Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
11.3. Coaliţia P.N.Ţ.C.D.-U.D.M.R. reinstituie horthysmul
Paradoxal este faptul că un partid naţional ca P.N.Ţ.C.D.
accentuează, prin aplicarea principiului restitutio in integrum, maghiarizarea
poporului român. Căci, dincolo de maghiarizarea prin catolicizare, devenită
manifestă imediat după inventarea „cultului“ greco-catolic, P.N.Ţ.C.D. – care
este manevrat de către ex-greco-catolici – este acum, ca principal partid de
guvernământ, vectorul maghiarizării politice.
Aplicarea
principiului restitutio in integrum –
impusă de ex-greco-catolici întregului P.N.Ţ.C.D şi nu doar limitată la
aspectul cultic, ci extinsă la toate domeniile, inclusiv la „domeniile regale“
– trimite istoria la 1948, în ceea ce priveşte respectivul cult. Dar, din
aproape în aproape, se ajunge la situaţia juridică de la 1945, de la sfârşitul
războiului. Numai că situaţia de la 1945, pentru Transilvania de după Diktatul
de la Viena – impus României la 30 august 1940 –, constituia consecinţa
regimului horthyst [19].
În timpul
regimului fascist al lui Horthy, care ducea o politică deliberată de
exterminare a românilor [20], mulţi români au fost siliţi să plece şi şi-au
vândut pe nimic averile ocupanţilor unguri, în cazul când nu le-au fost
confiscate sau când nu le-au abandonat, pur şi simplu, fugind de teama
represaliilor.
„De când a
primit jumătate din Transilvania în 1940, Ungaria – prevăzând fie plebiscitul,
fie autonomia – a dus, prin toate mijloacele, o politică de slăbire şi
exterminare a elementului românesc majoritar.
Prin rechiziţii
care au produs sistematic foamete, prin expulzarea preoţilor şi intelectualilor
români, prin distrugerea de biserici ortodoxe şi uniate, prin înăbuşirea
culturală şi naţională la care a dus faptul că pentru 1.315.000 de români
exista un singur liceu românesc şi un sigur cotidian, guvernul ungar a vrut
tocmai să întărească dominaţia maghiară prin slăbirea rezistenţei elementului
românesc.
Este adevărat
că teroarea a avut un caracter mai degrabă administrativ decât militar, iar
violentele şi asasinatele în masă au fost practicate în Transilvania la o scară
mult mai redusă decât în Iugoslavia.
Totuşi, ţelul
urmărit de politica ungară în Transilvania, ca şi în Iugoslavia, este acelaşi:
distrugerea elementului majoritar autohton român şi sârb, pentru a avantaja
poziţia maghiară în caz de plebiscit sau de autonomie. În ceea ce priveşte
Transilvania de Nord, rezultatul trebuie judecat în lumina imensului exod al
refugiaţilor. Sir Robert Emerson, înalt Comisar pentru refugiaţi al Comitetului
Interaliat pentru Refugiaţi, estimează la 200.000 numărul refugiaţilor din
Transilvania de Nord din cauza persecuţiilor ungare [21]. Acum (adică în 1945,
după încheierea războiului – n.n., V. I. Z.) realitatea depăşeşte cu mult
această cifră“ [22]. Acest citat este dintr-o lucrare elaborată la începutul
anului 1946, pentru a susţine prezentarea problemei româneşti la Conferinţa de
la Paris, dar care a fost publicată abia în 1997!
Încercând să
realizeze pentru noi un memento despre acele timpuri – despre care, până prin
anii ’70, nu s-a vorbit absolut nimic, iar după aceea foarte puţin, căci
U.R.S.S. voia linişte în lagărul socialist –, Raoul Şorban scria: „Toate
bestialităţile au fost trăite de populaţia nemaghiară din Transilvania (în
afara germanilor), în urma şi din cauza Diktatului de la Viena. Între izbânzile
urii, însoţite de torturi sufleteşti, practicate cu o tehnică perversă a
umilirilor, s-a numărat şi relativizarea oricărui concept juridic“ [23].
Într-adevăr,
caracteristica guvernului horthyst a fost că, în domeniul drepturilor românilor
din teritoriile cedate după Diktat, „forţa dreptului“ a fost înlocuită cu
„dreptul forţei“. Documente ale vremii subliniau că „principala preocupare a
guvernului, de la intrarea trupelor, a fost răsturnarea completă a stărilor pe
care le-a găsit în teritoriul ocupat. Regimul de proprietăţi a fost din temelii
şi cu violentă zguduit, în aşa măsură, încât, în această privinţă, Ardealul de
nord nu mai este astăzi decât o imensă ruină cu mii şi mii de existenţe
româneşti distruse, cu mii şi mii de averi prăpădite pe preţuri de nimic sau
confiscate, pur şi simplu“ [24].
Parlamentul
ungar a adoptat legea nr. XXVI din 1940, „prin care dădea mână liberă
guvernului horthyst să ia măsurile legislative şi economice pe care le va
socoti necesare pentru încadrarea teritoriului ocupat în ordinea juridică
aflată în vigoare în restul Ungariei. Pe această bază, guvernul a emis imediat
o serie de ordonanţe prin care, încălcând principiile dreptului internaţional,
a aplicat o amplă politică de ruinare a populaţiei româneşti. Pe baza ordinului
nr. 6310 M.E. din 14 septembrie 1940, imediat după intrarea trupelor horthyste
în Ardealul de nord, administraţia militară a numit inspectori de întreprinderi
la toate unităţile industriale, comerciale, financiare şi la alte stabilimente
economice care erau antrenate într-un fel sau altul în producţia de interes
militar. (…) În multe cazuri, inspectorii au înlăturat automat tot personalul
dirigent românesc şi au suspendat consiliile de administraţie. Au fost
semnalate cazuri când inspectorii oficiali puşi de armată, după ce au epuizat
banii din casă şi au vândut stocurile de mărfuri ale întreprinderilor, au
contractat chiar împrumuturi, iscălind ei singuri acte de ipotecă, care mai pe
urmă au fost intabulate în cartea fundulară. (…) În acest mod, cele mai de
seamă întreprinderi nord-transilvănene, care aveau dificultăţi în condiţiile
create de Dictatul de la Viena, au ajuns în scurtă vreme în orbita de interese
a capitalului monopolist ungar“ [25].
Dar, pe lângă
aceste măsuri administrative, trupele horthyste au intrat în Transilvania
ucigând românii încă din primele zile, sub pretextul că „s-au opus armatei
ungare“. Aceste crime, trecute acum – din „spirit european“ – sub tăcere de
U.D.M.R., au determinat începutul valului de refugiaţi [26]. Încă de la
sfârşitul lunii noiembrie 1940, „Consiliul Economic din Transilvania a întocmit
un studiu cu privire la modalităţile de preluare a proprietăţilor funciare
«abandonate», precum şi a celor expropriate cu ocazia reformei agrare din 1921.
Moşierii unguri au pornit atacul împotriva ţăranilor români nu numai pentru a
le lua pământurile ce le fuseseră acordate prin legea de reformă agrară din
1921, ci şi pentru pământurile pe care ei le vânduseră altora. Pe baza
articolului 7 din Ordonanţa nr. 1440/1941 M.E., s-au constituit adevărate
asociaţii de avocaţi unguri pentru a aplica acest articol celor care «şi-au
vândut vreun imobil în timpul stăpânirii româneşti». Toate actele încheiate
prin bună învoială de vânzători cu statul român sau instituţii publice
româneşti au fost anulate, considerate ca «păgubind» pe vânzători“ [27].
Trebuie să precizăm
că mulţi români transilvăneni şi-au vândut averile contra unor preturi modice
şi înainte de încheierea efectivă a Diktatului de la Viena. Fenomenul s-a
petrecut astfel deoarece devenise clar că, sub presiunea Germaniei şi a Italiei
şi abandonată de „democraţiile“ occidentale, România nu va mai rezista multă
vreme şi va trebui să cedeze Transilvania, deoarece Ungaria îşi începuse
campania revizionistă imediat după Trianon. Deci, contracte oneroase de vânzare
au fost nevoiţi să încheie şi românii din celelalte judeţe ale Transilvaniei,
care, până la urmă, nu au intrat sub ocupaţia horthystă.
Or, îndeosebi
în cazul vânzărilor, ele sunt „inatacabile“ sub raport juridic, deşi au fost
făcute sub presiunea sistemului „juridic“ horthyst, ca produs al contextului
politic de forţă din acele vremuri. Prin aplicarea principiului restitutio in integrum, averile
românilor vor reveni din nou moştenitorilor grofilor – aspect relevat, de
altfel, în unele publicaţii.
Aşadar,
aplicarea principiului restitutio in
integrum duce, în mod inevitabil şi pe cale de consecinţă juridică, la
reinstituirea statului horthyst! Aceste realităţi istorice sunt necunoscute de
către tineret, dar sunt, oarecum, destul de cunoscute de către vârstnici, şi
sunt bine cunoscute de către ex-greco-catolici; şi, în mod cert, sunt foarte
bine cunoscute de către liderii catolici orientali, ca, de exemplu, Matei
Boilă, care este de profesie avocat – preot „greco-catolic“ fiind făcut doar
aşa, din lipsă de cadre; sau de Iftene Pop, jurist de profesie, expert în
probleme de drept internaţional, şi încă specializat în probleme de „vecinătate
şi bună vecinătate“ [28]. Iftene Pop, Ioan Moisin, Tertulian Langa, Simion
Mesaroş, Matei Boilă, Lucian Mureşan şi toţi ceilalţi lideri ex-greco-catolici
ştiu în ce a constat tragedia românilor din Ardeal – inclusiv a enoriaşilor
greco-catolici –, dar trec sub tăcere acest lucru, întrucât sunt „toleranţi“,
plini de „spirit european“ şi vor să se „reconcilieze“ cu toate cultele
maghiare, deoarece trebuie să aplice politica Vaticanului de catolicizare a
Transilvaniei. E-adevărat că Ioan Moisin, scandalizat şi el, acum, când aproape
toată presa a luat act de escaladarea campaniei neorevizioniste şi iredentiste
maghiare, îi ameninţă pe revizioniştii din U.D.M.R. că, dacă nu îşi reduc
pretenţiile, le va arăta el ce au făcut maghiarii în Transilvania, în ultimele
secole – mai ales că a trimis Congresului S.U.A. cartea fratelui său, Anton
Moisin, Istoria Transilvaniei. Dar cine l-a împiedicat până acum să o facă?!
Presa naţionalistă, revistele Românul, România Mare şi Politica? Este adevărat
că, atunci când Ioan Moisin dovedea că gândeşte maghiareşte şi antiromâneşte, a
fost imediat pus la punct, ca în studiul „Un duşman al Bisericii Ortodoxe
Române: senatorul P.N.Ţ.C.D. Francisc Iosif Moisin“ [29]. Dar când s-a
răzgândit, arătând că, totuşi, mai simte româneşte, tot Politica (şi singura!)
i-a şi publicat respectiva ameninţare etalată în Senat [30]! Aşadar, nu l-a
împiedicat nimeni. Dimpotrivă, agresivitatea neorevizioniştilor maghiari a fost
catalizată de chiar politica restitutio in integrum, inventată, promovată de
către ex-greco-catolici (aşa-zişii „greco-catolici“) şi practicată la fel de
agresiv ca maghiarii şi de conivenţă, până acum, cu aceştia. În schimb, acum,
când maghiarii „plusează“ (cum au făcut-o mereu), riscând să inflameze până la
incandescenţă relaţiile interetnice din Transilvania – atrăgându-i şi pe
ţiganii românofoni şi maghiarofoni –, Ioan Moisin şi ai lui s-au trezit să facă
politică naţionalistă, după ce, între timp, îi puneau la index ca extremişti pe
toţi patrioţii care aveau curajul să apere articolul 1 din Constituţie.
Deci, statul
horthyst este statul de „drept“ pe care vor să îl instituie catolicii orientali
(ex-greco-catolicii) – care manipulează P.N.Ţ.C.D.-ul, sprijiniţi de catolicii
şi protestanţii unguri, care manipulează U.D.M.R.-ul. Prin aceasta se face,
încă o dată, dovada – comentată de Nae lonescu [31] – cum că românul care a
trecut la catolicism nu mai este român, deoarece el ascultă cu deplină obedientă
ordinele Vaticanului, care este o organizaţie mondialistă, antinaţională şi,
deci, antiromânească.
Elocvent pentru
a atesta faptul că, prin consecinţele avute, aplicarea principiului restitutio
in integrum este în consonanţă cu doctrina şi practica hungaristă, este acesta
ştire de presă: „Săptămâna trecută, locuitorii comunei Bratca, din Bihor, au
fost cuprinşi de panică. În zorii zilei de joi, 6 august, patru unguri din
Debreţin, Ungaria, au venit la ei în sat şi, după ce au fotografiat clădirea spitalului
din localitate, le-au spus sătenilor şi personalului medical că terenul de sub
spital este al lor. Ei au susţinut că pământul a fost cumpărat în 1942 de
Facultatea Reformată Colegium din Debreţin, apoi au început să se comporte ca
adevăraţi proprietari. (…)
Ungurii au
scăpat de mânia sătenilor doar după intervenţia poliţiştilor din comună, care
spun că nu ştiu numele cetăţenilor străini“ [32]. Deşi poliţiştii sunt indicaţi
implicit prin expresia antologică „Actili vorbeşte!“, surprinzător este faptul
că, de data aceasta, ei nu şi-au făcut datoria elementară de a-i legitima pe
cei patru intruşi revizionişti, care, şi ei, vor tot restitutio.
11.3.1. Repetiţiile istoriei: recucerirea Transilvaniei
Referindu-se la
situaţia conflictuală din Ardeal, provocată de maghiari imediat după decembrie
1989, Ion Coja anticipase încă din vara lui 1990: „Cu cât această stare va fi
mai tensionată de conflicte consumate deja sau pe cale de a se produce, cu atât
mai convingătoare vor fi argumentele revizioniste, care vor bate toba în toată
lumea pe tema imposibilităţii de a se concilia interesele românilor şi ale
maghiarilor din Transilvania în interiorul societăţii româneşti, al unei
Românii Mari şi autoritare faţă de minorităţi, înscenările şi diversiunile nu
ne vor da o clipă de răgaz, Ardealul va deveni un fel de Liban al Europei, ceea
ce ar face iminentă şi indispensabilă intervenţia protecţiei şi a arbitrajului
internaţional, a O.N.U. etc., etc. În acest scenariu, deloc absurd, de politic fiction, cartea pe care se va
miza cel mai mult va fi, probabil, ideea unei federalizări sau chiar
autonomizări a Ardealului, idee care deja circulă, testând receptivitatea
publică.
Iată, dar, că
nu mai este aşa de exclusă repetarea lui 30 august 1940. Cei ce şi-au dedicat
viaţa acestui sumbru ideal mizează pe partea mizerabilă a lumii în care trăim,
pe mizeria istoriei, în vreme ce adversarii lor, adică naivii care nu le acordă
nici o şansă, mizează pe demnitatea umană, pe raţionalitatea devenirii
istorice, convinşi că istoria nu se repetă. Când este vorba de crimă şi de
fărădelegi, însă, istoria mai des se repetă!“ [33].
Într-adevăr,
constatăm că istoria se repetă. Situaţia de dinaintea ultimului război mondial
se aseamănă cu aceasta de după decembrie 1989. România de azi este supusă
aceloraşi agresiuni ale ţărilor „democratice“ occidentale, care urmăresc
aceleaşi scopuri: limitarea suveranităţii, diminuarea independentei şi, în
final, dezmembrarea ţării. În Germania se vorbeşte curent de câţiva ani despre
„al IV-lea Reich“ – privit sub aspect politic şi economic —, iar o Românie
puternică în zonă constituie un impediment în calea expansiunii influenţei şi
acţiunilor firmelor transnaţionale în ţara noastră şi chiar în alte ţări din
Europa de Est.
De asemenea,
politica revizionistă şi de expansiune economică a Ungariei în Transilvania, în
general, şi în judeţele Harghita şi Covasna, în mod special, este etalată cu
nonşalantă şi de oficiali. Astfel, alegând un titlu rezumativ, „Sub paravanul
cooperării economice în Bazinul Carpatic, Ungaria investeşte masiv în România,
în zonele locuite de maghiari“, Florian Popa-Micşan face următoarea precizare:
„S-a vorbit şi s-a scris mult pe tema expansiunii economice a Ungariei în
Transilvania, în general, şi în judeţele Harghita şi Covasna, în mod special.
Iată că autorităţile din ţara vecină şi-au pierdut răbdarea şi nu mai fac un
secret din acest obiectiv al statului ungar. Numai că îl maschează sub
paravanul unui limbaj europenizat, al cooperării economice «regionale şi
transfrontaliere». Este edificator, în acest sens, interviul pe care vi-l
prezentăm, cu Tabajdi Csaba, secretar de stat politic la Oficiul primului
ministru din Ungaria, realizat de Sukosd Levente, şi transmis în cadrul emisiunii
«Cronica de dimineaţă», difuzate de Radio «Kossuth»“: „Întrebare: În
localitatea ungară Baja s-a desfăşurat recent cea de-a treia conferinţă pe
problemele economice menită să contribuie la dezvoltarea cooperării economice
în Bazinul Carpatic, în ce măsură se înscrie această întrunire în seria
celorlalte, organizate anterior în Ucraina subcarpatică şi în Ardeal? Răspuns:
În 1995, am elaborat concepţia, iar în decembrie 1996, ca urmare a semnării
Tratatelor de bază, s-a vorbit atât despre condiţiile cooperării economice
regionale, cât şi despre faptul că ar fi bine să se înfiinţeze o societate de
investiţii central-europeană, care, de fapt, a şi fost înfiinţată în urmă cu
câteva luni, în cadrul Băncii Ungare pentru Dezvoltare. Actuala conferinţă s-a
ocupat de posibilităţile de revitalizare a întreprinderilor şi de stimulare a
investiţiilor în Europa Centrală. De asemenea, s-a avut în atenţie experienţa
acumulată de această societate de investiţii în cele câteva luni de la
înfiinţare. (…) În ultimii 4 ani, Fundaţiei «Noua strângere de mână», care a
obţinut un sprijin financiar în valoare de două miliarde de forinţi, i s-a
adăugat Societatea de investiţii de capital «Corvina», care s-a înfiinţat cu un
capital social de un miliard de forinţi. (…) La aceştia s-au adăugat şi banii
proveniţi din alte surse. Consider important că s-a reuşit înfiinţarea de
centre pentru dezvoltarea întreprinderilor – aproape 20 – în Bazinul Carpatic,
din care peste 50 la sută în Ardeal, ceea ce înseamnă că îi ajutăm nu numai cu
bani pe întreprinzătorii maghiari din afara graniţelor. Aceste trei miliarde nu
reprezintă o sumă foarte mare, dar este important faptul că noi, prin
instruirea managerială, îi putem sprijini pe maghiarii din afara graniţelor —
şi nu numai pe ei — prin transmiterea experienţei noastre privind cooperarea
economică europeană, în această cooperare are importantă primordială nu
apartenenţa etnică, ci contribuţia la revitalizarea unor zone unde trăiesc
maghiari, precum şi dezvoltarea economică a aşezărilor locuite de aceştia“ [37].
Este evident că rezerva făcută – cum că „are importanţă primordială nu
apartenenţa etnică“ – este etalată doar din motive propagandistice, pentru a
contracara o eventuală acuză de revizionism. Dar această precauţie este
superfluă, căci în propoziţia imediat următoare se şi contrazice, arătând că
demersul respectiv vizează „revitalizarea unor zone unde trăiesc maghiari“,
ceea ce este acelaşi lucru – „apartenenţa etnică“ –, însă în alţi termeni.
Dar, văzând
lipsa de reacţie a României, Ungaria îşi extinde zona de acţiune: „Ambasadorul
Ungariei la Bucureşti, d-l Szocs Ferenc, însoţit de oameni de afaceri unguri,
se află în aceste zile la Constanţa. Vizita delegaţiei ungare urmăreşte două
scopuri: crearea unui flux comercial de tranzit pe traseul Canalul Dunăre-Marea
Neagră-Constanţa şi posibilitatea unor investiţii în Zona Liberă Constanţa-Sud.
Pentru partea maghiară, portul Constanţa este un punct de maximă importantă,
exporturile ţării vecine având rampa de lansare pe teritoriul românesc. Până în
prezent, investitorii unguri şi-au concentrat atenţia, în principal, în
apropierea graniţei, respectiv Transilvania.
Se pare că, o
dată cu deschiderea primei benzinării MOL la Bucureşti, investiţiile vecinilor
noştri se vor extinde, Constanţa devenind un obiectiv de maxim interes.
Intenţii ce nu pot fi decât lăudabile, capitalul ungar fiind la fel de bine
primit ca orice altă investiţie străină.
Regretabil este
faptul că fluxul investiţional are un singur sens: dinspre Ungaria spre
România, statistica oficială neconsemnând prezenţa capitalului românesc în ţara
vecină“ [38].
Ofensiva
economică a Ungariei a început să fie semnalată şi de presa românească. La
începutul lui 1998, Sorin Trocan, printre alţii, a publicat consistentul
material „Agresiunea economică ungurească în Vestul României“ [39].
De fapt,
clinciul în care a fost băgată România după decembrie 1989 a urmărit tocmai
acest lucru: diminuarea atributelor sale statale atât de mult încât să nu se
poată opune agresiunilor externe, cum sunt ocupaţia economică – relevată în
cele de mai sus –, imagologică – practicată, de exemplu, prin intermediul
postului DUNA TV –, instituţională [40], mediatică [41] etc.
(Continuare în episodul următor)
NOTE
[19] Vezi, similar, Mircea D. Coandă, „Cu respect,
sugestii de meditaţie“, în Timpul,
nr. 32(394), 11-17 august 1998, pag. 12.
[20] Vezi şi Milton G. Lehrer, ARDEALUL - pământ românesc. Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca,
1991, pag. 478-502.
[21] Sir Robert Emerson, Postwar problems of refugees -
Address to members of Executive Committee of the Intergovernamental Committee
dealing with refugees’ problems, Washington, în Foreign Affairs, January 1943, apud
Leontin Jean Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei. Editura Jurnalul
Literar, Bucureşti, 1997, pag. 21-22. Vezi şi Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea,
Mihai Fătu, Oliver Lustig, Mircea Muşat, Ludovic Vajda, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, Bucureşti,
1985, pag. 143.
[22] Leontin Jean Constantinescu, op. cit., pag. 21-22.
[23] Raul Şorban, „În căutarea unui drum / Spre noi
înşine“, în Timpul, nr. 6(318), 18-24
februarie 1997, pag. 13. În acelaşi sens, vezi, în cadrul serialului „În umbra
Dictatului de la Viena“, al lui Raoul Şorban, din Curierul Naţional, episoadele: „Reţele sioniste şi reţele româneşti“,
în nr. 1590, 1 iunie 1996, pag. 7; „Justificări revizioniste“, în nr. 1620, 6
iulie 1996, pag. 7; „Dreptul ungurilor la supremaţie“, în nr. 1632, 20 iulie
1996, pag. 7.
[24] *** Un an de
stăpânire maghiară în Transilvania de nord, Bucureşti, 1942, pag. 75.
[25] Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea ş.a., Teroarea
horthysto-fascistă în nord-vestul României, Bucureşti, 1985, pag. 151-152.
[26] Idem, pag.
56-147; 249-295. Vezi şi Mihai Fătu, Biserica
românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă,1940-1944. Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1986; Petre Ţurlea, IP ŞI TRĂZNEA Atrocităţi maghiare si acţiune diplomatică
românească. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
[27] Ion Ardeleanu, Gheorghe Bodea ş.a., op. cit., pag. 162.
[28] Iftene Pop, Vecinătate
şi bună vecinătate în dreptul internaţional. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
[29] Theodor V. Alexandru (Vasile I. Zărnescu), „Un
duşman al Bisericii Ortodoxe Române: senatorul P.N.Ţ.C.D. Francisc Iosif Moisin
(1)“, în Politica, nr. 298, 22
noiembrie 1997, pag. 13; continuare în nr. 299-303.
[30] Ioan Moisin, „Transilvania nu este şi nu va fi
niciodată un Kosovo“, în Politica,
nr. 373, 22 mai 1999, pag. 17.
[31] Nae Ionescu, „Iluziile catolicizanţilor“, în România Mare, nr. 425, 4 septembrie
1998, pag. 1 şi 7.
[32] Camelia Necula, „Patru unguri au vrut să scoată
afară bolnavii dintr-un spital“, în Cotidianul,
nr. 81(2126), 12 august 1998, pag. 1.
[33] Ion Coja, TRANSILVANIA
invicibile argumentum. Editura Athenaeum, Bucureşti, 1990, pag. 242; vezi
şi Viorel Roman, „De dincolo de graniţe. România-coruptă“, în Românul, nr. 24, 22-28 iunie 1998, pag.
1.
[34] Ion Moise, „Concesii umilitoare“, în Românul, nr. 39, 5-11 octombrie 1998,
pag. 8. În acest sens, vezi şi: Prof. Gheorghe Susanu, „Universitatea maghiară
şi consecinţele ei / O umilinţă pentru naţiunea română şi dispreţ faţă de
celelalte minorităţi“, în Ultima oră,
nr. 218; 1-7 iulie 1998, pag. 4; Igor Drag, „Reconciliere? Da! Dar cum? Şi cu
cine? Gaura din harta României“, în Cotidianul,
nr. 149(2149), 30 octombrie 1998, pag. 10. Referitor la gaura propriu-zisă din
drapelul ţării, vezi Gheorghe Moisescu, „Stema României într-o altă viziune“,
în Curentul, nr. 235, 8 octombrie
1998, pag. 25 şi 30.
[35] Apostol Uceanu (Vasile I. Zărnescu), „Ofensiva
economică a Ungariei“, în Ultima oră,
nr. 235, 28 octombrie-3 noiembrie 1998, pag. 6.
[36] Ferencz Gabor, „Sporeşte apetitul capitalului
ungar“, în Nepszabadsag (Ungaria),
nr. 226, 27 septembrie 1997, pag. 1.
[37] Florian Popa-Micşan, „Sub paravanul cooperării
economice în Bazinul Carpatic, / Ungaria investeşte masiv în România, în zonele
locuite de maghiari“, în Economistul,
nr. 74-75 (1100-1101), 17-20 aprilie 1998, pag. 5.
[38] Alin Alexandru, „După Transilvania…“, în Curentul, 17 aprilie 1998, pag. 5.
[39] Sorin Trocan, „Agresiunea economică ungurească în
Vestul României“, în Evenimentul zilei,
nr. 1693, 22 ianuarie 1998, pag. 3. Pentru o analiză a specificităţii Ungariei,
vezi Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia
şi geopolitica frontierei. Editura Floare albastră, Bucureşti, 1995, vol.
II, pag. 61 şi urm.
[40] Pentru o analiză a războiului atipic dus şi sub
forma „ocupaţiei“ instituţionale, vezi Mihai Ungheanu, „Holocaustul culturii
române (X) – Ocuparea instituţiilor“, în România
Mare, nr. 87, 6 martie 1992, pag. 13; Mihai Ungheanu, „Profesorul Edgar
Papu şi ocuparea Academiei Române“, în România
Mare, nr. 90, 27 martie 1992, pg. 7.
[41] Dona Tudor, „Arma mediatică – arma secolului (I)“,
în Ultima oră, nr. 234, 21-27 oct.
1998, pag. 10.
*
Ediţia întîi: în Politica,
nr. 385, 14 august 1999, pag. 3, cu continuare în nr. 386-393.
Ediţia a doua: 15 martie
2008, http://analize-si-fapte.com/2008/03/15/reflectii-pentru-15-martie-vasile-zarnescu-%E2%80%9Creinstituirea-horthysmului-%E2%80%9C/
Ediţia a treia: 4 iunie 2008, http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/reinstituirea-horthysmului-ii_8584.html#more-8584
Ediţia a patra: 20
septembrie 2010, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16796:reinstituirea-horthysmului-ii&catid=10:sos&Itemid=14
