generaţii care au construit ţara
în ultimele cinci decenii de Istorie. Pentru că, în opoziţie cu cele câteva mii
de persoane expropriate de regimul socialist – sau zeci de mii, dacă sunt luaţi
în calcul şi „moştenitorii“ lor mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi – „15
milioane de dezmoşteniţi solicită titlurile de proprietate asupra capitalului
social al tuturor societăţilor comerciale din feuda F.P.S.-ului, la care
trebuie să se adauge, desigur, şi sumele încasate prin privatizare. (…)
Concret, cei 15 milioane de români ar urma să se constituie în Liga persoanelor
expropriate prin decimarea sistematică a proprietăţii de stat…“ [18].
Este evident că, dacă cele „15 milioane de dezmoşteniţi“ ar fi organizaţi
politic, atunci ar putea schimba cursul politicii actualilor guvernanţi.
Sarcina organizării lor revine partidelor politice, prin ofertele conţinute de
doctrinele lor. Pentru că, am văzut, mult mediatizata grevă generală din 24 mai
1999 a celor patru mari confederaţii sindicale a fost un fiasco prefigurat de
amânarea din aprilie – ceea ce dovedeşte neîndoios obedienta respectivilor
lideri sindicali şi faţă de actuala putere, în detrimentul marilor mase de
salariaţi.
(Continuare
în episodul următor)
NOTE CAP. 11
* Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir (coordonatori), Starea societăţii româneşti după 10 ani de
tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 892-910.
[1] Nina Marcu,
„Urmaşii Cantacuzinilor revendică în Prahova 2476 ha de pă mânt“, în Naţional, nr. 294, 3 iunie 1998, pag.
16; vezi şi grupajul redacţional „Urmaşii boieroaicei Grăjdănescu revendică un
sfert din Bucureşti şi închisoarea Rahova“ în
Ultima oră, nr. 20(214), 3-9 iunie 1998, pag. 6.
[2] Vezi şapoul la grupajul redacţional „UN NOU RĂZBOI AL CASELOR: două proiecte de legi incendiare, care îi vor încaieră pe chiriaşi cu proprietarii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
[3] Articolul agenţiei MEDIAFAX „Greco-catolicii vor să revendice Mănăstirea Nicula“, în Adevărul, nr. 2500, 13 iunie 1998, pag. 11.
[4] Rodica Ciobanu, „P.NŢ.C.D îşi caută reformatorii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
[5] Mihai Valentin Neagu, „Bătălia pentru a treia forţă“, în Libertatea, nr. 2377, 3 iunie 1998, p.4.
[6] Apostol Uceanu, „Filosofia P.N.Ţ.C.D.: să rămână partidul, de ar pieri şi ţara“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. 10.
[7] Constantin Gheorghe, „Steaguri şi opinci“, în Jurnalul Naţional, 28 iulie 1997, pag. 3.
[8] Ion Zubaşcu, „Ca greco-catolicii să rămână fără locaş de cult / O biserică din Iclod a fost declarată muzeu şi încuiată“, în România liberă, nr. 2121, 19 martie 1997, pag. 10; idem, „În Ocna Dejului…“, în nr. 2314, 4 noiembrie 1997, pag. 10; vezi şi: idem, „Ortodocşii de recensământ“, în nr. 2318, 8 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Un film despre bărbile false ale unor ierarhi“, în nr. 2320, 10 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Biserica Ortodoxă este locul unde Securitatea n-a cedat nici un pas“, în 22 noiembrie 1997, pag. 3; etc., etc. Pentru o opinie contrară, vezi Răzvan Codrescu, „Cazul Zubaşcu sau de la confuzia spirituală la iresponsabilitatea civică“, în Ziua, nr. 1051, 29-30 noiembrie 1997, p. 4.
[9] Dan Petrescu, „Politica şi Anania“, în Naţional, nr. 297, 7 iunie 1998, pag. 8.
[10] Constantin Gheorghe, „Un caz de sinucidere politică“, în Jurnalul Naţional, nr. 1467, 21 martie 1998, pag. 3.
[11] Dumitru Tinu, „Iresponsabilitatea în pragul mileniului III“, în Adevărul, nr. 2496, 9 iunie 1998, pag. 1.
[12] Timpul, nr. 24 (386), 16-22 iunie 1998, pag. 2-3.
[13] Naţiunea, nr. 25, 19-25 iunie 1998, pag. 1.
[14] Octavian Paler, „Câteva «nimicuri» (I)“, în România liberă, nr. 2573, 11 septembrie 1998, pag. l.
[15] Octavian Paler, „Democraţie de Dâmboviţa“, în România liberă, nr. 2594, 6 octombrie 1998, pag. 1; vezi şi Ion Marin, „Avem de ales între actuala clasă politică şi România“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. l şi 8; Şerban Cionoff, „Culmea diplomaţiei / Un ambasador al României face lobby pentru U.D.M.R.!“, în Ultima oră, nr. 236, 4-10 noiembrie 1998, pag. 4.
[16] Octavian Paler, în prima pagină a României libere, în 1998, în ordinea enumerării: nr. 2591, 2 octombrie; nr. 2618, 3 noiembrie; nr. 2626, 13 noiembrie; nr. 2636, 24 noiembrie; în nr. 2639, 27 noiembrie 1998; pentru 1999, nr. 2687, 29 ianuarie; nr. 2714, 2 martie; „Revine «nebunul lui Shakespeare»“, în nr. 2717, 5 martie; vezi şi „Între Hyde Park şi Costeşti“, în Curentul, 28 ianuarie, pag. 18.
[17] Apostol Uceanu, „Restitutio in integrum: cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului“, în Ultima oră, nr. 231, 30 septembrie-6 octombrie 1998, pag. 6.
[18] Radu Popescu, „15 milioane de români dezmoşteniţi vor RESTITUTIO IN INTEGRUM“, în Ultima oră, nr. 218, 1-7 iulie 1998, pag. 6; vezi şi supra, cap. 9, nota 4.
[2] Vezi şapoul la grupajul redacţional „UN NOU RĂZBOI AL CASELOR: două proiecte de legi incendiare, care îi vor încaieră pe chiriaşi cu proprietarii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
[3] Articolul agenţiei MEDIAFAX „Greco-catolicii vor să revendice Mănăstirea Nicula“, în Adevărul, nr. 2500, 13 iunie 1998, pag. 11.
[4] Rodica Ciobanu, „P.NŢ.C.D îşi caută reformatorii“, în Adevărul, nr. 2493, 5 iunie 1998, pag. 4-5.
[5] Mihai Valentin Neagu, „Bătălia pentru a treia forţă“, în Libertatea, nr. 2377, 3 iunie 1998, p.4.
[6] Apostol Uceanu, „Filosofia P.N.Ţ.C.D.: să rămână partidul, de ar pieri şi ţara“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. 10.
[7] Constantin Gheorghe, „Steaguri şi opinci“, în Jurnalul Naţional, 28 iulie 1997, pag. 3.
[8] Ion Zubaşcu, „Ca greco-catolicii să rămână fără locaş de cult / O biserică din Iclod a fost declarată muzeu şi încuiată“, în România liberă, nr. 2121, 19 martie 1997, pag. 10; idem, „În Ocna Dejului…“, în nr. 2314, 4 noiembrie 1997, pag. 10; vezi şi: idem, „Ortodocşii de recensământ“, în nr. 2318, 8 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Un film despre bărbile false ale unor ierarhi“, în nr. 2320, 10 noiembrie 1997, pag. 10; idem, „Biserica Ortodoxă este locul unde Securitatea n-a cedat nici un pas“, în 22 noiembrie 1997, pag. 3; etc., etc. Pentru o opinie contrară, vezi Răzvan Codrescu, „Cazul Zubaşcu sau de la confuzia spirituală la iresponsabilitatea civică“, în Ziua, nr. 1051, 29-30 noiembrie 1997, p. 4.
[9] Dan Petrescu, „Politica şi Anania“, în Naţional, nr. 297, 7 iunie 1998, pag. 8.
[10] Constantin Gheorghe, „Un caz de sinucidere politică“, în Jurnalul Naţional, nr. 1467, 21 martie 1998, pag. 3.
[11] Dumitru Tinu, „Iresponsabilitatea în pragul mileniului III“, în Adevărul, nr. 2496, 9 iunie 1998, pag. 1.
[12] Timpul, nr. 24 (386), 16-22 iunie 1998, pag. 2-3.
[13] Naţiunea, nr. 25, 19-25 iunie 1998, pag. 1.
[14] Octavian Paler, „Câteva «nimicuri» (I)“, în România liberă, nr. 2573, 11 septembrie 1998, pag. l.
[15] Octavian Paler, „Democraţie de Dâmboviţa“, în România liberă, nr. 2594, 6 octombrie 1998, pag. 1; vezi şi Ion Marin, „Avem de ales între actuala clasă politică şi România“, în Ultima oră, nr. 232, 7-13 octombrie 1998, pag. l şi 8; Şerban Cionoff, „Culmea diplomaţiei / Un ambasador al României face lobby pentru U.D.M.R.!“, în Ultima oră, nr. 236, 4-10 noiembrie 1998, pag. 4.
[16] Octavian Paler, în prima pagină a României libere, în 1998, în ordinea enumerării: nr. 2591, 2 octombrie; nr. 2618, 3 noiembrie; nr. 2626, 13 noiembrie; nr. 2636, 24 noiembrie; în nr. 2639, 27 noiembrie 1998; pentru 1999, nr. 2687, 29 ianuarie; nr. 2714, 2 martie; „Revine «nebunul lui Shakespeare»“, în nr. 2717, 5 martie; vezi şi „Între Hyde Park şi Costeşti“, în Curentul, 28 ianuarie, pag. 18.
[17] Apostol Uceanu, „Restitutio in integrum: cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului“, în Ultima oră, nr. 231, 30 septembrie-6 octombrie 1998, pag. 6.
[18] Radu Popescu, „15 milioane de români dezmoşteniţi vor RESTITUTIO IN INTEGRUM“, în Ultima oră, nr. 218, 1-7 iulie 1998, pag. 6; vezi şi supra, cap. 9, nota 4.
*
Ediţia întîi: în
Politica, nr. 385, 14 august 1999,
pag. 3, cu continuare în nr. 386-393.
Ediţia a doua: 15
martie 2008, http://analize-si-fapte.com/2008/03/15/reflectii-pentru-15-martie-vasile-zarnescu-%E2%80%9Creinstituirea-horthysmului-%E2%80%9C/
Ediţia a treia: 29
mai 2008, http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/reinstituirea-horthysmului-i_8570.html
Ediţia a patra:
19 septembrie 2010, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16795:reinstituirea-horthysmului-i&catid=10:sos&Itemid=14
Ediţia a
cincea, 29 octombrie 2010, http://www.napocanews.ro/2010/10/reinstituirea-horthysmului-partea-i.html
